31 decembrie 2017

Ultima dimineață din an

La cinci fără ceva dimineața, m-a trezit o lună aurie imensă, reflectată în oglinzi. M-am ridicat, am stat la fereastră, sprijinită de pervaz, să o văd cum apune. A coborât, tot mai portocalie, mai roșie, a întâlnit fâșiile de nori, a dispărut pentru câteva clipe, hașurată din ce în ce mai gros, apoi a reapărut, un hohot bizar, era de parcă răsărea la apus. Apoi au apărut măturătorii în stradă, doi câte doi, mai portocalii decât luna fără ca ei să o știe, a trecut primul autobuz către gară, a pufnit, nimeni pe scaune, luminile albe, și-apoi a bătut clopotul din turnul cu ceas al bisericii, o singură dată. Cinci și un sfert. Luna dispăruse de tot, mi-era foarte frig. Am încercat să adorm, n-am mai putut, o vreme am ascultat ceasul meu cuibărită sub plapumă. Cafea și lumină, agendă, cuvinte, pixuri colorate și flori, calendarul care își trăiește ultima pagină. E ultima dimineață din an și nu vreau să o dorm. Așa e un an, nu ăsta, oricare, clipă cu clipă, uneori ceva apune la răsărit și răsare la apus. Tic, tac, tic, tac. Mă gândesc la tot ce-a fost dureros, la tot ce nu se poate uita, la tot ce nu se poate rosti, și prin urmare la ceea ce știu că e prețios și rămâne. Și mă forțez să mă gândesc la ce a fost bun, la tot ce se poate rosti, și rostim, în suprafețe alunecoase și plane. De-am fi păziți de rele tot anul.

La mulți ani!

4 comentarii:

Mihai Mavru spunea...

Sper ca imi iertati impulsul de a va scrie, de neinteles chiar si in epoca asta a noastra instant, cum i se spune.
Un blog fara comentarii insa, cred ca stiu fiindca si eu am avut unul stingher in urma cu cativa ani, e mai trist decat unul care are, oricare ar fi acelea. Deci fie si acestea.

S-a intimplat cam asa: In prima zi de Crăciun o prietena foarte apropiata, plecata de multi ani din tara ma suna s a imi faca ceea ce a numit un cadou spiritual. Si a rostit apoi un nume de autor cu rezonante literare, dar pe care nu il mai auzisem niciodata, si un titlu pe care mi l-a repetat rar de cateva ori apasand, aproape silabisind ultimul cuvant: salbatie. M-am grabit sa ii promit ca voi cauta cartea si nu stiu daca nu am gresit, poate voia sa ne intalnim si sa imi daruiasca volumul in ultima zi inainte de intoarcerea ei acasa ( locul se incapataneaza sa nu il numeasca asa).
Dar ea e omul care isi alege foarte bine cuvintele si un dar spiritual nu poate fi un obiect, fie el si o carte, nu-i asa?
In fine, in mai putin de jumatate de ora incepam sa citesc o copie electronica a textului.
Uimitor de fluid, in ciuda formatului grafic compact, m-a captivat imediat si nu am mai putut lasa cartea din mana. Dupa cateva capitole insa, povestirea, care scormonea cotloane intime ale sufletului am inceput sa o simt apasatoare si sa am nevoia unor intreruperi in care reveneam la lectura pe care o intrerupsesem pt povestirea dumneavoastra.
Ah, da GOOGLE, insotitorul nostru cel de toate zilele mi-a dat intr-una dintre pauze explicatia termenului salbatie, eu il crezusem o licenta poetica si ii cautam o etimologie in salbatic cand de fapt pozele mi-au aratat un vechi tovaras de joaca din copilarie pe care acum il aflam otravitor.
Nu vreau sa innegresc mai mult ecranul povestind emotiile mele, cand scriu cuvintele acestea nici nu stiu macar daca blogul admite postari.
Inchei aici, caci am ajuns la varsta la care pot da sfaturi, cu rugamintea de a avea grija de dumneavoastră.
La Multi Ani!
Ah da, si scuze ca nu am pus caciulitele! ��

Veronica spunea...

Dragă domnule Mihai Mavru,

Mulțumesc pentru mesaj. Și îi mulțumesc și prietenei dumneavoastră.
Mă bucur că v-ați furat timp în prima zi a anului ca să îmi scrieți, e o întreagă poveste aici, în mesaj. Autorul zâmbește: sunt încântată de cum a ajuns „sălbăția” la dumneavoastră - și cartea, și cuvântul, și ritmurile ei diferite, și ceea ce solicită atenție crescândă cititorului. Cititorul care se oprește acolo, când lucrurile se complică, este cititorul atent la ceea ce i se arată - deci cel pentru care am scris cartea asta, în felul acesta - cu capcane, dar și cu recompense.
Într-un fel, mă gândesc acum că poate totul - în „sălbăție” - seamănă și cu singurătatea hotărâtă a acestui blog (fiindcă în ultima vreme am pierdut o parte din libertățile care le aveam pe vremuri, mi-o apăr cum pot; nu arunc nicăieri manifeste despre existența lui; e ultimul cotlon, se vrea departe de forfota unor locuri ca Facebook, unde sunt gheare și colți și unde rareori mai vorbesc pur și simplu doi oameni, nu două sute deodată). E locul unde nu vreau să ajungă decât cel care chiar vrea să ajungă.

Mulțumesc mult și pentru gândul bun din final. Esențial. Să aveți an bun, plin de asemenea bucurii, cum mi-ați făcut dumneavoastră azi mie. Sunt convinsă, de fapt știu că le meritați.

Cu prietenie,
La mulți ani!

Mihai Mavru spunea...

Stimata doamna
Sunt deopotriva miscat si stanjenit de randurile pe care le-ati atasat postării mele.
Ea este doar rodul intmplarii,si nu al vreunui merit.
S-a facut ca ieri, in ajun de revelion am ajuns sa termin si apoi sa recitesc pasaje din varianta electronica a cartii dvs, iar azi sub imperiul emotiilor inca proaspete si a unei lene de valah sa deschid laptopul si sa incropesc pe nerasuflate ca sa postez imediat, fara sa astept sa mai revad dupa un timp, asa cum se cuvenea unui lucru totusi scris . Era si o forma de gratificatie inainte de corvoada ce urma. Eu aveam de terminat de tradus in romana din adminspeak, un document care imi e necesar pentru un studiu si pentru care primisem licenta. Asa ca pana sa lucrez m-am rasfatat sa visez, asta-i tot. Timp imbogatit, nu rapit. Sau daca e rapt, va multumesc pentru el.
De fapt ca sa coboram in adminspeakul local, il aveti in fisa postului, nu e asa?
Va multumesc pt prietenie, asa-i ca e instant ca pe Facebook dar parca altceva?
Cu respect si prietenie

Veronica spunea...

Așa e: e instant ca pe Facebook, dar e cu totul altceva.

M-ați făcut să zâmbesc și în dimineața asta. Spor la tradus și la studiu, să găsiți și acolo răsfăț. Încerc și eu același lucru. Traduc o poveste cu junglă și oameni care se transformă și se redescoperă.