3 octombrie 2017

Sfârșitul

Seară excelentă cu Attila Bartis, lectură consistentă, dialog minunat cu Filip Florian, aveam multe curiozități, pe majoritatea mi le-am rezolvat, mă miram că între Tihna și Sfârșitul sunt 14 ani, am aflat că primele texte din Sfârșitul sunt scrise în 2002, apoi a tot scris la carte vreme de 12 ani, marea majoritate a romanului fiind totuși scrisă într-un an, când a fost plecat „foarte departe”. Am citit Sfârșitul în cursul unei luni întregi, luna petrecută la Iași, seară de seară, mult, lent, ai ce diseca în fiecare pagină, popasuri obligatorii, e probabil cea mai bună, mai densă, mai tulburătoare carte citită anul ăsta. Se simte că-n ea sunt concentrați ani, vârste diferite, nu e nimic autobiografic acolo, dar totul e profund personal. Minunat Attila Bartis, o șansă să-l citim tradus așa repede și să-l reîntâlnim.

4 comentarii:

Valeriu Gherghel spunea...


Bună sugestie, am să citesc și io Sfîrșitul :) Mulțumesc

Veronica spunea...

Sper să fie cu plăcere. :)
Mie mi-a plăcut mult, cum ziceam, m-a și scos dintr-un soi de impas.
E născut în același an cu mine. A scris o carte fantastică. Cred că-i mult mai bună ca Tihna.
Mă lupt cu un început de carte, ușor nu mi-e, mă gândesc că o să cam dureze, după o lună de scris mi se pare puțin față de întreg, deși puțin nu e, am nevoie de multă răbdare, și adevărul e că nici nu mă grăbesc nicăieri, dar tot mă cam îngrjiorez, e de vină firea asta a mea care vrea să vadă mereu lucrurile în ordine, terminate, așezate, iar aici nu vor fi în ordine prea curând, cartea asta o să dureze, dacă e să iasă în cele din urmă. Așa că mi-a mers la sulfet ce-a povestit A.B., bonus pe lângă cartea în sine, pe care o așteptam hămesită.
Mi-a plăcut mult tonul, povestitul la persoana întâi - personaj principal fiind un bărbat născut în 1943, deci de vârsta tatălui său. Faptul că nimic nu e autobiografic, deși e atât de personal - veți vedea. Mă gândeam - cu trăitul și cu scrisul - că aici sunt toate experiențele esențiale ale unei vieți - relația complicată cu părinții, iubirea găsită, pierdută. Poți să te închizi într-o chilioară departe de lume și să tot scrii despre asta... Dar sunt încă multe planuri acolo, e tot contextul istoric...
Se pare că am poftă de povestit despre carte și despre răbdarea pe care o caut, despre cum aș vrea să nu mă apuce disperarea că n-o să închei prea curând ce am de făcut. Mă tem să nu devin o prozatoare „masivă și convexă”, ca să citez dintr-un blogger prieten! :)

Valeriu Gherghel spunea...


Dintr-un studiu științific recent - publicat în Journal of Religion and Literature, vol. CIV, nr. 3 (2017), pp.269-328 - rezultă negru pe alb (în urma unor experimente repetate pe cîteva sute de voluntari) că fenomenul de „convexare” nu-i afectează decît pe prozatorii de sex masculin și numai după vârsta de 60 de ani (dac-o ajung) :).

Veronica spunea...

Ha, ha!... Slavă cercetătorilor britanici.
E drept, însă, și merită menționat, că orice prozator își dorește să fie de sex masculin și să trăiască peste 60 de ani.:)