Zile senine, în sfârșit acasă, orele lungi, pot lucra. Dar ce frig și aici.
M-am pricopsit cu o durere în piept de la frigul groaznic din camera de la Iași, un junghi care nu dispare, îl simt la fiecare răsuflare, e de parcă aș ofta adânc, cuprinsă de-o amintire dureroasă, cu mâna între inimă și claviculă. Mă gândesc, culmea, la ce face pisicul din casa de acolo, dacă s-a trezit într-o zi și s-a întrebat unde e femeia care îi deschidea ușa; el tresărea de oriunde era, dintre flori sau de pe o mașină aburită, și venea într-un suflet, dădea roată prin cameră, vorbeam, pleca, și nu știa nefericitul că mă foloseam de el în cel mai josnic fel: aș fi vrut să adulmece dacă a îndrăznit să intre peste zi vreun șoarece din grădina din spate.
O săptămână de liniște, între una și alta.
Două zile cu ieșiri publice sunt în stare să-ți deregleze o săptămână întreagă. Zilele dinainte, zilele de după. Vorbitul în exces, întâlnirile în exces, fotografiile în exces, necunoscuții care își vorbesc precum cunoscuții.
Mă gândesc la cei care se zbat să-și facă cunoscută o pagină de internet sau un blog. Eu aș vrea, dimpotrivă, să găsesc iarăși calea spre septembrie 2007. Locul ăsta nu poate să devină un soi de pagină oficială, nu vreau „urmăritori” - n-am nevoie de ea, nu mi-o doresc, nu mi-i doresc. Îmi doresc cotlonul pe care l-am avut și care mi-a făcut bine, adiacent scrisului. În care să pot vărsa nimicurile esențiale care nu se duc în scrisul-scris, care te ajută să mai treci peste o zi sau alta. Mă bucură vizitele rare ale câtorva oameni pe care, la rândul meu, îi citesc. Și mă stânjenesc foarte tare vizitele obsesive ale celui care aterizează aici din două în două ore, ca la program, noapte și zi, la unu, la trei, la cinci, de câteva luni tot așa. Nu e nimic de văzut, i-aș zice. Aici nu se întâmplă nimic.
Îmi trebuie un distanțier. Și un pic de căldură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu