În rezidență, spre o carte

În ajunul plecării, tristețe copleșitoare, orice aș face. Ieri după-amiază am plecat aiurea pe străzi, m-am dus și m-am tot dus, am parcurs vreo nouă kilometri, cu ochii în trotuar și în curți și pe garduri, la motani cu jad în priviri, pricepând iarăși cât de mult iubesc Bucureștiul. Cum să pleci acum de aici? E deja lumină de toamnă, mai mint un pic frunzele astea arse de soare și secetă, și totuși e deja lumină de toamnă. A fost o vară teribilă, a trebuit să lucrez în august ceea ce era programat și pentru septembrie, o traducere dificilă, cu mult spațiu pentru inovații și invenții, cu un întreg capitol scris în rime. Anul trecut îmi amintesc că a fost tot vară grea, mă amuzam așteptând Sfânta Septembrie, n-a venit, cum n-a venit nici Iepurele de Martie, a urmat tot numai muncă fără oprire, dar iată că pauza mult așteptată chiar vine acum, cu un an întârziere. Mi-am dorit tare mult să pot pleca undeva pentru o perioadă mai lungă, singură între niște dealuri, între niște munți sau într-un oraș oarecare, iată că acum se întâmplă. O rezidență FILIT, o lună doar pentru scris. Planul cărții încape pe-o foaie. O agendă verde și-un pix. Laptopul, cana și o pungă din cafeaua preferată, proaspăt râșnită. Un bagaj foarte mic. Doar de mine va depinde dacă o să pot să încep. Să stau cât mai izolată, să mă bucur de singurătate, să nu cad în tristeți, și mai ales să nu mă pierd în tocătoarele publice. Acum e numai tristețe, nu-mi plac plecările, mă urnesc greu, nu văd rostul, dar - vorba unui personaj dintr-o carte - cine plânge vineri se veselește duminică.