Cincisprezece scriitori răspund în revista „Observator cultural” la câteva întrebări adresate de Alina Purcaru, în dosarul intitulat „Noile cărți ale copilăriei și creatorii lor autohtoni”.
Bucuroasă să fiu și eu acolo, lângă autori cu mult mai multă vechime în poveste. Iată răspunsurile mele.
1. Cum v-ați descoperit (și ca) autor de literatură pentru copii? Care sunt reperele și preferințele dumneavoastră?
Mi-am dorit cam de acum zece ani să scriu și o poveste pentru copii. Pentru copii mai mari, un roman, un basm lung. De fiecare dată ceva m-a deturnat. În 2017, acum, invitația lui Bogdan-Alexandru Stănescu, de-a scrie o carte pentru colecția Junior a Editurii Polirom, m-a pus pe treabă. Am scris ca din pușcă. Am închis tot ce făceam și într-o lună de izolare totală am scris „O vară cu Isidor”. Se vede treaba că invitația a căzut pe un teren prielnic: nu doar că visam de mult timp să scriu o asemenea carte, dar de un an și ceva nu mai scrisesem nimic.
Ca preferințe, mă duc spre zona cărților de citit, a textelor dense, cu un destinatar universal, copilul-adult și adultul-copil. Nu mă tentează cărțile pentru copii mici, în care predomină ilustrațiile sau în care autorul face giumbușlucuri care nu-i șad tocmai bine. Am lângă mine o carte cu trei romane pentru copii, de E. B. White, dintre care pe două le-am tradus pentru Editura Arthur. În carte nu există nici o ilustrație. Doar poveste, poveste, poveste, pe o pagină gălbuie, prietenoasă. Ăsta e idealul meu. De asta mi-a picat minunat propunerea de la Polirom: îmi plăcea colecția, sunt cărți de citit. Când i s-a cerut o poveste pentru o antologie destinată copiilor, Cehov a spus că el consideră că și copiii merită să citească tot ce citesc și adulții. Le-a dat povestirea „Kaștanka” – iar imaginea cățelușei roșcate a devenit coperta cărții.
2. Cum ați descrie acest segment contemporan de literatură, comparativ cu epocile trecute?
Există multe direcții noi, am tradus și eu câteva cărți, unele mi-au plăcut, altele nu, iar câteva am refuzat, nu-mi plăceau deloc. Dar cel mai mult și mai mult mi-au plăcut cele două romane ale lui E. B. White, „Trompeta lebedei” și „Stuart Little”, scrise cu atât de mulți ani în urmă, precum și cartea lui Lewis Carroll la care traduc acum, pentru Polirom Junior. Cred că există povești scrise bine și povești scrise prost și atunci, și acum.
3. Care au fost cele mai mari dificultăți pe care vi le-a pus scrierea unui text destinat copiilor?
Aș spune, în primul rând, că niciodată n-am scris cu atâta plăcere, vervă și bucurie. Dar chiar când spun asta îmi amintesc și de epuizarea simțită pe la mijlocul poveștii. Fiindcă obosești și dacă lucrezi cu plăcere. Uluitor este că n-am simțit nici o clipă dificultățile pe care le întâmpin când scriu cărțile „mele”, adică acelea pentru adulți. E bizar. Începutul a fost, într-adevăr, mai greu. Dar asta fiindcă știam sfârșitul, aveam schema completă și voiam să ajung acolo cât mai repede, mi se părea că n-o să am răbdare să scriu partea de început, cea în care povestea trebuie să decoleze mai lent, lumea Serenei și-a lui Isidor e mai îngustă, mai ternă, ca să se justifice evadarea. Iar eu voiam să ajung la Sinaia! Dar în foarte scurt timp, am înotat în apele mele. Nicicând nu mi-a fost mai plăcut. Însă, repet, nici n-am avut în minte un cititor foarte crud, atunci poate m-aș fi bâlbâit, aș fi falsat.
4. Ce ați descoperit scriind cărți pentru copii?
Am descoperit bucurie. Plăcerea pe care o simțeam la început de tot, acum cincisprezece ani, când scriam prima carte de povestiri. M-am jucat cum am vrut. Gândul că nici nu există receptare critică, doar cititor și plăcere, mi-a dat târcoale vag, pe înserate. Am fost foarte disciplinată. Am descoperit că e foarte plăcut să scrii așa, urmărind cuminte întâmplările, înaintând cu un capitol pe zi, spunând o poveste, clar, cât mai simplu, evitând labirinturile, deraierile. E o treabă foarte onestă și sănătoasă asta, să scrii pentru cititorii tineri.
5. Ce credeți că nu trebuie să lipsească dintr-o carte destinată copiilor?
Era cât pe ce să spun umorul. Și deodată mi-am dat seama că tristețea, și tristețea e foarte importantă! De fapt, important e ca povestea să stârnească emoție. Emoții de tot felul. E la fel ca și în teatru, ca și în muzică, probabil ca în toate artele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu