Dimineața devreme, puiul de pescăruș, mare și gri, pestriț, revine cu părinții. Tatăl stă sus, pe colțul hotelului, iar mama dă roată împreună cu puiul, peste clădirile din jur. Îi zăresc întâi umbra, apuc binoclul, îl urmăresc zburând înalt, printre antene, e el, fără nici o îndoială, mare aproape cât mama, dar gri, cu aripi pătate. Apoi revine și se așază lângă tată, stă o vreme, nu coboară la cuib. Apoi dispar toți, rămâne doar țipătul, țârâitul de pasăre tânără, care-și semnalizează prezența, care cere de mâncare, care spune zbor, sunt aici sau pur și simplu exist.
Ce fericire să pot să îi văd iarăși, la aproape o lună și jumătate de când au părăsit terasa. Și ce noroc să îi pot identifica dintre alți pescăruși, un triunghi drag - și asta datorită tatălui, pescărușul Gregoire, recognoscibil după aripa stângă, un pic ciufulită - niște pene distruse care nu-și mai revin.
Cartea pe care o traduc este cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat de mult timp, e o potrivire minunată între noi. Lumile paralele, realitatea și visul, împletirea magică a jocului cu cele mai sumbre dintre gândurile noastre, hoinăreala leneșă prin păduri deschizând porți de fildeș spre o lume de basm. Sunt zile în care, ca azi, sunt extrem de recunoscătoare pentru ce mi s-a dat.
Seara, plimbare lungă, singură, pe Kiseleff și înapoi pe Aviatorilor, apoi pe străzile Paris, Praga, Washington, Londra, cu ochii la trotuare și curți, la ziduri și umbre de felinare, și cu gândul la sfânta septembrie, când caruselul acestei realități năucitoare se va opri, voi coborî și voi porni dincolo de poarta mea de fildeș, poate în altă poveste a mea, mult-amânata. Dar acum sunt fericită în cartea pe care-o traduc, mi-o însușesc, o trăiesc, cu bucuria exploratorului care calcă pe pământ necălcat. Lewis Carroll al meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu