Visez că nu mai văd. Vis recurent. Mergem pe stradă, suntem la Sibiu, se înserează, e din ce în ce în ce mai întuneric. Intrăm într-o intersecție mare, te iau de mână și îți spun: „mergi un pic mai încet, nu te speria, mi se întâmplă iarăși chestia aia”. „Chestia”, care pare foarte reală și repetitivă, de fapt știu în vis că e reală și repetitivă, e că mi se umbrește progresiv vederea la unul dintre ochi, pot să merg mai departe doar pentru că văd cu dreptul, stângul nu mă mai ajută deloc, e doar un câmp negru. Râd ca să nu te sperii, ne strecurăm printre mașini, știu că durează o vreme și-apoi totul se va lumina iarăși treptat, dar undeva lipită sub piele e spaima că într-o zi n-o să mai dureze minute, întunericul o să se lase de tot.
***
Ce plăcere să lucrezi cu redactori de carte atenți, dedicați, pricepuți, care țintesc slăbiciunea din țesătură și fac sugestii la fix. Am avut parte de câțiva redactori excelenți în ultima vreme, la cartea mea și la traduceri; azi am terminat de revăzut și retușurile pe o traducere lungă, mi-a luat două ore intense cu totul. Și uite-așa ne vindecăm după experiența traumatizantă, unica de felul ăsta, când ștergeam fraze rescrise aiuristic, greșeli și gafe, paragrafe nenorocite cu totul, de trebuia să bag aspiratorul după fiecare repriză înnebunitoare, că se umplea covorul de firicele de gumă, zi după zi așa, interminabil coșmar... Se mai poate și să meargă treaba bine, și întotdeauna înainte a mers, ăsta-i normalul, redactorul să fie dumnezeul și prietenul discret al traducătorului sau autorului, să ne ierte nouă greșelile noastre și să nu ne greșească acolo unde e bine. O excepție oribilă te poate face să crezi că ai luat-o razna de tot. N-ai luat-o.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu