27 aprilie 2017

Azi


(Foto: VDN)

21 aprilie 2017

La capătul unei cărți


Cel mai frumos soi de inerție pe care-l cunosc – când ajungi la capătul unei cărți și orice ai face, orice n-ai face, pentru o vreme continui să fii tot în poveste. Te plimbi pe străzi, dar te rotești tot acolo, te uiți în asfalt și nu vezi decât tot ce e în poveste, peste tot sunt detalii din cartea abia terminată, ar fi nevoie de o forță exterioară din sens invers ca să te oprești, să te întorci aici, unde sunt facturi, unde sunt cărți de tradus, unde sunt știri, carduri, plase și vorbe, unde sunt vecini și poate prieteni, unde e deja alt anotimp. Însă nimic exterior nu se-aude, nu mișcă, nu cântă pentru încă o vreme, doar povestea și iarăși povestea, un ticăit răsunându-ți în ureche, ca al unei inimi de animal mic odihnindu-se pe aceeași pernă cu tine. Și-atunci rescrii, ăsta e singurul mers înainte posibil: înapoi, tot înapoi în poveste. Alergi și după ce totul pare c-a stat. Cel mai dulce soi de inerție.
Sunt îndrăgostită până peste urechi de cartea la care scriu și rescriu, fericire se numește clipa condensată când refac un singur paragraf într-o dimineață și parcă uit să respir, și el se zvârcolește, și el se încovoaie, se întinde animalier și-mi cântă din detalii, iar uneori îmi vine să strig de bucurie, când simt că paragraful e gata, abia acum este cu adevărat viu, în curând va fi liber, încă un pic și cartea se va despărți de mine. Când cartea o să înceapă să existe singură în lume, pentru mine ea de fapt va muri.
Deschid ușa tremurând, mijesc ochii la lumina de-afară și nu înțeleg aproape nimic din ceea ce-i dincoace. De asta nu ne putem opri din roată, și tot de asta în asemenea clipe zemoase nu contează aproape deloc publicarea – căderea din ram, uscăciunea, o pierdere. Magia, plăcerea, acel ceva dătător de beție și dependență pe care îl căutăm iar și iar se află numai aici, în asemenea momente de fericire estetică, pură, intensă, când pui viață în fraze, așezând rotiță lângă rotiță, ungând mecanisme infime, pentru ca vorbele să spună povestea. Și spaima, omniprezentă soră a bucuriei, spaima că nimic niciodată n-ar putea lega între ele asemenea secvențe de încântare, încât să ne dea un întreg.

(pentru Literomania)

***
Un festival, săptămâna viitoare, în București: Festivalul Internațional Orașul și Literatura. Program și invitați, aici.

Un articol: Ce s-a spus pe scena Teatrului Odeon, la Gala Premiilor Observator cultural, aici.

17 aprilie 2017

Păsările albe

Voi povesti despre primăvara când am adus pentru prima oară lumina în mine și-n casă. A existat un moment când mi-a căzut un văl de pe ochi și am înțeles bezna în care trăiam.
Traversam un lung episod depresiv, din care mi se părea că n-o să mai ies niciodată. Începuse cu o întâmplare reală neplăcută, cineva îmi făcuse rău din senin. Mă învinovățeam neîncetat: cum permisesem să se ajungă acolo? A urmat tot ce urmează într-o depresie gravă. Oboseala teribilă. Lipsa capacității de-a mă bucura. Spaimele. Rușinea. Disperarea. Căutam cu nesaț un strop de lumină, chemam în casa mea cumințenia, seninătatea și liniștea, dar nu înălțam privirea destul.
Am căutat să mă afund în muncă, să uit. M-am izolat. Trăgeam îngrozitor. Ajuta, dar nu suficient. Fiindcă de câte ori mă opream din muncă, constatam că nu mai era nimic în jurul meu. Nici un sprijin. Tot ce îmi oferea realitatea era același rău străin care continua, împingând cu îndârjire din afară. Oricât m-aș fi izolat, oricât m-aș fi ascuns în ceea ce consideram chilioara mea unde-mi doream să fie posibil doar binele, răul acela mă găsea și continua să mă împungă. La ce atâta suferință? Cum și cât puteam să mai continuu așa?
Citeam din „Demonul amiezii” al lui Andrew Solomon, cu precauție, subliniind pasaje. Lipeam pe răni fraze precum aceea că depresia este „o suferință ca buruiana rostogolită de vânt, care se hrănește cu aer, crescând în ciuda desprinderii de pământul hrănitor”. Sau că: „Depresia e un diavol care te lasă îngrozit”. Dar și că: „Trebuie să căutăm credință (în orice: în Dumnezeu, sau în eul nostru, sau în alți oameni, sau în politică, sau în frumusețe, sau orice altceva).”
Rătăceam. Am ajuns, într-una dintre plimbările mele, într-o biserică din centrul Bucureștiului. M-am oprit direct în fața unei icoane, rușinată, îngrozită că nici măcar nu știu să mă rog. Acolo am citit, în litere de mozaic, câteva cuvinte pe care le căutasem atâta vreme, ca un orbete în beznă. Spuneau: „Veniți la mine”, vorbeau cu blândețe despre oboseală și odihnă. Sunt lucruri despre care nu pot vorbi nimănui. Se trăiesc, nu se spun. Dar atunci s-a făcut deodată lumină.
Apoi, chiar în Postul Paștelui, am citit și povestea ceșcuței. Știți povestea ceșcuței? A rostului suferinței. A drumului nostru prin viață, cu tot ce trebuie îndurat și de ce. Dacă mi-ar fi spus-o cineva, nu m-ar fi atins așa tare. Dar am descoperit-o singură, când eram mai strivită. Este și azi povestea care îmi ridică povara și-mi face suferințele acceptabile.
Ceva mai devreme, într-una din acele zile înnegurate, când pornisem prin oraș și mintea mea se certa cu răul care nu voia să mă lase în pace, pe lângă Biserica Kretzulescu m-a lovit o pasăre în cap. Din senin și puternic. Speriată, m-am uitat împrejur, convinsă că a fost un porumbel sau o cioară. Simțisem pasărea neagră năpustindu-se, îi auzisem fâlfâirea. Dar cu ochii nu vedeam nimic împrejur. Și totuși, aveam părul răvășit într-o parte, pielea capului zgâriată. Ce mă plesnise?
Peste o vreme, în exact același loc din curtea bisericii Kretzulescu, am primit Lumina de Paște. Deja eram înseninată, suferința mi se transformase în bucurie, înțelegeam că trecem prin toate cu un rost. Atunci, pe cerul Nopții de Înviere, s-a rotit la nesfârșit un stol de păsări albe și mari. Pescăruși plutind lin, cu aripile luminate de jos, dinspre pământ. În primăvara aceea am adus pentru prima oară acasă Lumina.
Ne stă în puteri să alegem: pasărea neagră, care ne rănește și se ascunde în bezna de nescrutat cu privirea, sau păsările albe, purtătoare de lumină și adevăr.

(Pentru Formula AS - Lumină)

8 aprilie 2017

O scurtă declarație de dragoste

Să zicem că se aude întrebarea: „Care este pasajul dumneavoastră preferat, din cărțile pe care le-ați tradus?”
Îmi displac citatele din cărți, mai ales când vreo frază este decupată și trântită pe-o cartolină – fleoșc! – cu numele autorului dedesubt, și i se atribuie astfel scriitorului o afirmație care-i aparține vreunui personaj din poveste. Să citezi din opiniile unui netrebnic din carte, ale unui fonf, ale unui criminal, ale unei fetițe, ale unei scufițe, ale unui cercetător, ale unui tăntălău, ale unui îndrăgostit, ale unui gândac, ale unui motan, ale unei pensionare, ale unui matematician, ale unei verze, ale unui zeu, ale unui topaz, ale unui labrador, ale ploii, ale unei balerine, ale unui personaj oarecare și să semnezi autorul, iată cel mai jenant rău pe care-l poți face unui scriitor.
Dar suntem cu toții tentați uneori să decupăm, doar din dragoste, să smulgem cu foarfecele câte-un pasaj care se ițește din pajiște ca o păpădie, să ni-l punem pe după ureche, să ne fălim cu el pe poteci, să îl fluturăm pe sub năsucurile altora. Fie și așa, ofilit.
Azi voi păcătui. Mă gândesc la traduceri. Mă uit un pic în urmă, doar ca să mă scutur și să merg frumușel mai departe. O să aleg un fragment, unul dintre cele mai dragi din cărțile traduse. Mă gândesc la o carte de proză din care poți decupa poem după poem. Pui degetul aproape cu ochii închiși, hop, un poem. Poem lângă poem, când privești de aproape. Te îndepărtezi, privești întregul: e un roman.
Încă un pic de răbdare, vă rog.

În Integrala prozei scurte a lui Beckett (Opere I, Polirom), printre povestiri se află un text foarte scurt, așezat pe o singură pagină, a cărui prezență poate intriga cititorul. Se numește nici. Și arată exact ca o poezie. Când s-a alcătuit volumul Collected Poems, John Calder a vrut să o includă, dar Beckett s-a opus, a insistat că e proză. Mai târziu, a fost omisă și din Collected Shorter Prose; pentru a fi inclusă un pic mai târziu – însă într-o versiune cu greșeli. Așa se face că nici apare mereu în volumele de proză.

M-am întors. Romanul de care vorbeam este Watt, acolo stau în pagină poem lângă poem lângă poem. Și, grație poveștii cu nici, o să-mi permit să decupez un fragment din roman. Pentru că eu cred că e poezie.

Să te gândeşti, când nu mai eşti tânăr, când nu eşti încă bătrân, că nu mai eşti tânăr, că nu eşti încă bătrân, asta este, probabil, ceva. Să te opreşti, spre finalul zilei tale de trei ore, şi să cugeţi: uşurinţa întunecându-se, necazul înseninându-se; plăcerea plăcere fiindcă a fost, durerea durere fiindcă va fi; faptele bucuroase devenite mândrie, faptele mândre devenind încăpăţânare; zvâcnetul, tremurul faţă de o fiinţă dispărută, o fiinţă ce va veni; şi adevărul nemaifiind adevăr, şi falsul nefiind încă adevăr. Şi să te hotărăşti să nu zâmbeşti, până la urmă, stând în umbră, ascultând cicadele, dorindu-ţi să fie noapte, dorindu-ţi să fie dimineaţă, spunând: Nu, nu e inima, nu, nu e ficatul, nu, nu e prostata, nu, nu sunt ovarele, nu, e ceva muscular, e ceva nervos. Apoi scrâşnetul dinţilor se sfârşeşte, sau continuă, şi te afli în groapă, în gaură, tânjetul după tânjet a dispărut, groaza de groază, şi te afli în gaură, în sfârşit la poalele dealurilor, drumuri urcă, drumuri coboară, şi liber, în sfârşit liber, pentru o clipă în sfârşit liber, în sfârşit nimic.

Da, unul dintre fragmentele mele favorite, am constatat și că nu se ofilește dacă-l culegi din context, dar mărturisesc că l-am ales și de nevoie, ca să încapă aici. De fapt, favoritul favoritelor este altul. La sosirea lui Watt în casa domnului Knott, apare un personaj. Este Arsene. E îmbrăcat, are bastonul în mână și se pregătește de plecare. Și „Înainte să plece, el a făcut următoarea scurtă declarație:” – iar scurta declarație cred că-i pasajul meu preferat, din tot ce-am tradus. Începe acolo și se încheie cu „Noapte bună”, peste douăzeci și patru de pagini (în original), respectiv douăzeci și una (la noi). Cincizeci și patru de mii de semne, pentru doritori. Pagini bloc, fără nici un alineat nou.
Și cred că tocmai am mințit din nou, fiindcă favoritul favoritelor favoritelor e un pic mai extins, iar apoi favoritul favoritelor favoritelor favoritelor e un pic mai extins, și așa mai departe, și așa mai departe, un citat lung și lat cât o carte.
Noapte bună!


(publicat în Literomania)

5 aprilie 2017

Gala Premiilor Observator cultural


Mulțumesc, Observator cultural, pentru onoarea pe care mi-o faceți. Sunt atât de mulți traducători dăruiți, care lucrează cu pasiune și hărnicie, încât nu mă îndoiesc că am putea celebra câte unul pe zi. Iar dacă cumva ne-am poticni, să zicem prin toamnă, am putea continua cu redactori. Cu acei redactori de carte care își fac meseria cu pricepere și cu drag. Voi spune aici doar două nume de redactori cărora le datorez foarte mult. Ada Tanasă, cu care am lucrat, de exemplu, la Scrisori către Vera și la Darul lui Nabokov, la toată proza lui Beckett, proza scurtă și cele trei romane din volumul Opere II, dar și la Copila de zăpadă. Anca Băicoianu, cu care am lucrat la Foc palid și Disperare, de Nabokov. Mulțumesc Editurii Polirom, unde a apărut marea majoritate a traducerilor, și lui Bogdan-Alexandru Stănescu, pentru încrederea cu care îmi încredințează, de zece ani, cărți atât de bune.

(„Diploma de excelență pentru traducere în limba română” - Foto: Octavian Balea)