13 august 2017

O canapea unde e loc pentru fiecare

„Cum se produce despărțirea de un personaj, la capătul scrierii unei cărți?”
Anchetă în Revista de Arte și Meserii. Am încercat să răspund:

O canapea unde e loc pentru fiecare

Eu sunt omul care a avut o dată un motan. Și care nu „și-a mai luat” nici o altă pisică, niciodată. Fiindcă ființele care ne însoțesc zece ani nu se înlocuiesc. Poate că tot așa, personajul din cartea pe care am terminat-o luna trecută, O vară cu Isidor, și care astăzi se află la tipar, nu are cum să dispară sau să fie înlocuit – chiar dacă pare că dispare, chiar dacă pare că e înlocuit. Cred că nu ne despărțim niciodată de un personaj odată cu terminarea cărții, cred că o să fiu și azi, și poimâine și încă mult timp Isidor, condorul care poate să facă cu ochiul deși nu știe să facă cu ochiul, condorul care probează cercei cu rubine și se miră că are o ureche mai sus și alta mai jos, care scrie cu pene smulse de la subțioară, care locuiește undeva în Sinaia și a cărui voce e vocea mea. La fel cum și Doinel, ariciul din Simfonia animalieră, e încă aici, cum și Miranda Dortloft din Spre văi de jad și sălbăție sau domnul Teodorescu din Roșu, roșu, catifea sunt aici. Sunt anumite personaje de care n-ai cum să te desparți și pe care n-ai cum să le înlocuiești, și nici nu vrei să faci asta. Spre deosebire de motanul meu, însă, ele se așază la un moment dat pe canapea doar un pic mai într-o parte, lăsându-mă o vreme cam singură și oribil de tristă, ca să facă loc vreunui nou locatar – pe care, iată, tocmai încep să îl caut.

*

Suplimentul de cultură are site nou, arată foarte bine. E revista unde am scris articole săptămânal vreme de vreo opt ani, despre teatru, despre festivalurile de muzică, film, dans, expoziții și tot felul de evenimente din Sibiu - sunt arhivate aici și aici - și e posibil ca din toamnă să colaborăm din nou. În noua formă a site-ului sunt arhivate și ușor de citit și cele peste o sută de rubrici personale publicate acolo săptămânal, de-a lungul a patru ani. Alături de rubricile tuturor celor care-au scris vreodată acolo.

*

Suspendat temporar cont Facebook. Stop. Declar timpul dilatat și dens - împotriva tuturor legilor fizicii, care ar zice că ceea ce se dilată se diluează, se rarefiază.
Traducerea curge minunat. Câte peluze tunse atent, atâta teren sălbatic. Loc de improvizat și inovat, nesfârșit.
August e o cădiță de plastic în care îngraș crapi japonezi și oglindesc tot violetul în care-i voi elibera, în septembrie.

11 august 2017

Interviu în revista Insight (Tarom)

Ați tradus și ați scris mult. Ce presupune munca de traducător? Trecerea de la un scriitor la altul, de la un stil la altul? Care este cea mai mare dificultate cu care se confruntă un traducător?

— Traducerea de cărţi este ocupaţia care mi se potriveşte cel mai bine. Ştiu că se vorbeşte foarte mult de dificultăţi, când vorbim despre traducătorii de literatură din România, însă eu aş insista pe bucurie şi pe plăcere, pe miraculoasele întâlniri cu autori pe care poate doar ai impresia că îi cunoşti, citindu-i. Traducerea unei cărţi înseamnă o lectură intensă. Pentru aceste întâlniri sunt recunoscătoare, ele ajută şi stilul tău, dacă şi scrii. Se învaţă intensiv traducând autori buni. Cea mai mare dificultate este timpul îndelungat pe care trebuie să-l petreci stând la birou cu o carte şi faptul că trebuie să te laşi devorat, devorând: autorul pe care-l traduci te înghite complet. Nu poţi să mai scrii nici un rând de-al tău, când traduci pe altcineva. De trecut imediat de la un scriitor la altul – sau la tine – este imposibil. Sunt necesare perioade de recuperare, pauze, trebuie să taci, să refaci acel spaţiu alb.

Poate fi comparată munca de scriitor cu o călătorie imaginară prin epoci, lumi și personaje diferite? Când porniți în scrierea unei cărți ce presupune această călătorie?

— Sigur că da. Depinde mult de cartea scrisă. Ultima oară, imaginaţia m-a purtat în mintea unei fetiţe de 13 ani şi a unui condor de la grădina zoologică din Bucureşti. Însă la un moment dat am închis povestea în lucru şi chiar am pornit spre Sinaia, unde se desfăşura acţiunea, ca să verific locuri, străzi, copaci, palate, dar şi fiindcă mi se făcuse teribil de poftă de locul descris.

Ultima carte pe care ați scris-o este o frumoasă carte pentru copii, călătoria unei fetițe de 13 hotărâtă să-l salveze pe condorul Isidor. A fost dificil să vă întoarceți, să retrăiți copilăria?

— Este o poveste scrisă cu foarte multă plăcere. Am încercat să mă adresez unui cititor universal, să spun o poveste nu doar pentru copii şi adolescenţi, dar şi pentru acei adulţi care, ca şi mine, iubesc cărţile dedicate tuturor vârstelor, romanele unor autori precum Michael Ende, E. B. White... E.B. White spunea că trebuie să ridici ştacheta când scrii cărţi pentru copii, nu să o cobori. Am căutat să scriu cu foarte multă seriozitate. Într-un fel, cred că „O vară cu Isidor” este cea mai solid construită dintre cărţile mele. Nu m-am reîntors în copilărie, n-am retrăit-o, am fost adultul care inventează şi spune o poveste pentru ceilalţi.

Vă regăsiți în această fetiță? Are ea ceva din visele dvs.?

— Mă regăsesc mai degrabă în condorul Isidor, deşi forţez mult făcând această afirmaţie. Pentru el am scris cartea. Pentru ideea de viaţă în cuşcă şi eliberare. Probabil că, într-un fel sau altul, trăim cu toţii în cuşti. Am vrut să sparg lacătele, să salvez pasărea asta mare, colosală, frumoasă, bătrână, care se afla de patruzeci de ani într-o cuşcă. Fetiţa, Serena, e inventată pentru a-i fi salvarea. E o eroină, o anti-prinţesă: ea nu vrea să fie salvată, ca odinioară, ci salvează. Sigur că uneori mai împrumutăm personajelor din experienţele noastre, dar e important ca poveştile să funcţioneze dincolo de noi şi obsesiile noastre.

Ce reprezintă pentru dvs. o călătorie adevărată? Unde vă place să călătoriți și ce căutați în călătoriile adevărate? Oameni, locuri, muzee, momente magice?

— Îmi place să fiu singură sau însoţită de o singură persoană. Să merg la pas, neapărat, să văd oraşul pe jos, să cutreier pe străduţe, cu harta în mână, nu pe urmele obiectivelor turistice, ci doar ca să nu mă rătăcesc, să descopăr singură ceea ce pot descoperi. Să aud oamenii vorbind. Să văd ce copaci cresc acolo, ce flori, ce păsări sunt, cum miroase pe trotuarul din faţa unei patiserii, cum arată librăriile... Călătoresc doar cu avionul sau trenul, niciodată cu maşina. Cred că oamenii ar fi mai fericiţi dacă ar renunţa la maşini.

Ce înseamnă pentru dvs. o călătorie reușită?

— Suficientă linişte încât să mă aud gândind. Un bagaj foarte mic. Cel mai mic! Şi bucuria descoperirii unui oraş.

Există locuri de care v-ați legat sufletește si unde ați dori sa reveniți?

— Mă simt legată de Sinaia, loc în care am revenit în primăvara asta. Scrisesem mai mult de jumătate din „O vară cu Isidor”, iar cea mai importantă parte a cărţii se petrece în Sinaia. Am fugit acolo, ca să verific la pas fiecare străduţă, fiecare copac, fiecare turn descris când stăteam la biroul de acasă. S-au întâmplat mici miracole, am întâlnit în realitate locuri descrise din imaginaţie.
Aş vrea să revăd Budapesta şi Belgradul. Aş vrea să ajung măcar o dată la Sankt Petersburg!...

La ce visați în momentele de relaxare?

— La noua poveste, pe care aş vrea să o încep la toamnă. Şi mă uit de la fereastră la zborul pescăruşilor seara, la apus, când avioanele lasă pe cer o dâră roz, ca-n „Foc palid”, romanul lui Nabokov.

Interviu acordat Mariei Capelos, pentru revista Insight - Tarom, iulie 2017

9 august 2017

Azi

Dimineața devreme, puiul de pescăruș, mare și gri, pestriț, revine cu părinții. Tatăl stă sus, pe colțul hotelului, iar mama dă roată împreună cu puiul, peste clădirile din jur. Îi zăresc întâi umbra, apuc binoclul, îl urmăresc zburând înalt, printre antene, e el, fără nici o îndoială, mare aproape cât mama, dar gri, cu aripi pătate. Apoi revine și se așază lângă tată, stă o vreme, nu coboară la cuib. Apoi dispar toți, rămâne doar țipătul, țârâitul de pasăre tânără, care-și semnalizează prezența, care cere de mâncare, care spune zbor, sunt aici sau pur și simplu exist.
Ce fericire să pot să îi văd iarăși, la aproape o lună și jumătate de când au părăsit terasa. Și ce noroc să îi pot identifica dintre alți pescăruși, un triunghi drag - și asta datorită tatălui, pescărușul Gregoire, recognoscibil după aripa stângă, un pic ciufulită - niște pene distruse care nu-și mai revin.

Cartea pe care o traduc este cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat de mult timp, e o potrivire minunată între noi. Lumile paralele, realitatea și visul, împletirea magică a jocului cu cele mai sumbre dintre gândurile noastre, hoinăreala leneșă prin păduri deschizând porți de fildeș spre o lume de basm. Sunt zile în care, ca azi, sunt extrem de recunoscătoare pentru ce mi s-a dat.

Seara, plimbare lungă, singură, pe Kiseleff și înapoi pe Aviatorilor, apoi pe străzile Paris, Praga, Washington, Londra, cu ochii la trotuare și curți, la ziduri și umbre de felinare, și cu gândul la sfânta septembrie, când caruselul acestei realități năucitoare se va opri, voi coborî și voi porni dincolo de poarta mea de fildeș, poate în altă poveste a mea, mult-amânata. Dar acum sunt fericită în cartea pe care-o traduc, mi-o însușesc, o trăiesc, cu bucuria exploratorului care calcă pe pământ necălcat. Lewis Carroll al meu.

8 august 2017

„Punct și virgulă”

Într-una din zilele astea toride, am petrecut o oră la emisiunea „Punct și virgulă” realizată de Constantin Piștea. Am vorbit pe larg despre cărți, motoare ale scrisului și traduceri favorite, București, vânătoare de tihnă și seninătate într-o lume nebună. Înregistrarea emisiunii poate fi ascultată aici.

5 august 2017

Stelian Țurlea despre „Spre văi de jad și sălbăție”

Stelian Țurlea scrie ”Un basm cum nu sunt altele”, în rubrica Lecturi de weekend, pe Amos News - despre Spre văi de jad și sălbăție. Un text pe care îl văd târziu, dar care mă bucură enorm. Mulțumesc.

”Un basm cum nu sunt altele”

Veronica D. Niculescu este scriitor și traducător. A publicat mai multe volume de proză scurtă, peste douăzeci de traduceri și a obținut mai multe premii. Cartea de față este însă primul ei roman. Unul surprinzător din mai multe puncte de vedere, cu o structură circulară, închizând o parte care se desfășoară pur și simplu în versuri (superbul poem în proză cu Mereu da Flor şi dragostea măiastră).Departe de orașul natal și de familie, Miranda Dortloft scrie un basm în rime despre o viață reală, o dragoste și un prezent pustiu, despre o prințesă și o femeie a zilelor noastre. O carte în care planurile se întretaie, ca într-un joc de oglinzi, cu simboluri pe care le descoperi sau doar întervezi cu bucurie, cu o seamă de povești despre personaje minunate (cum ar fi Omul pe care îl așteaptă acasă un canar). O poveste care sfârșește ”sub un pâlc de mesteceni”, cu o meditație nesfârșită:”să public, să nu public, să public, să nu public, să public…”

Un stil superb: ”Eu goneam prin labirintul verde de sălbăţie şi de jad ca un câine care o rupe la fugă de cum prinde poarta curţii deschisă, fiindcă de-acum cunoaşte drumul spre mare şi cu ochii închişi, şi goneşte cât poate de iute, departe, tot mai departe de casă, înghiţind hulpav hălci zdrenţuite de aer, cu limba fluturându-i şi şiroind ca o eşarfă pusă pe sârmă în bătaia soarelui, ieşind mai întâi de pe stradă, şi ieşind apoi din cartier, şi ieşind în câmpul deschis, şi străbătându-l, şi intrând între tufe, şi ieşind dintre tufe, salt însăilat după salt, şi gonind printre ierburi, şi ieşind dintre ierburi, dintre albăstrele, din trifoi, scuturând păpădii, adunând în blană ciulini, speriind șopârle și gâze, şi gonind printre pietre, răscolind stratul de gresie şi cuarţ, şi răscolind dunele de nisip, şi închizând ochii în ultima clipă, şi astfel aruncându-se-n valuri, cu un scâncet prelung.

Câinele pe care nu l-am avut niciodată, câinele care sunt eu. Doar că eu mă trânteam acolo, între ierburi. Acolo scânceam şi mă rugam să nu cresc niciodată. De fapt, traversam infinitul dintre uşa apartamentului nostru de la parter şi întinderea de pământ de lângă bloc, trecând prin holul cimentat, rece, cu rândurile de cutii poştale pe zidul din dreapta, proptindu-mă cu umărul şi împingând cu tot corpul în uşa grea de fier vopsită în verde, poartă-naltă de smarald, şi apoi sărind din trei paşi peste aleea din faţa blocului, cu cele două băncuţe, unde uneori erau femei, cu cărucioare sau fără, smucind din andrele ca să li se rostogolească ghemele colorate sau stând pur şi simplu cu mâinile-n sân, în capoatele lor umede pe burtă, dar şi mai adesea era gol, ce fericire, nici un bună ziua, nici un săru-mâna, şi atunci mă aruncam în valurile oceanului de ierburi enorme, pâlcuri înalte şi dese populate cu mii de fiinţe minuscule, dar nici una fiinţă umană, dincolo de care se întindeau câmpurile şi văile, de n-aş mai fi ieşit niciodată de-acolo.”

Veronica D. Niculescu – Spre văi de jad și sălbăție. Adevărata viață a unei false prințese
. Editura Polirom, colecția Egoproză. 240 pag.

3 august 2017

„E o treabă foarte onestă și sănătoasă asta, să scrii pentru cititorii tineri”

Cincisprezece scriitori răspund în revista „Observator cultural” la câteva întrebări adresate de Alina Purcaru, în dosarul intitulat „Noile cărți ale copilăriei și creatorii lor autohtoni”.
Bucuroasă să fiu și eu acolo, lângă autori cu mult mai multă vechime în poveste. Iată răspunsurile mele.


1. Cum v-ați descoperit (și ca) autor de literatură pentru copii? Care sunt reperele și preferințele dumneavoastră?

Mi-am dorit cam de acum zece ani să scriu și o poveste pentru copii. Pentru copii mai mari, un roman, un basm lung. De fiecare dată ceva m-a deturnat. În 2017, acum, invitația lui Bogdan-Alexandru Stănescu, de-a scrie o carte pentru colecția Junior a Editurii Polirom, m-a pus pe treabă. Am scris ca din pușcă. Am închis tot ce făceam și într-o lună de izolare totală am scris „O vară cu Isidor”. Se vede treaba că invitația a căzut pe un teren prielnic: nu doar că visam de mult timp să scriu o asemenea carte, dar de un an și ceva nu mai scrisesem nimic.
Ca preferințe, mă duc spre zona cărților de citit, a textelor dense, cu un destinatar universal, copilul-adult și adultul-copil. Nu mă tentează cărțile pentru copii mici, în care predomină ilustrațiile sau în care autorul face giumbușlucuri care nu-i șad tocmai bine. Am lângă mine o carte cu trei romane pentru copii, de E. B. White, dintre care pe două le-am tradus pentru Editura Arthur. În carte nu există nici o ilustrație. Doar poveste, poveste, poveste, pe o pagină gălbuie, prietenoasă. Ăsta e idealul meu. De asta mi-a picat minunat propunerea de la Polirom: îmi plăcea colecția, sunt cărți de citit. Când i s-a cerut o poveste pentru o antologie destinată copiilor, Cehov a spus că el consideră că și copiii merită să citească tot ce citesc și adulții. Le-a dat povestirea „Kaștanka” – iar imaginea cățelușei roșcate a devenit coperta cărții.


2. Cum ați descrie acest segment contemporan de literatură, comparativ cu epocile trecute?

Există multe direcții noi, am tradus și eu câteva cărți, unele mi-au plăcut, altele nu, iar câteva am refuzat, nu-mi plăceau deloc. Dar cel mai mult și mai mult mi-au plăcut cele două romane ale lui E. B. White, „Trompeta lebedei” și „Stuart Little”, scrise cu atât de mulți ani în urmă, precum și cartea lui Lewis Carroll la care traduc acum, pentru Polirom Junior. Cred că există povești scrise bine și povești scrise prost și atunci, și acum.


3. Care au fost cele mai mari dificultăți pe care vi le-a pus scrierea unui text destinat copiilor?


Aș spune, în primul rând, că niciodată n-am scris cu atâta plăcere, vervă și bucurie. Dar chiar când spun asta îmi amintesc și de epuizarea simțită pe la mijlocul poveștii. Fiindcă obosești și dacă lucrezi cu plăcere. Uluitor este că n-am simțit nici o clipă dificultățile pe care le întâmpin când scriu cărțile „mele”, adică acelea pentru adulți. E bizar. Începutul a fost, într-adevăr, mai greu. Dar asta fiindcă știam sfârșitul, aveam schema completă și voiam să ajung acolo cât mai repede, mi se părea că n-o să am răbdare să scriu partea de început, cea în care povestea trebuie să decoleze mai lent, lumea Serenei și-a lui Isidor e mai îngustă, mai ternă, ca să se justifice evadarea. Iar eu voiam să ajung la Sinaia! Dar în foarte scurt timp, am înotat în apele mele. Nicicând nu mi-a fost mai plăcut. Însă, repet, nici n-am avut în minte un cititor foarte crud, atunci poate m-aș fi bâlbâit, aș fi falsat.


4. Ce ați descoperit scriind cărți pentru copii?

Am descoperit bucurie. Plăcerea pe care o simțeam la început de tot, acum cincisprezece ani, când scriam prima carte de povestiri. M-am jucat cum am vrut. Gândul că nici nu există receptare critică, doar cititor și plăcere, mi-a dat târcoale vag, pe înserate. Am fost foarte disciplinată. Am descoperit că e foarte plăcut să scrii așa, urmărind cuminte întâmplările, înaintând cu un capitol pe zi, spunând o poveste, clar, cât mai simplu, evitând labirinturile, deraierile. E o treabă foarte onestă și sănătoasă asta, să scrii pentru cititorii tineri.


5. Ce credeți că nu trebuie să lipsească dintr-o carte destinată copiilor?

Era cât pe ce să spun umorul. Și deodată mi-am dat seama că tristețea, și tristețea e foarte importantă! De fapt, important e ca povestea să stârnească emoție. Emoții de tot felul. E la fel ca și în teatru, ca și în muzică, probabil ca în toate artele.

2 august 2017

Azi

Visez că nu mai văd. Vis recurent. Mergem pe stradă, suntem la Sibiu, se înserează, e din ce în ce în ce mai întuneric. Intrăm într-o intersecție mare, te iau de mână și îți spun: „mergi un pic mai încet, nu te speria, mi se întâmplă iarăși chestia aia”. „Chestia”, care pare foarte reală și repetitivă, de fapt știu în vis că e reală și repetitivă, e că mi se umbrește progresiv vederea la unul dintre ochi, pot să merg mai departe doar pentru că văd cu dreptul, stângul nu mă mai ajută deloc, e doar un câmp negru. Râd ca să nu te sperii, ne strecurăm printre mașini, știu că durează o vreme și-apoi totul se va lumina iarăși treptat, dar undeva lipită sub piele e spaima că într-o zi n-o să mai dureze minute, întunericul o să se lase de tot.

***

Ce plăcere să lucrezi cu redactori de carte atenți, dedicați, pricepuți, care țintesc slăbiciunea din țesătură și fac sugestii la fix. Am avut parte de câțiva redactori excelenți în ultima vreme, la cartea mea și la traduceri; azi am terminat de revăzut și retușurile pe o traducere lungă, mi-a luat două ore intense cu totul. Și uite-așa ne vindecăm după experiența traumatizantă, unica de felul ăsta, când ștergeam fraze rescrise aiuristic, greșeli și gafe, paragrafe nenorocite cu totul, de trebuia să bag aspiratorul după fiecare repriză înnebunitoare, că se umplea covorul de firicele de gumă, zi după zi așa, interminabil coșmar... Se mai poate și să meargă treaba bine, și întotdeauna înainte a mers, ăsta-i normalul, redactorul să fie dumnezeul și prietenul discret al traducătorului sau autorului, să ne ierte nouă greșelile noastre și să nu ne greșească acolo unde e bine. O excepție oribilă te poate face să crezi că ai luat-o razna de tot. N-ai luat-o.

30 iulie 2017

„Să fie viața doar un vis?”


Să fie viața doar un vis,
Un licăr vag de aur stins,
De-al Timpului șuvoi ne-nvins?

Plecați amar până-n pământ
Sau la spectacole râzând,
Ne perindăm, purtați de vânt.

Zi după ziuă se prăval,
Iar la amiază, sus pe val,
Nici că privim către final.

Lewis Carroll, ultimele strofe din Să fie viața doar un vis?
(traducerea mea)


Ce pisicuță blândă e Bucureștiul vara. Burtică de asfalt topit, mașini puține, oameni singuri mergând la pas pe lângă ziduri, în pârâiașe de umbră, în duminicile lungi, spre grădinile unde se aud trosnind bobocii care se desfac, de dalii, de nuferi, de ochiul-boului, iar pe acoperișuri strigă pescărușii la puii lor deja mari, nu te duce departe, nu te duce departe, și țipă vântureii roșii vânând ultimele drepnele, în curând vor pleca toate, țârâitul lor va fi înlocuit de claxoane.
Sunt îndrăgostită de București vara și de cartea pe care-o traduc.

(Foto - azi, în Grădina Botanică)

28 iulie 2017

Nimicuri

Mă trezesc la șase, e nor și mi-e bine, traduc zece mii de semne, îmi merge bine azi, nu ca ieri, e și un cântecel cu un porc, la zece ies, trec pe la poștă și trimit două cărți pentru o fostă colegă regăsită acum, apoi duc o carte altor prieteni, mă bucur de întâlnire, plec, strâng la piept un plic de cafea proaspăt râșnită, fierbinte, picură, am umbrelă, mi-e frig, doar un pic, e atât de frumos Bucureștiul vara, la Icoanei nu-i nimeni, ba e o fată cu un chow-chow, mimoza e uscată, un porumbel prăbușit lângă o tufă de petunii, îmi iau caise și roșii portocalii, mă minunez că au exact aceeași culoare, văd un pitic de grădină călare pe-un porc într-o curte părăsită, „să fie viața doar un vis”, fredonez și mă tem că se-aude, la prânz sunt acasă, asta e viața, cu tic și cu tac.

*

Zece ani de la „Sibiu, Capitală Culturală Europeană”, pare ireal, parcă acum trei zile alergam ca nebunii între spectacole de teatru și de dans, festivaluri rock, expoziții, conferințe, pe urmele actorilor, Altețelor, cântăreților, președinților, am văzut atunci cât într-o viață, scriam de n-aveam aer, la un cotidian, un săptămânal și-un bilunar, iar spre finalul verii - o vară nebună, nebună, nebună - am simțit că nu mai pot să scriu nici măcar o singură dată cuvântul Sibiu într-un articol, am fugit cu trenul la Budapesta, la festivalul Sziget, concerte, Sinead O'Connor și Tool și cine-o mai fi fost, legănare, băi de noroi, brățări și șuvițe, iar apoi m-am apucat de scris un volum de povești și apoi m-am apucat să traduc prima carte, bye-bye, am zis, bye-bye, adio, am zis!...

*

Duminică după-amiaza, când se mai dusese căldura, am pornit să văd lotușii egipteni. Pe aleea care ducea către lac erau niște bănci, pe o bancă stătea o femeie, iar lângă ea ședea o pisică tigrată, ținută în lesă, cuminte, cu bot lat, înțeleaptă, privind trecătorii. Și asta mi s-a părut foarte, foarte trist și frumos, indiferent câți lotuși înalți de doi metri am văzut după-aceea. Era aproape ca și cum o pisică ar fi ținut în lesă o femeie teribil de singură.


(Foto: VDN)

Nici nu mai era

Ea venea în lumea mea aparent liniștită cu aerul cu care vin acum furtunile seara, ușa se deschidea, canapeaua o primea, vorbele începeau să curgă, și râsul îi era tunet și zâmbetul îi era fulger. Ascultam, ascultam, lovind ușurel cu talpa în bălțile mele stătute, căutând să nu mă las zgândărită, căutând să nu las să iasă la suprafață nimic, țineam acolo ruga, durerea, insomniile, fugile, credința mea oarbă în 1, și toată fericirea imensă de-a le trăi zi după zi singură - cu tot ce spunem suntem mai săraci, cu tot ce declarăm despre noi pierdem ce ne este mai prețios. Ea mătura ca furtuna tot ce exista la suprafață, ea era omul suprafețelor plane, fără obstacole, și de aceea ascundeam, ascundeam cu febrilitate când simțeam că se apropie - comori și gunoaie, tot ce mi-era mai de preț. Ea scotea niște clinchete de brad împodobit în toiul verii, cercei și mărgele și șiroaie de vorbe și iubiri și păcate și fel și fel de cutiuțe goale, murdare. Ascundeam, o primeam, ascundeam. Ei îi plăceau fotografiile furate de la alții, ei îi plăceau rândurile furate de la alții, nimic nu era al ei dar își însușea totul - toată lumea era a ei. Uneori, prin colțul gurii mi se scurgea un firicel verde - aș vrea să plec, mi-e rău aici, scânceam ca pentru mine, aș vrea să plec - și știam că doar un pas mai departe, în singurătatea mea, în aerul meu neclintit decât de câte-un oftat, acolo mi-ar fi fost bine, dacă se poate vorbi așa, în termeni de rău și de bine. Dar ei îi plăceau suprafețele, bine și rău sunt cuvintele tari pe care le înțelegea, care îi plăceau. Ea pleca, așa cum pleacă întotdeauna furtunile, lăsând totul în spate, privind tot înainte. Și, copiind cu îndârjire mai departe, imagini de-ale altora, cuvinte de-ale altora, idei de-ale altora, până la urmă și le însușea, le flutura - de-acum erau chiar ale ei, deși nu erau deloc ale ei. Uita cine este. Nici nu mai era.

Uneori mă uitam pe fereastră, când se apropia o furtună, ca azi. E ea sau nu e, vine sau nu vine?
Deschideam geamul larg, fără teamă. Nu era. Nici nu mai era.

23 iulie 2017

Epilog la o lansare. Despre bucurii și false influențe

Joi seara, în Grădina Secretă de la Cărturești Verona, am trăit cea mai frumoasă lansare a unei cărți de până acum. I-am avut alături pe Bogdan-Alexandru Stănescu, Ioana Bâldea-Constantinescu și Alina Purcaru și un public numeros și divers, m-am bucurat să revăd foști colegi, de facultate și chiar de liceu, oameni de la atelierul de scriere creativă, oameni de la Radio România Cultural care mi-au devenit prieteni de când m-am mutat în București, oameni de la Biblioteca Națională, unde mi-am petrecut mult timp când am scris la cartea precedentă, oameni din redacția Polirom, scriitori care încă mai ies din casă pentru a se întâlni cu cărțile altor scriitori, cititori pur și simplu, iar unii dintre ei veniți cu copiii. Toți acești oameni, grădina minunată, seara de vară, toate au contat.

Ce fac eu aici, duminică după-amiaza, singură în cameră? Rememorez și pun deoparte momente, încântată de cum a ieșit, dar și bucuroasă că a fost singura lansare pe care i-o facem lui Isidor vara asta. Îl vom lăsa în pace până la toamnă.

E un mare dar să ai alături la o lansare trei scriitori la care ții. Bogdan a vorbit despre colecția Polirom Junior, este colecția datorită căreia am scris, cu atâta poftă și vervă, o carte care aștepta scrisă de mult, o poveste la care visam, cu gândul la un cititor universal, mare, mic. Acolo, la Juniorul Poliromului, sunt cărți de citit, povești dense, care nu mizează pe ilustrații. Nu sunt cutii de bomboane, nu se vând prin artificii grafice, prin sclipiciuri care iau ochii, ca să acopere puținătatea textului. Cărți de citit, fără paiete. Am citit și eu câteva dintre povești, cu motanul Bob, cu Copacul minciunilor, și mi-am amintit, plonjând în paginile lor gălbui, că așa arătau și cărțile ideale ale copilăriei mele. Și așa arată și volumul gros pe care îl am lângă birou și din care am tradus două din cele trei romane cuprinse: poveste, pagină gălbuie după pagină gălbuie, poveste. Libertate deplină pentru cititorul de toate vârstele, care își poate imagina. Sunt fericită că O vară cu Isidor a fost scrisă anume pentru colecția asta, unde sunt reuniți autori din literatura universală care au scris printre altele și o carte, o singură carte, pentru copii. Și nu numai pentru copii.

Ioana m-a încântat cu cuvintele ei - de parcă aș fi putut să uit cu câtă patimă vorbește ea despre cărți. M-a uns pe suflet când a vorbit despre cât putem greși când, vorbind despre o carte, pomenim influențe. „Influențe imaginare”, vorba lui Bogdan dintr-un articol mai nou! Despre cum, da, doar un copilaș ar putea zice „Micul prinț”, iar un matur ar putea zice „Yan Martel” - dar ce cușcă îngustă ar fi aceste indicii. Iar Alina Purcaru a continuat ideea asta și-a zis că singurele influențe reale sunt de găsit tot în cărțile aceluiași autor - în cazul de față, în Simfonia animalieră și Hibernalia.
Momentele astea sunt prețioase. Într-o lume în care, în orice textuleț despre o carte, autorul articolului se repede să atribuie propriile lecturi unui scriitor pe care abia de-l cunoaște, e sănătate curată să auzi două asemenea opinii.

Profit de ocazie ca să mărturisesc în colțul ăsta, indiferent pe cine voi dezamăgi, că n-am fost niciodată vreun fan al Micului Prinț și nici al lui Apolodor. Ca să dau cu guma măcar peste două titluri mai importante care se aud mult prea pripit, deși cu bucurie. Pista e falsă - sunt cărți cu care n-am nici în clin, nici în mânecă.
Sigur că singurul strămoș veritabil al condorului Isidor, dacă trebuie să căutăm un strămoș, e ariciul Doinel. În miezul cărții este o povestire despre agresiunile exterioare și despre interioare bogat mobilate („C și O și N și Dor”). Acum se-aude strigătul condorului: „Fără blitz!”, și se-aude și-al meu: „Dar ce de mutații de la Doinel la Isidor!” Fiecare poveste este pur și simplu altă poveste. Celor care vor dori neapărat influențe exterioare, le recomand zonele de limbă germană și engleză - acolo se află măcar două-trei cărți cărora le port admirație, precum și rezonanțe muzicale care mă îndeamnă uneori să încep o poveste.

Și mi-am mai amintit acum de un drum cu mașina, din anii '90, când lucram la un ziar și am dus la Zoo, în Pitești, un stârc cenușiu. Îl adusese la redacție un domn, îl găsise pe râu, cu picioarele prinse în gheață. Nu știu dacă să-mi iert sau nu faptul că am considerat că salvăm o pasăre sălbatică ducând-o la Zoo. Tot cam pe atunci, făceam voluntariat la o asociație pentru salvarea câinilor vagabonzi, eram membru fondator și scriam articole - și mi s-a luminat, după prea mult timp, că nu ajutăm deloc astfel, că prea multă captivitate se naște din faptele noastre „bune”. Povestea lui Isidor curge exact în sens invers - dinspre cușcă spre libertate - și pune și niște întrebări. Voi ce ziceți: mai bine doi ani în libertate sau opt într-o cușcă?
Ca unul care se simte mai mereu într-o cușcă, și când merg pe străzi între un loc și un altul, și când traduc ore în șir la același birou, și când mă trezesc dimineață și dormitorul e unul și-același lucru cu biroul, și când pun capul pe pernă, în aceeași cameră mereu, eu am un răspuns.

Mulțumesc tuturor celor care au fost la lansare, precum și celor care n-au fost, dar citesc cu bucurie, și care nu simt nevoia să lipească etichete străine pe-o poveste. Suntem diferiți, ascultați doar povestea; suntem diferiți, ascultați doar povestea. Dacă nu ne așezăm cu dorința să scriem ceva original, ivit din coarda noastră cea mai tainică, al cărei sunet nu e înrudit cu nimic din afară, mai bine nu mai scriem deloc.


(Foto: C.I.)


***

Despre carte, într-un scurt interviu realizat în seara lansării de Dorina Călin, pentru Radio România Cultural, aici.

12 iulie 2017

Lansare în București

Săptămâna viitoare, joi, 20 iulie, de la 18.30, în grădina de la Cărturești Verona, se lansează „O vară cu Isidor”. Îi voi avea alături pe Alina Purcaru, Ioana Bâldea Constantinescu și Bogdan-Alexandru Stănescu. Va fi singura lansare a cărții din această vară.

10 iulie 2017

Traducătoarea nu a scris nici o carte

Mă cam sâcâie cum sunt expediați unii scriitori, când le apare câte-o carte, cu o etichetă deplasată legată de „meseria” lor, de orice altceva fac ei - aflăm că jurnalistul x a scris o carte de proză scurtă sau că traducătorul y a publicat un roman! Rămân cu gura căscată când văd treburi din astea, se practică de obicei dacă sunt meserii care par înrudite cu scrisul, pe departe, așa, fiindcă în realitate sigur că nu-i mare legătură între una și alta; niciodată n-am văzut însă că doctorul pediatru a scris poezii, nici că tâmplarul a scris un basm. Dar azi am găsit asta și la case mai mari, iar pocinogul sună așa: „The Hunting of the Snark is a poem written by English mathematician Charles Lutwidge Dodgson under the pseudonym Lewis Carroll”! Să ne bucurăm, buba nu e numai a noastră.

Aș vrea să declar aici, pentru posteritate, că scriitoarea vdn, dacă va exista așa ceva, a tradus câteva cărți. Așa s-a gândit ea că ar fi frumos, în perioadele când nu poate să scrie. Și că traducătoarea vdn n-a scris nici o carte. Când nu a tradus, s-a odihnit pur și simplu, ca o focă pe un țărm.

*

În primele zile când lucrezi la traducerea unei cărți e de parcă ai pisa într-un mojar sare grunjoasă cu o creangă uscată. Iar uneori mojarul nu e nimic altceva decât propriul tău craniu.

*

În ultimele două zile de pseudo-vacanță, am lucrat la un text pentru o revistă. Ghinion, textul nu se potrivește în context. Arșița despre care scriu eu nu are nici visare, nici poezie, e doar un coșmar.

Note de subsol pentru o vacanță


1. Prima zi de vacanță. Traducerile predate, cartea-n tipar și mimozele-n floare. Spre grădina părinților!
2. La cules de coacăze, în costum de plajă și cu ochelarii pe nas. Viață grea.
3. Răsfăț. Dimineață cu vânt și soare la biroul din grădină. Trandafirii s-au uscat, pisica doarme-n leuștean, caietul e neînceput.
4. Dimineața în care m-am îndrăgostit de un pod de fier, cu petunii. Cântă broaștele, pescarii sunt muți.
5. Excepțională carte – „Ciocârlia” – și un scriitor de pus pe lista scurtă a marilor favoriți – Kosztolanyi!
6. Capătul grădinii, fascinant la început și sfârșit de zi, păzit de sunătoare și mure, și dincolo de gard scârțâitul prelung al unui nuc enom, bătrân, ca un vaiet, ca o corabie rezistând, unde-s toți aceia care au trăit aici, nu mai sunt, nu mai sunt. Dimineață cu vânt.

Șase scurte însemnări de vacanță, din cele șase zile petrecute în Timișoara. Ajunsă acasă, mă uit înapoi și îmi văd zâmbetul fugar din oglinda deformantă. Unde e junghiul de la prima întâlnire cu poteca pietruită din fața casei, năpădită de frunze de violete, pe care-am fost cât pe ce să le smulg? Unde tristețea progresivă, zi după zi instalată tot mai bine în oase? Unde-i bătrânețea pisicii, ca să vorbim doar de pisică aici, cu părul ei decolorat începând de la coadă, cu somnul nesomn, cu toropeala netoropeală – de parcă n-am ști noi că nu căldura, nu somnul, nu lenea dau târcoale aici, ci bătrânețea și cuvântul acela pe care l-am tot ascunde sub preș, în timp ce așezăm farfurii, linguri, pahare, șervețele pe masă. Unde nodul din gât, sufocându-te când nu te aștepți, lângă raftul cu detergenți din supermarketul la care te duci zi de zi, lângă chifle cu semințe, la casă? Unde vântul, frigul care ți-a umflat un cot când toată lumea suferă de căldură, unde pișcăturile și zgârieturile de pe picioare? Unde cele două morminte, teiul crescând din bunicul, murele din bunica? Unde singurătatea atroce, în vreme ce vocile lor răsună ca de departe, deși sunt aici? Unde râsul acela al tău care te cutremură și înfioară când intri în apă, îngrozitor semn că trupul poate fi fericit împotriva sufletului care-i o zdreanță. Unde pumnalul care se răsucește în zdreanță, când tatăl, dificil & șarmant, povestește cum dormea ghemuit pe un câmp în ‘44, doar un copil, și soarele era sus pe cer la culcare, iar la trezire era o păturică sub el, și undeva pe alt câmp un cal alb, lăsat de soldați? Unde mama, sora, unde câinele tânăr sărind la nesfârșit după discul cel roz, sfidând tot ceea ce se poate sfida? Și ce facem acum? Recuperăm? Deversăm? Spălăm vinovății, după atâta fericire? Sau poate ne pregătim de vreo carte.

(Foto: VDN; publicat în Literomania)

6 iulie 2017

A apărut „O vară cu Isidor”

Astăzi a apărut „O vară cu Isidor”.

A zecea mea carte.
A noua, dacă nu pun la socoteală antologia de povestiri (dar de ce-aș face asta?).
A opta, dacă nu pun la socoteală cele două cărți semnate în colaborare cu încă cineva (dar nici asta nu știu de ce-aș face-o).
A șaptea din ultimul cincinal.
A șasea care are și-un pic de roșu pe copertă (nu găsesc altceva).
A cincea carte de la Editura Polirom (și Cartea Românească–Polirom).
A patra carte cu aripi pe copertă.
A treia carte cu un animal pe copertă.
Al doilea roman.
Prima mea carte pentru copii!


Îi mulțumesc lui Bogdan-Alexandru Stănescu, fără de care cartea asta nu s-ar fi scris - povestea lui Isidor a apărut miraculos, datorită invitației lui Bogdan de a scrie o carte pentru colecția Junior a editurii Polirom. Îmi place enorm colecția asta, așa că m-am pus pe scris imediat. Detalii în carte, la capătul poveștii.
Mulțumiri întregii echipe de la Polirom, niciodată nu am simțit atâta grijă și prietenie pentru un text care devine carte.
Ilustrații și copertă de Radu Răileanu.

Detalii despre carte pe site-ul Editurii Polirom, aici.

Insight - interviu

- Ultima carte pe care ați scris-o este o frumoasă carte pentru copii, călătoria unei fetițe de 13 hotărâtă să-l salveze pe condorul Isidor. A fost dificil să vă întoarceți, să retrăiți copilăria?

Este o poveste scrisă cu foarte multă plăcere. Am încercat să mă adresez unui cititor universal, să spun o poveste nu doar pentru copii şi adolescenţi, dar şi pentru acei adulţi care, ca şi mine, iubesc cărţile dedicate tuturor vârstelor, romanele unor autori precum Michael Ende, E. B. White... E.B. White spunea că trebuie să ridici ştacheta când scrii cărţi pentru copii, nu să o cobori. Am căutat să scriu cu foarte multă seriozitate. Într-un fel, cred că „O vară cu Isidor” este cea mai solid construită dintre cărţile mele. Nu m-am reîntors în copilărie, n-am retrăit-o, am fost adultul care inventează şi spune o poveste pentru ceilalţi.

- Vă regăsiți în această fetiță? Are ea ceva din visele dvs.?

Mă regăsesc mai degrabă în condorul Isidor, deşi forţez mult făcând această afirmaţie. Pentru el am scris cartea. Pentru ideea de viaţă în cuşcă şi eliberare. Probabil că, într-un fel sau altul, trăim cu toţii în cuşti. Am vrut să sparg lacătele, să salvez pasărea asta mare, colosală, frumoasă, bătrână, care se afla de patruzeci de ani într-o cuşcă. Fetiţa, Serena, e inventată pentru a-i fi salvarea. E o eroină, o anti-prinţesă: ea nu vrea să fie salvată, ca odinioară, ci salvează. Sigur că uneori mai împrumutăm personajelor din experienţele noastre, dar e important ca poveştile să funcţioneze dincolo de noi şi obsesiile noastre.

Fragment dintr-un interviu realizat de Maria Capelos, pentru Insight, revista TAROM.

***

Fragmente din „O vară cu Isidor” apar în avanpremieră, în aceste zile, în Adevărul și Observator cultural.

30 iunie 2017

Un interviu - lecturi & alte năravuri

● Ce personaj literar ai invita la cină și cu ce scriitor ai ieși la o bere?

Aș fi îngrozită dacă m-ar invita pe mine la cină un personaj – și-atunci, cum să îndrăznesc eu să-l deranjez? Cam nesociabilă cum sunt, cam agitată când sunt scoasă din bârlogul meu, cam panicată când trebuie să fac față mulțimilor și mediilor cu dichis, n-aș deranja nici un personaj, mai ales că preferații mei sunt tot nesociabilii, izolații, cei fericiți în lumea lor, cei bogați cu lumea lor. Cum să-l deranjez eu pe Watt? Cu ce să se îmbrace la cină? Dar eu cu ce să mă îmbrac? Sau poate luăm cina într-un șanț, la marginea drumului, printre urzici, ascultând corul broaștelor? Despre ce să vorbim? Ce să-l întreb cu gura asta de carne, cu vocea asta care sparge liniștea bună? Eu vreau să-l privesc cum se mișcă în carte, cum stă în bucătărie și privește în gol, la sosirea în casa domnului Knott, cum merge spre gară, cum cere bilet spre capătul cel mai îndepărtat – ce să caut eu, păcatele mele, în povestea lui, dar el în viața mea, aici? Cu scriitorii și berea e mai ușor. Bere nu prea beau. Dar am o prietenă care e scriitoare – și împreună bem uneori cafele, cafele în trei culori, în patru culori, și dezbatem soarta omenirii – dar nu suntem scriitoare când facem asta, ci două prietene cu ceva pasiuni comune – cărțile, tricotatul, plimbările, animalele cu ochi mari care mor și ne lasă cam singuri, traumele copilăriei, frumusețea și disperarea Sibiului... Și pe ea o deranjez foarte rar. Ne trimitem mai degrabă scrisori. Altfel, nu, n-aș deranja pe nimeni. Scriitorii trebuie citiți, nu invitați la bere și trași de șiret sau de limbă.

Un interviu amplu acordat Laurei Câlţea, pe Blogul unei cititoare de cursă lungă, aici.

27 iunie 2017

Nimicuri

Este atât de salvator să scrii o poveste frumoasă, să imaginezi și să trăiești în lumea nou construită, să ții pentru tine tot eventualul rău din realitatea ta, mare, mic, însă numai al tău. Să le spui celorlalți o poveste - să dai ceea ce tu te-ai așteptat să primești de la fiecare dintre cărțile citite cu poftă, din copilărie până acum. Nu mi-am dorit niciodată să scriu despre viața mea și despre mine - iar când se întâmplă să strecor cioburi de realitate în țesătura esențial imaginară a poveștii, am senzația că fur, că trișez, că sunt în blocaj, că ăsta nu-i scris.

Realitatea și ficțiunea mea sunt doi pioni de lemn, ascunzând înăuntru magneți care îi fac să se respingă atunci când îi apropii. Dacă n-ar exista forța asta de respingere, de îndepărtare, n-aș mai scrie deloc.
Cehov, într-o scrisoare: „sunt întotdeauna bine dispus când lucrez. S-a remarcat faptul că oamenii sumbri şi melancolici scriu mai degrabă lucruri vesele, iar oamenii veseli scriu lucruri triste."

Aveam un caiet mare, alb, pe care scrisesem doar titlul (ne-titlul!), „Povestea”. La fiecare capăt de traducere lungă visam să vină vremea să scriu și eu povestea. Care? Îngrozitor de obosită, credeam că n-am nici o idee.
Într-un astfel de moment a venit propunerea de-a scrie o carte pentru Polirom Junior. Povestea, O vară cu Isidor, a ieșit fantastic de veselă din pălăria mea plină de amărăciune. Sunt încântată de Isidor, de cușca lui rămasă goală, de felul lui veșel-șugubăț de a fi, dar și de micuța Serena, salvatoarea lui - și a mea.
Acum, n-am decât să iau alt caiet mare și alb și să scriu pe prima pagină „Povestea”. Cât voi mai avea de așteptat până ea va veni?

La fel de fericită sunt că am păstrat blogul ăsta atâta amar de vreme - în toamnă se fac zece ani. E locul unde pot deversa astfel de nimicuri doar ale mele, în dimineți ca asta, când stau cu bagajul făcut, sau în seri în care nici un bagaj, nici un drum. E locul unde pot scrie tot ceea ce nu e de scris în nici o carte, în nici o poveste. Debarasarea de o piele fină, regenerabilă, prea personală și tristă.

20 iunie 2017

O vară cu Isidor


O fetiță de 13 ani din București se hotărăște să-l salveze pe condorul Isidor, cel mai bătrîn locatar de la Zoo Băneasa, după ce vede la televizor știrea despre moartea cimpanzeului, veteranul de pînă atunci al grădinii. Dar ce te faci cînd reușești să eliberezi o pasăre care nu mai știe să zboare? Fetița aduce condorul acasă, unde îl ascunde o vreme și descoperă lucruri fascinante despre el. Apoi cei doi fug împreună la Sinaia. La munte, în locul care seamănă cu casa de demult a condorului, ea speră să-l învețe să zboare din nou și să-l elibereze cu adevărat, în timp ce legătura dintre ei devine tot mai puternică. O poveste despre prietenie, libertate și visuri.

În curând, la Polirom, colecția Junior. Detalii, aici.

Cartea s-a născut la invitația lui Bogdan-Alexandru Stănescu, coordonatorul colecției Junior a Editurii Polirom.
Copertă și ilustrații de Radu Răileanu, căruia îi mulțumesc aici foarte mult și pentru ele, și pentru prima dovadă de prețuire a poveștii.
O carte pentru copii între 10 și 100 de ani.

19 iunie 2017

Cărți, desene și-o băltoacă

La capătul unei traduceri lungi, citesc cu bucurie, ca scăpată din lesă, după-amiezele și serile și mai ales sfârșiturile de săptămână se colorează intens cu cărți una și-una, mă scutur de oboseală citind poveștile altora - și-mi iese grozav. Cărțile adunate în turn lângă pat după târg se mută rând pe rând în rafturile bibliotecii. Din cele șase cărți citite în ultimele trei săptămâni, două m-au dat pe spate (românești, EgoProză), trei m-au bucurat, iar una mi s-a părut un rateu incredibil (pom lăudat). Și încep săptămâna constatând iarăși că cititul, oricât de intensiv, nu-mi obosește ochii deloc; dimpotrivă, după o traducere, mi-i odihnește. E floare la ureche, e dormit în hamac, e sănătate curată să citești cu creionul în mână și picioarele-n sus cărțile scrise de alții, traduse de alții, redactate de alții, corectate de alții.

„O vară cu Isidor” primește cele mai frumoase ilustrații și o copertă cum nici n-aș fi îndrăznit să visez.

Puiul de pescăruș descoperă ieri, pe ploaia torențială, o băltoacă. E încântat. Sare cu tălpile în ea, lipăie și se rotește pe loc, se retrage pe margine și bea apă, apoi sare iarăși cu ambele picioare în ea și se rotește pe loc. Puii de pescăruș știu să meargă și să înoate din prima zi. Cei crescuți așa, pe un bloc, nu văd însă apa până nu învață să zboare, ca să ajungă la râu. Ploile astea care pe noi ne fac să închidem ferestrele și să tremurăm de grijă, pe ei îi bucură. De azi, în orice zi, e posibil să zboare.

14 iunie 2017

În post

Nevoia asta ciclică de tăcere - post de cuvinte - să nu scrii, să nu spui, să nu afirmi, să nu arăți, să taci pur și simplu și să lucrezi, să duci totul în cuvintele altuia. Se va revărsa, poate, curând, și o poveste a ta, și poate că și atunci va fi tot numai un post, abținere, amânare, glisare, sau dimpotrivă, un strigăt dincoace de ușă care o să-ți lase iarăși răgușeală în gât.

Imposibilitatea de-a vorbi și măcar cu un medic. Stai pe scăunel și te uiți la fata atât de tânără care te întreabă și tastează rapid, în formularul tipizat, și tot ce spui încercând să fie adevărat e doar o deformare cumplită. Nimic nu poate fi spus, știi că o să pleci la fel cum ai venit, dar continui să spui - că nu fumezi, că nu dormi, că mănânci sănătos. Nici dacă te-ar deschide n-ar reuși să găsească acolo ceea ce nu e de găsit.

Puiul de pescăruș vorbește de câteva zile, un țârâit, un behăit de mielușel cu care răspunde de pe terasă la frazele părinților postați pe clădirile înalte din jur (râsete, lătrături). Și îi cresc pene, nu albe, nu gri, ci pestrițe, maronii, ca să fie confundat cu vreun răpitor, ca să nu pară neajutorat. O să zboare în câteva zile, flutură din aripi tot mai des, un exercițiu practicat mai ales când e singur acasă, își ia avânt, deschide aripile, fâlfâirea îi ridică tălpile de la pământ câțiva centimetri și îl lansează mai degrabă înapoi, ca pe-un om care înoată pe spate, lopătând, lopătând.

12 iunie 2017

O carte

Dragă B.,

Ce carte ai scris!
Nu eram în avion, ci acasă, și aveam poftă de citit cartea ta, și-am citit la ea trei după-amieze, m-a prins tare de la primele pagini, de la primele povești - ce fotografii mișcate în jurul unor puncte fixe, rămase clare, câtă tandrețe și dulceață într-o mare de amărăciune, ce personaje memorabile sunt Tătuțu și Bobiță, Boabă, Babă... Băiețelul terorizat, pârșul cu aură, detectat de rău și rele. Antropologul integrat în haita de hiene! Tătuțu, cu mierea lui, cu chiloții lui. Mama, cea cu M mare și-atât, ținută cumva departe de toate, deși e în toate. Crematoriul e printre preferatele mele, ce final ai acolo, cu florile, cu apariția de aici, nu de dincolo, cu fața tăiată în două, între lumină și întuneric, și antropologul-copil urlând cu unghiile în pământ. Balkan e iarăși o nebunie. Și peste tot scris bine, tu știi, dar simte nevoia și cititorul să-ți spună - că l-ai tulburat, că l-ai surprins, că i-ai mers la suflet. Cum am tresărit la „I remember Tom in mom's womb” (pui de Beckett geamănul ăsta) și la sângele „viu” de pe mâini, și la câte și mai câte, preșul lipit de piele și toată amărăciunea și disperarea din ultima poveste, rașchetate la sânge, și aici iarăși finalul, cu viețile noastre futute, dar așa de delicat așezate ele în vaca de lemn, de bună voie și nesilite de nimeni, îndrăgostite de-un taur - și chiar și așa posibilitatea unui final „luminos”.
Poate o să ai câteva sute de e-mailuri când o să revii la muncă... Aș profeți c-o să-ți schimbe viața cartea asta, dar cred că ți-a schimbat-o deja, când ai scris-o.

Cu drag,
V.

1 iunie 2017

The Man of Double Deed

There was a man of double deed,
Who sowed his garden full of seed;
When the seed began to grow,
‘Twas like a garden full of snow;
When the snow began to melt,
‘Twas like a ship without a belt;
When the ship began to sail,
‘Twas like a bird without a tail;
When the bird began to fly,
‘Twas like an eagle in the sky;
When the sky began to roar,
‘Twas like a lion at my door;
When my door began to crack,
‘Twas like a stick across my back;
When my back began to smart,
‘Twas like a penknife in my heart;
And when my heart began to bleed,
‘Twas death, and death, and death indeed.

(Anonim)

30 mai 2017

Interviu - Revista de arte și meserii

Știu că cer imposibilul, dar poți alege câte un cuvânt pe care să-l alături celor mai recente trei cărți ale tale, care să le definească cel mai bine?

— Simfonia animalieră
– licăr; Hibernalia – moarte; Spre văi de jad și sălbăție – credință.

Un interviu acordat lui Eli Bădică pentru Revista de arte și meserii, în urmă cu câteva luni, publicat acum și online, aici.

28 mai 2017

Bookfest - momente


Viață, autobiografia lui Keith Richards, lansată împreună cu Bogdan-Alexandru Stănescu, apoi Stuart Little, care a ieșit frumoasă ca o duminică din copilărie, și apoi cele două cărți prețioase, cu autografe scrise deodată, la aceeași masă, de BAS și LDT.

25 mai 2017

Treizeci

Nu m-am obișnuit cu bucuria asta. Mă trezesc devreme, îmi termin treaba mult mai repede ca de obicei, apoi mă îmbrac și pornesc către târg. Dimineață ploioasă, mai nimeni pe străzi, gonesc cu inima bubuind, ca la o întâlnire amoroasă. Ajung, o văd, o întorc pe-o parte și pe alta, o cer; abia după ce plec o s-o miros, o s-o iau la puricat. Plec liniștită, încet, pe jos, chiar dacă plouă, ziua-i senină de fapt, am uitat de toate greutățile, de dureri de ochi, de spate, de supărări, insomnii, de discuții nesfârșite pentru un cuvânt sau o expresie, de zilele în care mi se părea că mă înec, că n-o să se mai vadă nici un mal niciodată, de zilele când traduceam cu un părinte foarte bolnav, și iar de discuții - uite cum plouă și mi se pare că e o zi atât de senină, sunt cel mai naiv copilaș din orașul acesta, port în sacoșă a treizecea carte tradusă și sunt fericită exact ca la prima.

24 mai 2017

Traduceri noi, la Bookfest

Azi începe Bookfest, vor fi acolo și două cărți traduse de mine. Am putea zice un cărțoi și-o cărticică.

Cărticica este Stuart Little de E.B. White și apare la Editura Arthur. Uitați de film, e literatură. Literatură din cel mai frumos și bun soi. Am mai tradus încă o carte de E. B. White, o să apară și aceea în curând, și erau pasaje întregi unde mă întrebam dacă Nabokov o fi citit, sunt sigură că i-ar fi plăcut. Literatura asta, destinată copiilor, poate încânta cel mai rafinat cititor adult. Pe mine m-a fermecat, rămân fan pe viață.


Cărțoiul este Viață, autobiografia lui Keith Richards, scrisă împreună cu jurnalistul James Fox. Este cartea la care am lucrat două anotimpuri, din octombrie până la sfârșitul iernii, zi de zi, iar la un moment dat mi-am chemat și ajutoare de încredere, pentru câteva capitole, ca să reușim să încheiem cât mai repede o carte mult așteptată - astfel că volumul are doi traducători. O traducere dificilă, suprapusă peste una dintre cele mai dificile perioade din viața mea.
M-am întrebat de multe ori cum or traduce oamenii care au alt job „de zi”, în cazul meu să traduc înseamnă zi de zi, zi-lumină, traducerile împing absolut orice la o parte. La Viață am tradus cinci luni, ceea ce înseamnă exact asta: cinci luni, zi de zi, de la răsărit la apus, no matter what.
O carte foarte densă, povestită alert, cu capitole splendide despre copilărie, părinți, prietenie și deziluzii, căutarea și urmărirea unui sens: muzica. O poveste fără sfârșit.
Apare la Polirom, sub coordonarea lui Bogdan-Alexandru Stănescu.


Iar noua mea carte, O vară cu Isidor, o să apară în această vară, cândva după târg, la Editura Polirom.

21 mai 2017

Lucruri și lucrări

Aseară, la expoziția „Ștefan Câlția - Obiecte grăitoare”, de la Muzeul Colecțiilor de Artă. Lucruri și lucrări. Obiecte din casa artistului însoțesc picturile sau desenele și vorbesc despre miez. O „Aripă din casă” lângă tabloul „Rochie albă”. O fotografie lângă un tablou - femeie ținând copil în brațe. Un Isus străvechi salvat dintr-o grămadă de lemne de pus pe foc. Tulburător un colț din „Calea albă”, tabloul troiței - Isus-lemn-de-ars imaginat în zăpadă - colțul din dreapta, mișcat, sumbru, viu și neclar, cu un ceva care neliniștește profund. O ușă salvată dintr-o casă demolată, acum plină cu flori uscate, adunate de la întreaga familie.
O expoziție splendidă, care poate fi vizitată până în septembrie.
Și, într-o notă excesiv de personală, am simțit că puteam să-mi aleg de aici copertele pentru toate cărțile care au fost și care poate-or să mai fie. Aripi, plante, rugi, zăpezi.

19 mai 2017

Golul cel bun. Despre scris și bucurie

Sunt extraordinar de fericită când scriu. Sunt vie când scriu, cu ușa închisă, cu fereastra deschisă. Sunt fericită în povestea pe care o rostogolesc permanent, de când e numai un sâmbure ivit din nimic și până pun carne zemoasă pe ea.
Când ies epuizată din cameră și mă sprijin de peretele din hol zicând că am mai scris un capitol, sunt fericită și vie, chiar dacă îmi tremură picioarele de efort și am o dâră de umezeală pe spinare, ca după o alergare de câțiva kilometri. N-am tot timpul din lume la îndemână, trebuie să mă trezesc dimineața la 5 sau la 6, înainte să dea viața năvală. Scriu înainte de toate pentru bucuria asta, pentru surpriza detaliilor care apar pe parcurs, deși știu drumul în mare. Scriu întotdeauna ca să ajung la finalul poveștii, pe care-l cunosc, care-mi este motor – o imagine pasageră, ca o pasăre zărită în zbor, o revelație, o demonstrație, la care am nevoie să ajung. De imaginea asta mă apropii încântată cu fiecare paragraf și capitol, fiind eu însămi fiecare personaj, trăind eu însămi fiecare situație – imaginația imaginează, nu există bogăție mai mare și mai inepuizabilă ca asta, când se vor termina toate resursele lumii noi încă ne vom mai putea imagina, și astfel avea, tot ceea ce am pierdut sau n-am avut niciodată.
Publicarea este cădere din ram, uscăciune și spaimă. Ce poate să aibă de-a face restul lumii cu bucuria asta a mea, cu povestea asta a mea? Ești nebun dacă nu te întrebi asta măcar preț de câteva clipe. Dacă nu te îndoiești. Dacă nu te sperii. Dacă nu te oprești să te miri. E o ruptură uriașă între intimitatea scrisului și ieșitul în lume. Ceva cu care nu m-am împăcat și nu vreau să mă împac niciodată. Scrisul e cântat din tot sufletul în culise; publicarea cărții e dăruire – da, dar prezența ta la lansări și evenimente pare întotdeauna atât de ridicolă și inutilă, încât te miri că nu se fac petiții care să solicite interzicerea prezenței autorului în carne și oase, fie pentru protecția lui, fie a spectatorilor, pentru păstrarea unei minunate iluzii. Când scriu, cu ușa închisă, cu fereastra deschisă, sunt minte cu ochi și mâini, nu gură care vorbește, nu piele care se înroșește, nu haină scoasă din dulap, nu pantof, of.
Sunt cărți scrise din gol și cărți scrise din plin, cărți scrise din prea multă fericire și cărți scrise din disperare, însă scrisul, el în sine, este mereu viață cu intensitate sporită, e viață hrănită cu esență de viață. Pentru a trăi acolo, trebuie să faci cumva să te decupezi de dincoace. Să dai deoparte, să renunți, să spui nu, să te izolezi cu bucurie, cu poftă, cu o îndârjire înrudită cu demența. Cred că diferența dintre oamenii care scriu și cei care nu scriu nu ține atât de talent, cât de disponibilitatea și capacitatea de-a renunța la fel și fel de obiceiuri care ne încarcă viețile, bune, rele, balast care ne mănâncă timp și atenție.
De ce ai nevoie pentru a începe o carte? m-a întrebat cineva. E vorba de un ceva infim. Ah, dacă i-am putea spune pe nume, dacă l-am putea apuca între degete, ca pe un peștișor auriu, atunci am și reuși să-l convocăm mai adesea. E ceva mic, foarte mic – nu e vorba de tot, ci e mai aproape de nimic. Să fie un gol ca o pajiște albă, pe care se ițește un fir. Nevoia teribilă de a spune o poveste aduce ideea poveștii, apoi schema ei precisă, trasată în linii mari, dar până la capăt – acel capăt care pe mine mă atrage irezistibil, precum lumina fluturii nopții.
Dar golul acela e un gol căutat, un gol provocat, un gol pentru care te lupți. Aici se dă bătălia. Să faci curățenie. E un exercițiu care trebuie practicat zilnic, de îndepărtare nu doar față de o realitate tot mai agresivă, care caută să ne intre în case și când închidem ușile bine (știrile, zbieretele din spațiul public), dar adesea chiar și de tot ce este mai frumos și mai prețios în viețile noastre. În esență, ca să scrii trebuie să te îndepărtezi temporar chiar de viața ta și de tine. Ăsta-i sacrificiul pe care nu mulți sunt dispuși să și-l ofere.

(publicat și în Literomania)

18 mai 2017

Cuibul pescărușilor

Să nu uit. Felul diferit în care-și vorbesc. Strigătul cu care se cheamă părinții între ei, strigătul cu care alungă cioara grivă, strigătul scurt, ca un mieunat, blând, insistent, cu care un adult cheamă puiul să iasă din cuib, să vină la soare. Felul în care, timp de două zile, au tratat puiul mort din cuib ca pe-o ființă - l-au chemat afară, au dormit lângă el, i-au ținut cald cu trupurile lor noaptea. Cum i-au scos trupul abia astăzi, un ghem deșirat, și l-au dus departe, iar când l-a lăsat jos, pescărușul tată s-a ușurat într-un jet violet, ca un om care varsă. Peștele enorm adus astăzi, un crap de vreo jumătate de kilogram. Gândul că dacă niște oameni ar fi pățit ce-au pățit ei, s-ar fi zvârcolit acum de durere, întrebându-se unde-au greșit. N-au greșit nicăieri. Ningea când au început să lucreze la cuib, nu s-au cruțat o clipă de atunci. E foarte nedrept când vezi ce li se întâmplă păsărilor. „Durerea trebuie trăită.” Iar ele trăiesc. Ființe dumnezeiești. De învățat de la ele.

12 mai 2017

Nimicuri

Oboseala enormă, greața asta care vine în valuri, durerea din ochi, din oase, din carne, valul care începe ca o tresărire în piept, și în secundele următoare crescând, umflându-se, ca o neliniște, ca o spaimă, apoi cald, prea rău și cald, de câteva luni așa, nopțile nedormite.

Povestea nouă, miraculoasă, ca o înflorire în cel mai potrivnic anotimp.

Pescărușii au trei ouă în cuib, azi sau mâine ar trebui să apară și puii. Vor sta aici două luni. Mă uit la păsări cu binoclul cel nou, mai puternic. Mama și tatăl au clocit pe rând, fie soare, fie ploaie, noapte și zi. Mai ales noaptea mă ajută să îi văd acolo, punct alb pe fond negru, și știu că și ei se uită la mine când deschid larg fereastra.

Înainte, târgurile de carte erau doar o formalitate la capătul cărții, acum am un sindrom de panică festivalieră, pe lângă penibilul apariției inutile duc în sân și amăreala celei mai cumplite lansări din lume, care a fost, care s-a dus - am zâmbit, n-ați știut -, care n-o să se ducă niciodată.

Nevoia imensă să am un prieten cu care să n-am nimic în comun, cu care să am totul în comun. Ține numai o clipă, uneori, ca un junghi. Am dat chix în cam toate prieteniile, știu, nici n-am simțit vreodată nevoia unei companii oarecare, să fie, „mi-e bine, mi-e bine cu mine”, m-am priceput să alung din jur tot ceea ce nu mi se potrivea, fără discuții ca-ntre fete, vă rog, haideți să vorbim despre câini.

Momentele jenante când cineva intervine pentru tine fără știința și voia ta, cerând ajutor în te miri ce problemă minoră care e doar a ta, deconspirând un detaliu dintr-o confesiune pasageră și transformându-te în ceea ce detești, omul care se mișcă în lume prin intervenții. Ca o dezbrăcare în public - de haine și de principii.

Să duci o îndrăgostire fără să faci nimic. Fără să acționezi în vreun fel, să o trăiești izolat, în tăcere și cumințenie, în camera ta, de parcă celălalt ar fi doar o idee; poate chiar te-ai îndrăgostit doar de o minte, nu, ce prostie e asta, ceea ce visezi este trupul. După vis, în zori, te cuibărești sub cearșafurile răcoroase, curat, fericit că ești îndrăgostit și nu trebuie să faci nimic.
(Variantă. Subiect de poveste.)

11 mai 2017

Când nimeni

Cișmigiul e cel mai frumos în diminețile ploioase, când câini, când bătrâni, când nimeni, în zonele sale cele mai sălbatice, departe de ronduri, expandate dacă mergi încet și dacă te oprești, sub un copac, lângă un zid, pe o bancă, pe un trunchi răsturnat. Când am plecat din Sibiu credeam că n-o să pot fără parcul Sub Arini, mi-era rușine să zic, fără aleile cu buturugi și ciuperci unde-ți stă inima de spaimă când auzi pe cineva pe urmele tale, și când te-ntorci pricepi că erai tot tu, altcineva nu mai este. Dar se poate, se poate, există Cișmigiul în diminețile ploioase, când doar câinii, bătrânii, când nimeni.

5 mai 2017

Așa sunt eu, mai fericită când sunt nefericită

Am avut o prietenă. Eram fericită. Cred că mă căuta doar fiindcă era nefericită și simțea nevoia să vorbească cu cineva. O ascultam fericită cum îmi povestea în detaliu cât este de nefericită. Am avut câteva întâlniri fericite.
Într-o bună zi, prietena mea nefericită mi-a spus că a devenit fericită, i s-a întâmplat ceva minunat și acum e nemaipomenit de fericită. Grație unei întâmplări fericite, era tot mai fericită. Dar eu dădeam să îi spun că de când nu ne-am mai văzut, căci ne vedeam rar, mi s-a întâmplat ceva foarte nasol, sunt năucită și îngrozitor de nefericită. Ea nici n-a vrut să audă, mă oprea și-mi spunea că trebuie să fii fericită, dacă nu ești fericită viața nu merită trăită. Așa îmi zicea, uitând cât de nefericită fusese când eu o ascultam fericită. Eram nefericită, prietena mea fericită pe care o ascultasem la nesfârșit când fusese nefericită nu era deloc fericită să mă asculte acum vorbindu-i despre cât sunt eu de nefericită. Mă căuta, tot mai fericită. Tăceam. N-o mai ascultam fericită. Eram chiar foarte nefericită, fiindcă eu o ascultasem atât de fericită când îmi povestea cât e de nefericită.
Apoi, mi s-a întâmplat ceva care m-a făcut grozav de fericită. Era ceva născut din nefericire, dar mă făcea fericită. I-am arătat obiectul ăsta care mă făcea fericită. Să zicem, să zicem că era ca și cum ai face o cănuță de lut din nefericirea ta, ca și cum ai modela-o dintr-un boț, ca și cum ai picta-o, ca și cum ai ține-o cu grijă în cuptor, mult, la foc mic. Și i-am spus fericită: uite, din toată nefericirea mea s-a născut lucrul ăsta mic, doar al meu, care mă face atât de fericită! Ăstea-s lucrurile care mă fac pe mine fericită, i-am zis. Eram fericită. Dar ea s-a uitat în altă parte și-a zis: ehei, eu sunt acum mult, mult mai fericită, sunt atât de fericită, încât fericirea ta nu mă face deloc fericită. Iar asta m-a făcut nefericită. Așa sunt eu, mai fericită când sunt nefericită.

(Sau Odă repetițiilor fericite și nefericirii; publicat și în Literomania)

21 aprilie 2017

La capătul unei cărți


Cel mai frumos soi de inerție pe care-l cunosc – când ajungi la capătul unei cărți și orice ai face, orice n-ai face, pentru o vreme continui să fii tot în poveste. Te plimbi pe străzi, dar te rotești tot acolo, te uiți în asfalt și nu vezi decât tot ce e în poveste, peste tot sunt detalii din cartea abia terminată, ar fi nevoie de o forță exterioară din sens invers ca să te oprești, să te întorci aici, unde sunt facturi, unde sunt cărți de tradus, unde sunt știri, carduri, plase și vorbe, unde sunt vecini și poate prieteni, unde e deja alt anotimp. Însă nimic exterior nu se-aude, nu mișcă, nu cântă pentru încă o vreme, doar povestea și iarăși povestea, un ticăit răsunându-ți în ureche, ca al unei inimi de animal mic odihnindu-se pe aceeași pernă cu tine. Și-atunci rescrii, ăsta e singurul mers înainte posibil: înapoi, tot înapoi în poveste. Alergi și după ce totul pare c-a stat. Cel mai dulce soi de inerție.
Sunt îndrăgostită până peste urechi de cartea la care scriu și rescriu, fericire se numește clipa condensată când refac un singur paragraf într-o dimineață și parcă uit să respir, și el se zvârcolește, și el se încovoaie, se întinde animalier și-mi cântă din detalii, iar uneori îmi vine să strig de bucurie, când simt că paragraful e gata, abia acum este cu adevărat viu, în curând va fi liber, încă un pic și cartea se va despărți de mine. Când cartea o să înceapă să existe singură în lume, pentru mine ea de fapt va muri.
Deschid ușa tremurând, mijesc ochii la lumina de-afară și nu înțeleg aproape nimic din ceea ce-i dincoace. De asta nu ne putem opri din roată, și tot de asta în asemenea clipe zemoase nu contează aproape deloc publicarea – căderea din ram, uscăciunea, o pierdere. Magia, plăcerea, acel ceva dătător de beție și dependență pe care îl căutăm iar și iar se află numai aici, în asemenea momente de fericire estetică, pură, intensă, când pui viață în fraze, așezând rotiță lângă rotiță, ungând mecanisme infime, pentru ca vorbele să spună povestea. Și spaima, omniprezentă soră a bucuriei, spaima că nimic niciodată n-ar putea lega între ele asemenea secvențe de încântare, încât să ne dea un întreg.

(pentru Literomania)

***
Un festival, săptămâna viitoare, în București: Festivalul Internațional Orașul și Literatura. Program și invitați, aici.

Un articol: Ce s-a spus pe scena Teatrului Odeon, la Gala Premiilor Observator cultural, aici.

17 aprilie 2017

Păsările albe

Voi povesti despre primăvara când am adus pentru prima oară lumina în mine și-n casă. A existat un moment când mi-a căzut un văl de pe ochi și am înțeles bezna în care trăiam.
Traversam un lung episod depresiv, din care mi se părea că n-o să mai ies niciodată. Începuse cu o întâmplare reală neplăcută, cineva îmi făcuse rău din senin. Mă învinovățeam neîncetat: cum permisesem să se ajungă acolo? A urmat tot ce urmează într-o depresie gravă. Oboseala teribilă. Lipsa capacității de-a mă bucura. Spaimele. Rușinea. Disperarea. Căutam cu nesaț un strop de lumină, chemam în casa mea cumințenia, seninătatea și liniștea, dar nu înălțam privirea destul.
Am căutat să mă afund în muncă, să uit. M-am izolat. Trăgeam îngrozitor. Ajuta, dar nu suficient. Fiindcă de câte ori mă opream din muncă, constatam că nu mai era nimic în jurul meu. Nici un sprijin. Tot ce îmi oferea realitatea era același rău străin care continua, împingând cu îndârjire din afară. Oricât m-aș fi izolat, oricât m-aș fi ascuns în ceea ce consideram chilioara mea unde-mi doream să fie posibil doar binele, răul acela mă găsea și continua să mă împungă. La ce atâta suferință? Cum și cât puteam să mai continuu așa?
Citeam din „Demonul amiezii” al lui Andrew Solomon, cu precauție, subliniind pasaje. Lipeam pe răni fraze precum aceea că depresia este „o suferință ca buruiana rostogolită de vânt, care se hrănește cu aer, crescând în ciuda desprinderii de pământul hrănitor”. Sau că: „Depresia e un diavol care te lasă îngrozit”. Dar și că: „Trebuie să căutăm credință (în orice: în Dumnezeu, sau în eul nostru, sau în alți oameni, sau în politică, sau în frumusețe, sau orice altceva).”
Rătăceam. Am ajuns, într-una dintre plimbările mele, într-o biserică din centrul Bucureștiului. M-am oprit direct în fața unei icoane, rușinată, îngrozită că nici măcar nu știu să mă rog. Acolo am citit, în litere de mozaic, câteva cuvinte pe care le căutasem atâta vreme, ca un orbete în beznă. Spuneau: „Veniți la mine”, vorbeau cu blândețe despre oboseală și odihnă. Sunt lucruri despre care nu pot vorbi nimănui. Se trăiesc, nu se spun. Dar atunci s-a făcut deodată lumină.
Apoi, chiar în Postul Paștelui, am citit și povestea ceșcuței. Știți povestea ceșcuței? A rostului suferinței. A drumului nostru prin viață, cu tot ce trebuie îndurat și de ce. Dacă mi-ar fi spus-o cineva, nu m-ar fi atins așa tare. Dar am descoperit-o singură, când eram mai strivită. Este și azi povestea care îmi ridică povara și-mi face suferințele acceptabile.
Ceva mai devreme, într-una din acele zile înnegurate, când pornisem prin oraș și mintea mea se certa cu răul care nu voia să mă lase în pace, pe lângă Biserica Kretzulescu m-a lovit o pasăre în cap. Din senin și puternic. Speriată, m-am uitat împrejur, convinsă că a fost un porumbel sau o cioară. Simțisem pasărea neagră năpustindu-se, îi auzisem fâlfâirea. Dar cu ochii nu vedeam nimic împrejur. Și totuși, aveam părul răvășit într-o parte, pielea capului zgâriată. Ce mă plesnise?
Peste o vreme, în exact același loc din curtea bisericii Kretzulescu, am primit Lumina de Paște. Deja eram înseninată, suferința mi se transformase în bucurie, înțelegeam că trecem prin toate cu un rost. Atunci, pe cerul Nopții de Înviere, s-a rotit la nesfârșit un stol de păsări albe și mari. Pescăruși plutind lin, cu aripile luminate de jos, dinspre pământ. În primăvara aceea am adus pentru prima oară acasă Lumina.
Ne stă în puteri să alegem: pasărea neagră, care ne rănește și se ascunde în bezna de nescrutat cu privirea, sau păsările albe, purtătoare de lumină și adevăr.

(Pentru Formula AS - Lumină)

8 aprilie 2017

O scurtă declarație de dragoste

Să zicem că se aude întrebarea: „Care este pasajul dumneavoastră preferat, din cărțile pe care le-ați tradus?”
Îmi displac citatele din cărți, mai ales când vreo frază este decupată și trântită pe-o cartolină – fleoșc! – cu numele autorului dedesubt, și i se atribuie astfel scriitorului o afirmație care-i aparține vreunui personaj din poveste. Să citezi din opiniile unui netrebnic din carte, ale unui fonf, ale unui criminal, ale unei fetițe, ale unei scufițe, ale unui cercetător, ale unui tăntălău, ale unui îndrăgostit, ale unui gândac, ale unui motan, ale unei pensionare, ale unui matematician, ale unei verze, ale unui zeu, ale unui topaz, ale unui labrador, ale ploii, ale unei balerine, ale unui personaj oarecare și să semnezi autorul, iată cel mai jenant rău pe care-l poți face unui scriitor.
Dar suntem cu toții tentați uneori să decupăm, doar din dragoste, să smulgem cu foarfecele câte-un pasaj care se ițește din pajiște ca o păpădie, să ni-l punem pe după ureche, să ne fălim cu el pe poteci, să îl fluturăm pe sub năsucurile altora. Fie și așa, ofilit.
Azi voi păcătui. Mă gândesc la traduceri. Mă uit un pic în urmă, doar ca să mă scutur și să merg frumușel mai departe. O să aleg un fragment, unul dintre cele mai dragi din cărțile traduse. Mă gândesc la o carte de proză din care poți decupa poem după poem. Pui degetul aproape cu ochii închiși, hop, un poem. Poem lângă poem, când privești de aproape. Te îndepărtezi, privești întregul: e un roman.
Încă un pic de răbdare, vă rog.

În Integrala prozei scurte a lui Beckett (Opere I, Polirom), printre povestiri se află un text foarte scurt, așezat pe o singură pagină, a cărui prezență poate intriga cititorul. Se numește nici. Și arată exact ca o poezie. Când s-a alcătuit volumul Collected Poems, John Calder a vrut să o includă, dar Beckett s-a opus, a insistat că e proză. Mai târziu, a fost omisă și din Collected Shorter Prose; pentru a fi inclusă un pic mai târziu – însă într-o versiune cu greșeli. Așa se face că nici apare mereu în volumele de proză.

M-am întors. Romanul de care vorbeam este Watt, acolo stau în pagină poem lângă poem lângă poem. Și, grație poveștii cu nici, o să-mi permit să decupez un fragment din roman. Pentru că eu cred că e poezie.

Să te gândeşti, când nu mai eşti tânăr, când nu eşti încă bătrân, că nu mai eşti tânăr, că nu eşti încă bătrân, asta este, probabil, ceva. Să te opreşti, spre finalul zilei tale de trei ore, şi să cugeţi: uşurinţa întunecându-se, necazul înseninându-se; plăcerea plăcere fiindcă a fost, durerea durere fiindcă va fi; faptele bucuroase devenite mândrie, faptele mândre devenind încăpăţânare; zvâcnetul, tremurul faţă de o fiinţă dispărută, o fiinţă ce va veni; şi adevărul nemaifiind adevăr, şi falsul nefiind încă adevăr. Şi să te hotărăşti să nu zâmbeşti, până la urmă, stând în umbră, ascultând cicadele, dorindu-ţi să fie noapte, dorindu-ţi să fie dimineaţă, spunând: Nu, nu e inima, nu, nu e ficatul, nu, nu e prostata, nu, nu sunt ovarele, nu, e ceva muscular, e ceva nervos. Apoi scrâşnetul dinţilor se sfârşeşte, sau continuă, şi te afli în groapă, în gaură, tânjetul după tânjet a dispărut, groaza de groază, şi te afli în gaură, în sfârşit la poalele dealurilor, drumuri urcă, drumuri coboară, şi liber, în sfârşit liber, pentru o clipă în sfârşit liber, în sfârşit nimic.

Da, unul dintre fragmentele mele favorite, am constatat și că nu se ofilește dacă-l culegi din context, dar mărturisesc că l-am ales și de nevoie, ca să încapă aici. De fapt, favoritul favoritelor este altul. La sosirea lui Watt în casa domnului Knott, apare un personaj. Este Arsene. E îmbrăcat, are bastonul în mână și se pregătește de plecare. Și „Înainte să plece, el a făcut următoarea scurtă declarație:” – iar scurta declarație cred că-i pasajul meu preferat, din tot ce-am tradus. Începe acolo și se încheie cu „Noapte bună”, peste douăzeci și patru de pagini (în original), respectiv douăzeci și una (la noi). Cincizeci și patru de mii de semne, pentru doritori. Pagini bloc, fără nici un alineat nou.
Și cred că tocmai am mințit din nou, fiindcă favoritul favoritelor favoritelor e un pic mai extins, iar apoi favoritul favoritelor favoritelor favoritelor e un pic mai extins, și așa mai departe, și așa mai departe, un citat lung și lat cât o carte.
Noapte bună!


(publicat în Literomania)

5 aprilie 2017

Gala Premiilor Observator cultural


Mulțumesc, Observator cultural, pentru onoarea pe care mi-o faceți. Sunt atât de mulți traducători dăruiți, care lucrează cu pasiune și hărnicie, încât nu mă îndoiesc că am putea celebra câte unul pe zi. Iar dacă cumva ne-am poticni, să zicem prin toamnă, am putea continua cu redactori. Cu acei redactori de carte care își fac meseria cu pricepere și cu drag. Voi spune aici doar două nume de redactori cărora le datorez foarte mult. Ada Tanasă, cu care am lucrat, de exemplu, la Scrisori către Vera și la Darul lui Nabokov, la toată proza lui Beckett, proza scurtă și cele trei romane din volumul Opere II, dar și la Copila de zăpadă. Anca Băicoianu, cu care am lucrat la Foc palid și Disperare, de Nabokov. Mulțumesc Editurii Polirom, unde a apărut marea majoritate a traducerilor, și lui Bogdan-Alexandru Stănescu, pentru încrederea cu care îmi încredințează, de zece ani, cărți atât de bune.

(„Diploma de excelență pentru traducere în limba română” - Foto: Octavian Balea)

31 martie 2017

Și nimic nu trebuie scris (2)

Putea să se intituleze Și nimic nu trebuie scris (2), dar cum ar putea fi numai partea a doua, când sunt atâtea drumuri, atâtea plecări, și atâtea ocoluri, și atâtea întoarceri? Ar trebui poate să-i spun Insectar de imagini netrebuincioase. Patru zile m-am suspendat de la toate. M-am întors într-un text, nu al meu, am corectat corecturi, m-am enervat și am plâns și-am blestemat și apoi s-a făcut iarăși liniște, pentru o vreme. Ce-am mai văzut?

Un câine negru cu pete de foc, gonind pe bulevard cu o Eugenia în bot. Are zgardă roșie la gât, pare fugit dintr-un lanț. (Îmi amintesc de Heidi, care se întorsese în redacție cu un sul de brânză topită, ni l-a lăsat la picioare, bravo, fetiță. Îmi amintesc și de lanț. Îmi amintesc și de fugă.)
V-urile imense de păsări, probabil pescăruși, plutind rând pe rând spre apus. V-urile mici integrându-se treptat în v-uri mai mari, v-urile mari unindu-se într-un v unic, alcătuit din vreo sută de păsări și dispărând în depărtare, topindu-se-n forjă. Și iarăși stoluri venind dinspre est, o-uri agitate devenind u-uri, u-uri fluide devenind v-uri, v-urile unindu-se, crescând, dispărând. Același tipar repetându-se pe cer, într-o singură seară, pe 15 martie.
O talpă de pantof bărbătesc plutind pe apele șlefuite ale Dâmboviței, departe de pod.
Rățoiul dormind cu capul verde pe umăr.
Barca, întotdeauna legată la mal.
Perechea de grauri din iarbă. Una dintre păsări, mică, pestriță, alergând ca un struț, cu picioarele larg depărtate.
Cireșul japonez înflorit doar pe jumătate, jumătatea de pe partea cu soarele, și nici un telefon lângă el.
Coconul pufos al unui mugur uriaș de castan, în care odihnește bobocul cel verde – l-am fotografiat cu zoom mare, abia apoi l-am priceput și-am simțit c-am comis o indiscreție gravă, ca atunci când plecaseră părinții de-acasă și scotocisem în fundul bibliotecii, jos, după cărțile rușinoase, cu fotografii și desene – ce-mi trebuise?
Și toate ramurile negre, ca niște brațe descărnate ale copacilor înalți, plopi și castani, ce-or mai fi, proiectate pe cerul albastru al zilei, șoptind nu, șoptind nu, pe noi n-o să ne mai vezi multă vreme așa. Atâta frumusețe și moarte în contururile care vor dispărea pe sub frunze.
Și deodată reușești să nu te mai uiți. Înăuntru, povestea.

În plimbări, scrisul pare posibil. Povestea nouă, ca un balon plin cu apă care îți tremură în mâini – prea mare, prea greu, prea alunecos, periculos-jucăuș. Idee, planuri, structură. Știu că acum e de-ajuns o unghie neșlefuită ca să se-aleagă praful. La capătul fiecărui drum, când deschid ușa, sunt foarte atentă cu cheia, cu apăsatul întrerupătorului, cu propriul meu glas – să nu mi se spargă, să nu îmi dispară. E aici, și totuși încă n-am de unde să o apuc.

(publicat în Literomania)

25 martie 2017

Disperare

Ce Meșter Manole mai e și bietul traducător. După ce zidește cu lunile la un text, e de ajuns o întâlnire nefericită cu un redactor nepriceput, ca să se dărâme pereți întregi de cuvinte. Ia și pune la loc, ia și pune la loc.
Am întâlnit, și la traduceri, dar și la cărțile mele, atâția redactori dăruiți, care nu intervin inutil, care nu rescriu, care nu fac înlocuiri doar ca să li se vadă pixul pe pagină, ei găsesc locul unde țesătura e firavă sau firul are defect, ei pun degetul exact unde trebuie și se retrag cu discreție. Și am întâlnit măcelari, redactori numai cu numele, care taie fără nici un discernământ, care înlocuiesc fără să asculte muzica textului, fără să înțeleagă întregul, fără să stea să se gândească că textul tradus e citit de cel puțin trei ori înainte ca ei să îl citească o dată, se grăbesc să taie de la prima lectură orice cuvânt mai interesant pe care ei nu-l înțeleg, dar pe care autorul l-a folosit cu un rost și care trebuie conservat. Se taie cuvinte speciale și se scriu deasupra banalități. Se taie fraze bizare și șlefuite în traducere pe același tipar și se scriu propoziții cu explicații incluse, de parcă cititorii ar fi o șleahtă de prostovani. Apoi, spre compensație, se taie cele mai banale cuvinte și se scriu în locul lor niște trăznăi inventate. Traducătorul sau autorul trebuie să refacă, o treabă extrem de istovitoare când textul a fost măcelărit din greu - și de data asta explicând ceea ce era deja rezolvat, punând degetul colo și colo și colo, în sutele de pagini distruse, până la orbire și greață. Un cuvânt e ca un perete de rezistență, îl tai și cade o structură întreagă. Disperare. Disperare.

24 martie 2017

*

Zile înfiorătoare, n-apuc nici măcar să mă gândesc la cât de oribil e totul, trebuie alergat mai departe până la epuizare, dincolo de epuizare, dar noaptea un vis banal, cu o cameră străină și un gest simplu, cândva automat - cu ochii închiși, ridic colțul plapumei ca să intre motanul, pe care nu-l mai am de mulți ani, și odată cu el moliciunea, căldura unui trup cuibărit, apropierea fără cuvinte - mă trezește dureros și-mi dă amărâta aia de senzație pe care nici măcar nu mi-o mai pot permite ziua - că-s vie și că totul e oribil de gol și de greu. E și asta ceva.

17 martie 2017

Și nimic nu trebuie scris


De câte ori termin o traducere, vreau să-mi rotesc biroul. Să mă așez cu fața spre fereastră, să chem în colivie o poveste. Dar camera-i prea mică, am mai încercat, nu se poate. Fiindcă dacă iau biroul de lângă perete și-l pun în așa fel încât să văd pe fereastră, nu voi mai putea întinde seara canapeaua. M-aș lovi noaptea de toate colțurile, asta dacă se va mai putea strecura un picior între un colț și altul.
Într-o încercare disperată de reamenajare, am scos canapeaua la vânzare, cu gând să cumpăr un pat pliant mult mai mic. Am văzut patul, am calculat cât ar trebui să plătesc la toată povestea, urma să pierd jumătate din preț ca să câștig jumătate din spațiu. Visam la noua amenajare, la golul unde îmi imaginam c-aș putea... Dar când au apărut cumpărătorii, m-a apucat jalea – sunt atașată câinește de canapeaua mea portocalie – așa c-am șters anunțul și-am rămas cum eram.
Fiindcă n-am putut roti biroul, nici vinde canapeaua, m-am rotit eu. Noaptea, nu ziua. Mi-am așezat perna la picioarele patului. De-o lună dorm așa. Capu-mi stă acolo unde mi-au stat picioarele. Nu mai văd cerul când mă trezesc, nu-mi mai bate lumina dimineții în ochi, însă noaptea văd în peretele de oglinzi luna, dând roată turnului cu cruce, pe urmele lui Venus, până apune dincolo de gară, o acadea enormă de zmeură și miere.
Dar nici așa nu a mers.
Atunci mi-am rotit plimbările. Am schimbat ora de ieșire. Nu mi-am mai zăngănit lesa la ușă pe la prânz, ci abia către seară. Când scade lumina, când dau să se-aprindă felinarele. Am pornit, amușinând pe alte străzi decât o fac de niște ani încoace, către vest, cotind o dată, și atentă ca atunci când cotesc încă o dată unghiul să fie larg, și iarăși așa încă o dată. Și-am văzut.

Două lămpi străjuind o ușă cu ramă uscată, ca niște bostani care-au mai crescut și după ce-au fost îmbrăcați într-o crinolină de fier forjat, și-acum dau pe dinafară, umflați, portocalii, stinși.
Platanii uriași de pe Berzei, scheletici, cu oasele mai albite ca zidul.
Un cojoc negru împrăștiat pe-o podea, într-un cabinet cu luminile aprinse, iar pe masă un caniș rămas aproape în pielea goală sub foarfecile harnice, cu mănuși de boxer și șosete flaușate.
Stoluri de violete albe lângă căminele de la Operă, pe unde mișună șobolanii și femeile spun ce frumos la una și țipă la alta, deși.
Fusta de voal apretat a unei mici balerine încă nenăscute, așteptând într-o vitrină la etaj, încremenită într-o piruetă, sub anunțul Costume, între stele de carton.
Nici o pisică acolo unde mă așteptam să văd o pisică, dar două acolo unde nu mă așteptam să văd nici una.
Vânzătorul de la micul magazin de pantofi, unde pare că nu intră nimeni niciodată, păzind cu falca în palmă șiruri de ghetuțe de piele întoarsă de toate culorile și o pădure de șireturi.
Bulevardul schimbându-și culoarea, acum roșu de aici până departe, acum verde.
Cerul ca un flamingo, acum peste ape, acum dedesubt.
Un mierloi cântând de-i saltă pana în spinare, pe-o antenă străveche, de pe-un acoperiș, de pe o casă scoasă la vânzare.
Și un câine mic și alb, un volpino așa cum scrie la carte, „vioi, jucăuș, vigilent, voios, activ, afectuos”, venind țintă la mine de parcă ne-am ști, ridicându-se-n două labe și apucându-mi arătătorul și mijlociul în bot, înghițindu-mi-le cu totul pentru câteva clipe, și pe cât de prietenos apropiindu-se, pe atât de senin depărtându-se, trăgând în lesă un pensionar.
Platanul portocaliu sprijinind în centrul Cișmigiului teribila călimară a cerului, Venus uluitor de mare deasupra, iar în spate jumătate de lună.
Temnițe înșirate pe străzi, porți ferecate, lumini în odăi cu grilaje, valize și globuri pământești pe dulapuri.

Și fraze, fraze ițindu-se, despre vânzătorul de pantofi și despre volpino, despre gardianul înarmat cu baston care adună bilețelele cu „proaspăt vopsit” de pe bănci, despre Venus care se rotește în sens invers decât Pământul, unde soarele răsare la vest și apune la est, și-odată ivindu-se toate acestea dispărând apăsarea; nimic din ce se vede nu trebuie scris, nu trebuie scris, mâna tresare în buzunarul pardesiului schițând începutul unei negații, ca și cum ar alunga o prezență, ca și cum ar dirija o absență, încă un pas, încă o curte, încă un câine, o întreagă planetă care se rotește în sens invers, chiar dacă biroul a rămas și de data asta pe loc, cu fața spre același perete. S-a pornit cantilena pe străzi, privește, ascultă – asta e tot – și nimic nu trebuie scris.


Imagine: Man and Woman Contemplating the Moon - Caspar David Friedrich
(publicat în Literomania)