Când ieși afară din casă pentru prima oară, după câteva zile de boală, doar până la colț, doar până la poștă, cu un plic care nu mai suportă amânare, și când la întoarcere faci un ocol, nu mare, dar un ocol, printre blocuri, pe străduța cu case înalte, prin parc, unde nu mai sunt perdele de țurțuri, unde nu mai sunt potecile albe, unde totul curge, picură, cântă, sclipește, unde bătrânii stau în soarele metalic al începutului de după-amiază, vorbind despre boli, unde cântă o mierlă crezând că va păcăli vreo pereche la final de ianuarie, unde la izvorul din care luni ieșeau aburi azi e o limpezime feroce populată de mușchi și o femeie grasă icnește când se apleacă și-și umple încă o sticlă – atunci, aproape de capătul buclei, unde urci niște scări și vei coti din nou către casă, vezi o fată cu fustă de mușama aurie, cu bocanci aurii, cu geantă aurie, un auriu cumva defect, un auriu bolnav, palid, o nebunie cu văl, și totul negru în rest, și ea cumva neagră, vorbind la telefon: „...tu, Laura, tu ai luat totul de la zero, și pentru asta te admir și te respect, mă bucur mult că am vorbit, să știi, noi n-am mai vorbit de atâta vreme, să fii sănătoasă, tu ai multă putere, eu am mare încredere în tine, niciodată n-am mai cunoscut pe cineva ca tine, și mai vreau să-ți mai zic, scuză-mă că te rețin, că sunt așa de încântată că putem să vorbim iarăși...”, verde la semafor, las fata în urmă, orice liniuță de dialog se naște doar ca să moară, dar din dreapta, din fața mea se strecoară o alta, acum un băiat vorbește la telefon cu un prieten și: „...o tabletă nouă! Păi ce să faci tu cu o tabletă nouă, mai bine ceri să ți se dea un laptop, ăla vechi îl dai pe net, nu mai e bun de nimic, zi-mi modelul, caut eu, frate, fii serios” și cuvintele curg, de pe streșini cad muzical zăpezi topite și din când în când talgere, hălci moi de gheață leșină pe capota vreunei mașini și strigă alarme.
Și deodată simt, cu o bucurie feroce, că aș putea începe să scriu chiar acum din toate prostiile astea o poveste, deși știi bine că nu fac așa niciodată, aș putea ca atunci când ajung acasă, când intru pe ușă, până să apuc să-mi dau jos bocancii, sau chiar în timp ce-mi dezleg șireturile, înainte să mă închid în cameră, să îți spun – dar știu că n-o să o fac – că afară e viață, ba nu, că afară e literatură, sau că afară se vorbește și e de parcă toate ar fi gata literatură, aș putea să mă așez chiar acum și să scriu o poveste așa cum știi că nu fac niciodată, furând aceste două voci, atât, brodându-le fin, în auriu și albastru, două linii scurte pe traseul mai lung al ocolului meu, iar apoi, în poveste, personajul meu mut, care nu aș fi eu, ar intra pe ușă exact ca și mine, și acolo ți-ar zice ceva ție, care nu ai fi tu, dar nu că afară e viață, nici că afară e literatură, ci ceva despre ea, despre fata care se plimbă și aude alți oameni vorbind la telefon cu prieteni, ceva atât de delicat și frapant, despre boală sau despre singurătate sau chiar despre moarte, nu, nu atât de direct, și atunci cititorul ar avea impresia că știe, că află. Dar când va da pagina și va vedea titlul următoarei povești va pricepe că nu știe nimic și din cauza asta nu poate merge mai departe în carte. Și va da înapoi, să mai caute. Iar atunci, dând înapoi, poate că va fi – tot într-un fel delicat și frapant – fericit.
Când ieși afară din casă pentru prima oară, la capătul săptămânii de boală, doar până la colț, doar până la poștă, cu un plic care nu mai suportă amânare, arzi de nerăbdare să spui cuiva, aproape oricui, doar atât, că afară e viață, că afară e literatură, că afară e o viață care pare literatură de-a gata, e de-a dreptul viteratură, în talgere și lumini.
31 ianuarie 2016
25 ianuarie 2016
24 ianuarie 2016
Bol
Vine curierul, aduce un plic, semnez, pleacă. Nu așteptam nimic - plicul e alb, nu știu de la cine, curierul a plecat cu foaia de sub folie, în plic e o agendă, agenda e pe 2016, nici o siglă, nici un cuvânt, nici lângă, nici în agendă, speram că poate mi-a scris cineva un cuvânt. Nimic și nimic. Cineva și-a făcut, poate, reclamă. Nu știu cine, de ce. Am o agendă foarte frumoasă și goală. Mă uit la ea ca la un bol fără pește.
*
Și reașezată de Mihail Vakulovski:
Vine curierul, aduce un plic,
semnez, pleacă.
Nu așteptam nimic - plicul e alb, nu știu
de la cine,
curierul a plecat cu foaia de sub folie,
în plic e o
agendă,
agenda
e pe 2016,
nici o siglă, nici un cuvânt,
nici lângă, nici în agendă,
speram
că poate mi-a scris cineva un cuvânt.
Nimic și nimic.
Cineva și-a făcut, poate, reclamă.
Nu știu
cine, de ce.
Am
o agendă foarte frumoasă
și goală.
Mă uit la ea ca la un bol fără pește.
***
Dimineața devreme, când apune luna, mă uit la ea din pat vreme de jumătate de ceas, cum coboară lent din vârful bisericii, aurie, plină, se strecoară printre florile de pe pervaz, cu un dublu strălucind în peretele meu de oglinzi, acum e între orhidee, acum a apucat-o printre frunzele puiului de filodendron, roșie, imensă, ah: eclipsă de lună prin filodendronare.
***
Spuneți-mi că mă iubiți, ah, spuneți-mi că mă iubiți.
Pisica se freacă cu capul de clapele pianului - coada îi seamănă cu cârligul unui umeraș, obrajii îi cântă - și, cum prinde o ușă crăpată, țâșnește și-i dusă.
Diezi pe coapsele tale.
*
Și reașezată de Mihail Vakulovski:
Vine curierul, aduce un plic,
semnez, pleacă.
Nu așteptam nimic - plicul e alb, nu știu
de la cine,
curierul a plecat cu foaia de sub folie,
în plic e o
agendă,
agenda
e pe 2016,
nici o siglă, nici un cuvânt,
nici lângă, nici în agendă,
speram
că poate mi-a scris cineva un cuvânt.
Nimic și nimic.
Cineva și-a făcut, poate, reclamă.
Nu știu
cine, de ce.
Am
o agendă foarte frumoasă
și goală.
Mă uit la ea ca la un bol fără pește.
***
Dimineața devreme, când apune luna, mă uit la ea din pat vreme de jumătate de ceas, cum coboară lent din vârful bisericii, aurie, plină, se strecoară printre florile de pe pervaz, cu un dublu strălucind în peretele meu de oglinzi, acum e între orhidee, acum a apucat-o printre frunzele puiului de filodendron, roșie, imensă, ah: eclipsă de lună prin filodendronare.
***
Spuneți-mi că mă iubiți, ah, spuneți-mi că mă iubiți.
Pisica se freacă cu capul de clapele pianului - coada îi seamănă cu cârligul unui umeraș, obrajii îi cântă - și, cum prinde o ușă crăpată, țâșnește și-i dusă.
Diezi pe coapsele tale.
23 ianuarie 2016
Note absolut infime și nepermis de intime - biografia lui B.
Zeci de editori i-au refuzat lui Beckett romanul „Murphy” în decurs de un an. Ăla că-i excelent dar vai, ăla că să mai taie un capitol, ăla că-i întrezărește un viitor minunat dar nu, ăla și ăilalți că așa ceva nu se vinde. Exasperat, Beckett explodează într-o scrisoare teribilă către o prietenă, propunând printre altele ca fiecare exemplar să fie însoțit de mostre gratuite de laxativ, ca să fie încurajate vânzările. 1937.
Așa-i că deodată pare că stăm minunat?
*
Așadar: Beckett se-ntâlnește în Paris cu Hemingway, Hemingway e măgar și-l hulește pe Joyce și-al său „Finnegans Wake”, zice că „Trebuie să fim înțelegători cu bătrânu', l-a stors Ulise.” Beckett pleacă, never to see huliganul again.
Și mai vreau să vă zic că atunci când în sfârșit se găsește o editură care să-i publice „Murphy” lui Beckett, după literalmente zeci de refuzuri pe motiv că n-o să se vândă destul, editorul Thomas Ragg zice: „Vreau să public cartea. Mă tem că este, fără îndoială, mult prea bună ca să fie un succes comercial sau de public. Pe de altă parte, o să aducă o bucurie enormă celor puțini.” Ah, editorule.
*
Rația lui Beckett în 1940, la Paris: 350 de grame de pâine pe zi, 500 de grame de zahăr și 360 de grame de carne pe săptămână (dacă era), 300 de grame de cafea și 140 de grame de brânză pe lună. Iar din 1941: șase pachete de țigări pe lună și un litru de vin pe săptămână, de persoană.
Nabokov, Vera și Dmitri fugeau din Paris în primăvara lui 1940.
Tot suprapun ce citesc în biografia lui Beckett peste ce am tradus din scrisorile lui Nabokov - fundalul acelor ani e același, modelele cu detalii alunecă la milimetru și nu vor să se suprapună. Cum de nu s-au întâlnit Nabokov și Beckett? Nabokov se ducea la cină la Paul Léon, secretar și ajutor al lui Joyce, căruia Beckett, ca bun prieten, îi va trimite vreme de șase luni rația lui de pâine și țigări în lagărul de lângă Paris, în '41 - Joyce murise la începutul anului.
*
Nabokov, scrisoare către Vera: „Salvez şoareci, sunt o grămadă în bucătărie. Servitoarea îi prinde, iar prima oară a vrut să omoare unul, însă eu l-am luat şi l-am dus în grădină, unde l-am eliberat. De atunci, toţi şoarecii îmi sunt aduşi mie cu un pufnet: „Das habe ich nicht gesehen” („Eu n-am văzut asta”). Deja am eliberat trei în felul acesta, sau poate că a fost de fiecare dată acelaşi. Puţin probabil să fi rămas în grădină.” (1932)
Iar în biografia lui Beckett: „Josette Hayden își amintea cum era odată cu Beckett la fermă, când soții Aude au descoperit un șobolan și erau cât pe ce să-l omoare. Beckett a fugit să intervină, a apucat șobolanul și a traversat câmpul în goană, ca să-l elibereze într-un șanț.” (1944)
O, Șoarece! Splendide sunt căile tale.
Iar când salvau bietele rozătoare, și Nabokov și Beckett erau rupți definitiv de casă - N. în exil și aflat atunci într-o mică vacanță la țară la niște prieteni, în Germania; B. în timpul războiului, în Franța, chinuit printr-un sat izolat, făcând pe fermierul de nevoie, scriind „Watt”... Amândoi salvau ce puteau. (Uf, ce infime sunt toate astea față de cărțile din care le-am rupt, nici o apă n-o să-mi spele păcatele!)
*
Respingeri - ep. 2. Povesteam cum a fost respins „Murphy” al lui Beckett. Și iată-ne la „Watt” – marele meu favorit dintre romanele traduse, nu mai e nici un secret.
Imediat după război, B. trimite „Watt” editorului care îi publicase „Murphy” după zeci de respingeri. Ragg îi răspunde:
„Și eu și Herbert Read am citit Watt, și mă tem că amândoi avem îndoieli și suntem complet uluiți. Ca să fiu foarte sincer, mă tem că e prea sălbatic și neinteligibil în mare parte ca să aibă vreo șansă de publicare cu succes aici și acum, și așa stând lucrurile nu vedem cum am putea aloca vreun pic din rezerva noastră foarte limitată de hârtie pentru producția sa. Îmi pare foarte rău, chiar rău că nu putem simți același entuziasm deplin pentru Watt cum am simțit pentru Murphy, dar asta e!”
După care, B. trimite manuscrisul la agenția „Watt și Fiii”, bucurându-se de ironia de a i-l încredința pe Watt chiar lui Watt. Agenția caută să plaseze cartea. Nu și nu și nu. Urmează turul deja obișnuit, ani de-a rândul. Un editor, Frederick Warburg, îi răspunde halucinant lui R. P. Watt:
„Ar fi ușor să ne ținem de jocuri de cuvinte, dar cartea în sine e dificilă. Autorul dă dovadă de o imensă vitalitate mentală, aptitudini metafizice scandaloase și un talent scriitoricesc foarte rafinat. E posibil ca refuzând această carte să refuzăm un posibil James Joyce. Ce le face aerul din Dublin acestor scriitori?”
De-aici încolo, B. se apucă de scris în franceză. Și se debarasează de influența lui Joyce. Războiul a însemnat revelație - să nu ai, să nu știi; să scazi, nu să adaugi; sărăcie, eșec, exil, pierdere. Despre asta, în nici un episod viitor.
Note de lectură absolut infime și nepermis de intime (din punct de vedere al frecării umărului cititorului de ceea ce citește). „Damned to Fame - The Life of Samuel Beckett”, de James Knowlson.
Așa-i că deodată pare că stăm minunat?
*
Așadar: Beckett se-ntâlnește în Paris cu Hemingway, Hemingway e măgar și-l hulește pe Joyce și-al său „Finnegans Wake”, zice că „Trebuie să fim înțelegători cu bătrânu', l-a stors Ulise.” Beckett pleacă, never to see huliganul again.
Și mai vreau să vă zic că atunci când în sfârșit se găsește o editură care să-i publice „Murphy” lui Beckett, după literalmente zeci de refuzuri pe motiv că n-o să se vândă destul, editorul Thomas Ragg zice: „Vreau să public cartea. Mă tem că este, fără îndoială, mult prea bună ca să fie un succes comercial sau de public. Pe de altă parte, o să aducă o bucurie enormă celor puțini.” Ah, editorule.
*
Rația lui Beckett în 1940, la Paris: 350 de grame de pâine pe zi, 500 de grame de zahăr și 360 de grame de carne pe săptămână (dacă era), 300 de grame de cafea și 140 de grame de brânză pe lună. Iar din 1941: șase pachete de țigări pe lună și un litru de vin pe săptămână, de persoană.
Nabokov, Vera și Dmitri fugeau din Paris în primăvara lui 1940.
Tot suprapun ce citesc în biografia lui Beckett peste ce am tradus din scrisorile lui Nabokov - fundalul acelor ani e același, modelele cu detalii alunecă la milimetru și nu vor să se suprapună. Cum de nu s-au întâlnit Nabokov și Beckett? Nabokov se ducea la cină la Paul Léon, secretar și ajutor al lui Joyce, căruia Beckett, ca bun prieten, îi va trimite vreme de șase luni rația lui de pâine și țigări în lagărul de lângă Paris, în '41 - Joyce murise la începutul anului.
*
Nabokov, scrisoare către Vera: „Salvez şoareci, sunt o grămadă în bucătărie. Servitoarea îi prinde, iar prima oară a vrut să omoare unul, însă eu l-am luat şi l-am dus în grădină, unde l-am eliberat. De atunci, toţi şoarecii îmi sunt aduşi mie cu un pufnet: „Das habe ich nicht gesehen” („Eu n-am văzut asta”). Deja am eliberat trei în felul acesta, sau poate că a fost de fiecare dată acelaşi. Puţin probabil să fi rămas în grădină.” (1932)
Iar în biografia lui Beckett: „Josette Hayden își amintea cum era odată cu Beckett la fermă, când soții Aude au descoperit un șobolan și erau cât pe ce să-l omoare. Beckett a fugit să intervină, a apucat șobolanul și a traversat câmpul în goană, ca să-l elibereze într-un șanț.” (1944)
O, Șoarece! Splendide sunt căile tale.
Iar când salvau bietele rozătoare, și Nabokov și Beckett erau rupți definitiv de casă - N. în exil și aflat atunci într-o mică vacanță la țară la niște prieteni, în Germania; B. în timpul războiului, în Franța, chinuit printr-un sat izolat, făcând pe fermierul de nevoie, scriind „Watt”... Amândoi salvau ce puteau. (Uf, ce infime sunt toate astea față de cărțile din care le-am rupt, nici o apă n-o să-mi spele păcatele!)
*
Respingeri - ep. 2. Povesteam cum a fost respins „Murphy” al lui Beckett. Și iată-ne la „Watt” – marele meu favorit dintre romanele traduse, nu mai e nici un secret.
Imediat după război, B. trimite „Watt” editorului care îi publicase „Murphy” după zeci de respingeri. Ragg îi răspunde:
„Și eu și Herbert Read am citit Watt, și mă tem că amândoi avem îndoieli și suntem complet uluiți. Ca să fiu foarte sincer, mă tem că e prea sălbatic și neinteligibil în mare parte ca să aibă vreo șansă de publicare cu succes aici și acum, și așa stând lucrurile nu vedem cum am putea aloca vreun pic din rezerva noastră foarte limitată de hârtie pentru producția sa. Îmi pare foarte rău, chiar rău că nu putem simți același entuziasm deplin pentru Watt cum am simțit pentru Murphy, dar asta e!”
După care, B. trimite manuscrisul la agenția „Watt și Fiii”, bucurându-se de ironia de a i-l încredința pe Watt chiar lui Watt. Agenția caută să plaseze cartea. Nu și nu și nu. Urmează turul deja obișnuit, ani de-a rândul. Un editor, Frederick Warburg, îi răspunde halucinant lui R. P. Watt:
„Ar fi ușor să ne ținem de jocuri de cuvinte, dar cartea în sine e dificilă. Autorul dă dovadă de o imensă vitalitate mentală, aptitudini metafizice scandaloase și un talent scriitoricesc foarte rafinat. E posibil ca refuzând această carte să refuzăm un posibil James Joyce. Ce le face aerul din Dublin acestor scriitori?”
De-aici încolo, B. se apucă de scris în franceză. Și se debarasează de influența lui Joyce. Războiul a însemnat revelație - să nu ai, să nu știi; să scazi, nu să adaugi; sărăcie, eșec, exil, pierdere. Despre asta, în nici un episod viitor.
Note de lectură absolut infime și nepermis de intime (din punct de vedere al frecării umărului cititorului de ceea ce citește). „Damned to Fame - The Life of Samuel Beckett”, de James Knowlson.
20 ianuarie 2016
Când
Când mi-e dor de Sibiu, mi-e dor de fereastra mea cu ramă de lemn și de bradul mic care creștea un pic în fiecare an - acum îi ating crengile, acum nu i le ating -, unde își făceau cuib guguștiucii și unde fumam țigări mentolate, de marginea orașului, de unde se vedeau dealurile și munții dincolo de care era copilăria mea, și unde stăteam pe o potecă mărginită de copaci, unde uneori găseam o pană tărcată, maro, de uliu sau bufniță, și unde era un ciot ca un braț care mă speria, fiindcă îți venea să-ți agăți în el ceva, grijile, viața, mi-e dor de Radu și de Dragoș, luați câte unul și luați amândoi, de plimbările prin Sub Arini la ora 11, singură, pândind cum cade lumina printre niște copaci, când deja știam c-o să plec, de ciupercile de lângă buturugi, de câinii care se opreau să vâneze albine ce se roteau derutate pe asfalt, de valea cu stoluri de ciori, cu un capăt de pod ca un capăt de lume, de drumul pe jos spre Dumbravă, pe linia de tramvai năpădită de buruieni fără nume.
17 ianuarie 2016
Poarta
Când eram copil, tata avea un laborator improvizat într-un hol mic al casei, acolo se închidea când developa fotografiile, și toate luminile din apartament trebuiau stinse. Pentru noi, copiii, regula era simplă - intri de la început și stai acolo până la capăt sau nu mai intri deloc. Intram! Stăteam până la capăt, sprijinind o ușă, un perete. Era magie curată la lumina becului înfășurat în foiță roșie, urmăream cum iese hârtia albă din pachet, cum e proiectată imaginea în fiecare dreptunghi, cum hârtia plutește apoi în tăvi cu revelator și în fixator, apoi fotografiile erau puse la uscat și la presat, între paginile celor mai groase dicționare, până a doua zi. Chiar dacă aproape totul s-a schimbat, ceva din magia acelor ore roșii de seară cred că o caut acum când fac fotografii.
(foto VDN)
***
În săptămâna aceasta, voi fi prezentă zilnic în emisiunea „Vorba de cultură”, difuzată la Radio România Cultural, de luni până vineri (18-22 ianuarie), între orele 12.00 şi 12.30. Realizator, Ema Stere.
Detalii, aici - emisiunea poate fi urmărită online.
16 ianuarie 2016
Firimituri
O întâlnire. Aseară m-a prins ploaia în plimbare departe de casă, n-avea rost să mă-ntorc, am tot mers mai departe. Arătam groaznic, mă simțeam minunat. O glugă poate face miracole. La un moment dat, pe strada pustie un bărbat mă oprește și mă întreabă unde este Palatul Parlamentului. E slab, figură osoasă, frumoasă, ochii îi scânteiază, îmi dau seama târziu că e homeless. Suntem undeva pe bulevardul Ștefan cel Mare, ce pot să-i răspund? Mă întorc și-i arăt: încolo, încolo, dar e foarte departe... E mulțumit, asta a fost tot, nu mai avem de vorbit. Mai merg câțiva pași și mă întorc să-l mai văd, încotro merge, oare știe pe unde s-apuce? Dar el s-a oprit și caută într-un coș de gunoi; pare că deja a găsit ceea ce căuta.
*
Era într-o marți, chiar în ziua dinaintea predării unui manuscris, am pornit într-o plimbare de una singură, căzuse prima zăpadă, știam că vin ploile, știam că vin zilele goale, am cutreierat cu orele, tăind poteci în zăpada neîncepută, cu ochii după trunchiuri și umbre - îmi trebuia o imagine -, stând colo și dincolo, fără ceas, fără nici o apăsare, nici o chemare, până nu mi-am mai simțit degetele, fericită, salvată cumva. Și abia la final, când să ies dintre zăpezi, stând sub fusta unui pâlc de brazi și chiparoși, m-am trezit înconjurată de pițigoi, mulți, să fi fost douăzeci, și undeva o veveriță, și eu pricepând uluită că asta - înșiruirea celor două sute șaizeci de fotografii dintr-un folder, plimbarea, zăpezile, păsările, singurătatea - e o pagină din cartea care stă să apară, scrisă înainte să o trăiesc, cam așa.
*
Era într-o marți, chiar în ziua dinaintea predării unui manuscris, am pornit într-o plimbare de una singură, căzuse prima zăpadă, știam că vin ploile, știam că vin zilele goale, am cutreierat cu orele, tăind poteci în zăpada neîncepută, cu ochii după trunchiuri și umbre - îmi trebuia o imagine -, stând colo și dincolo, fără ceas, fără nici o apăsare, nici o chemare, până nu mi-am mai simțit degetele, fericită, salvată cumva. Și abia la final, când să ies dintre zăpezi, stând sub fusta unui pâlc de brazi și chiparoși, m-am trezit înconjurată de pițigoi, mulți, să fi fost douăzeci, și undeva o veveriță, și eu pricepând uluită că asta - înșiruirea celor două sute șaizeci de fotografii dintr-un folder, plimbarea, zăpezile, păsările, singurătatea - e o pagină din cartea care stă să apară, scrisă înainte să o trăiesc, cam așa.
2 ianuarie 2016
Abonați-vă la:
Postări (Atom)