31 decembrie 2016

2016 – o cronologie

Momente, momente. Rața mandarin de pe Dâmbovița, în prima zi din 2016. Primul drum în Delta Văcărești, iarna. Vorba de cultură, în ianuarie, întâlnirea cu E. Ariciul de la mama. Apariția Hibernaliei. Narcisele de la A. Pescărușii făcându-și cuib pe terasă. Lectură la Timișoara, de ziua lui Nabokov. Vestea aprobării SVJS la Polirom. Rubinul. Albăstrelele. Ploaia cu soare din mai. Romanițele de la Eva. Arad, locurile unde a copilărit și a mers la școală tata. Păsările din Parcul Bordei, egretele, lișițele, găinușele de baltă, stârcul de noapte. Fluturii și sfinxul colibri din liliacul sălbatic. Mimoza din Icoanei. Apariția SVJS. Murele, zmeura, afinele din vară. Cana vernil de la D. Sfincșii colibri de pe Victoriei. Ochelarii noi. Plaja roșie din Constanța, la capătul verii. Prima seară pe plajă, cu L. și A. Furtuna de nisip. Cormoranul din port. Craiova. Nuferii egipteni. Sinaia, Peleș, brândușele. Lansarea SVJS din București. Bistrița, luna răsărind uriașă pe drumul nostru nocturn de la Cluj. Bucuria, spaimele, gangurile, plimbarea peste pod. Senzația că mi se fac daruri doar din greșeală. Păsările cu coadă roșie din turn. O îndrăgostire. Sibiu, seara de la librăria Habitus, drumul de dimineață în Dumbravă, valea aburită, copacul înclinat, brândușele, casa. Vanessa atalanta în Cișmigiu, în octombrie. Iași, stolul de ciori dimineață, cucuveaua noaptea, crizantemele, bisericile, câinii. Revederea. Curcubeul din zori, acasă, în noiembrie. Lansările de la târgul Gaudeamus. Scrisorile către Vera, SVJS. Ultimul FILB.
Dacă ar trebui să cern toate astea și să aleg un singur moment, atunci ar fi ziua de 23 aprilie, când am citit la Cărturești în Timișoara, și au fost lângă mine mama, tata, sora, pentru prima oară la o lectură toți patru, de parcă am fi stat iarăși în sufrageria noastră de demult și-aș fi îndrăznit, în sfârșit, să le cânt.

24 decembrie 2016

Cuvinte și curaj să fur timp (Scrisoare de Crăciun)

Dragă Moș Crăciun,

În ciuda scrisorilor prăpăstioase pe care mă tem că le primești, să știi că a fost un an bun. Și, oricum, nu despre ani ar trebui să fie vorba aici. Și nici despre bun sau rău. Pauză de privit pe fereastră: ce abur se înalță din hornul bisericii! Și mă mai tem de ceva: mă tem că ți se cer vrute și nevrute. Eu însămi am contribuit cu mult prea multe cereri absurde de-a lungul anilor. Cât trebuie să te fi nedumerit desenele mele, cuvintele scrise cu litere strâmbe și mari. Așa că anul ăsta, în care am primit și-am primit, când nici nu speram și cât nici nu speram – căci s-au întors la mine înflorite semințele plantate în ultimii trei, patru ani, și-am înțeles că altul poate culege bucurie din lucrul făcut de tine la tristețe – anul ăsta, te rog să mă lași pe mine să așez daruri în tolba ta. Împarte-le cui dorești. Nu-s mare lucru. Niște cărți pe care le-am tradus în anii trecuți și care-au apărut acum, dintre care aleg: „Scrisori către Vera” pentru părinți și „Un băiat numit Crăciun” pentru copii. Eventual și cărțile scrise în anii trecuți și apărute acum – n-o să le spun numele, cine le va dori le va găsi. Atât am putut face în atelierele noastre de spiriduș de la penultimul etaj, unde-i tavanul albastru și-o liniște de poți să asculți secundarul. De-aici mă uit iarăși la abur, la luminile străzii, la mașinile care trec. Ceasul din turnul bisericii bate de șapte.

Mă uit uluită, zi de zi, la oamenii care se agită vrând să pună ordine în univers, comentând, comentând, comentând la orice subiect, dar uitând să-și facă întâi ordine în propria ogradă. Ograda mea e asta, Moșule dragă. Un birou, o veioză, plimbarea de o oră la prânz. Mi-am zis, poate cu orgoliul furnicii, că dacă-mi pun ordine în micul meu mușuroi, s-ar putea ca asta să ajute cumva și la ordinea lumii. Cred foarte tare în asta. Vreo doi prieteni mi-au spus că-i indiferență izolarea și-au tras de mine spre vârtejuri comune, unde-ar fi de îndeplinit o datorie pe care nu pot s-o pricep – o prezență la vorbă. Nu m-am dus. Nu mă duc. O să plec capul și-o să spun, deloc indiferentă, departe de zarvă: mi-aș dori să rămân tot aici. Pentru ceilalți, la fel, mi-aș dori să se oprească din roată, din goană, să se dea jos din carusele străine. Să se uite-nspre ei. Să se asculte. Să strecoare mâna în cel mai ascuns buzunar și să vadă ce-o să găsească acolo. Posibil să fie o firimitură, un nimic prețios care, alintat ușurel, va crește și se va așeza miraculos nu pe masa lor, ci pe-a altora. E o putere magică a noastră, dacă de magie e vorba zilele astea: ca din nimic să putem meșteri daruri. Cuvintele, aceste nimicuri splendide, chiar pot schimba lumi. Asta-i tot ce-am avut anul ăsta și asta mă rog – nu la tine, știi bine! – să mi se dea și-n anul care vine: cuvinte și curaj să fur timp. Să mai pot meșteri niște daruri. Apoi, să apară cei care au nevoie de ele.

Mulțumesc,
Vera

(La invitația Ancăi Vancu, pentru Adevărul - Cinci scriitori români îi scriu lui Moș Crăciun)

23 decembrie 2016

2016 în cărți


Două cărți publicate și patru traduceri, grosul fiind lucrat în anii trecuți - din 2013 încoace.
Aproape nimic din ce-am lucrat anul ăsta n-a apărut. 1500 de pagini traduse - patru cărți și jumătate. Una dintre ele e la tipar, apare în ianuarie - Eowyn Ivey. Alta e-n lucru, sunt exact la jumătate - biografia lui Keith Richards / Rolling Stones.
Alături, seria basmelor de buzunar și prezențe în câteva volume colective.
Patru festivaluri literare - Arad, Bistrița, Iași, București. Lecturi din cărțile noi în opt orașe.
Reacții mai multe ca oricând. Nu mi-aș fi imaginat că niște cărți scrise pe teren alunecos și fragil, ca să nu pronunț cuvântul care începe cu s, nici cuvântul care începe cu d, pot aduce atâta bucurie.
Mulțumesc tuturor celor care se hrănesc din cărți, care au citit vreuna dintre cărțile astea și care-au dat semn.

Crăciun fericit!

17 decembrie 2016

„Citește cartea asta”

Cu foarte mulți ani în urmă, când încă avea ursul coadă, iar eu aveam o prietenă foarte bună, adică prin 1991, prietena asta a mea a venit într-o zi pe la mine și, așezată direct pe covor, mi-a spus: „Citește cartea asta”. Afară probabil bătea un vânticel cald care legăna pânza șezlongului din balcon și înfiora crinii. Dana mi-a dăruit o carte sub titlul căreia scria „basm-roman”, iar asta mi s-a părut grozav. Și mai era și un subtitlu atrăgător: „Strania povestire despre hoții de timp și fetița care le-a înapoiat oamenilor timpul furat”. Pe copertă scria „Momo”, Michael Ende. Sub coperte aveam să descopăr o poveste incredibil de frumoasă, în esență despre cum își pierd timpul tocmai cei care strigă că n-au timp de pierdut. Pe atunci, încă nu scriam. Dar azi am impresia că probabil prin tot ce-am scris mai apoi am căutat să regăsesc și să păstrez ceva din frumusețea și misterul acestui basm-roman despre timp. „Momo” aș așeza sub bradul oricărui prieten.


„Cărți germane de pus sub brad” - o anchetă de Eli Bădică, pe DLITE, blog de literatură german-român.

16 decembrie 2016

Colindul nucii poleite

E-atâta alb în amintirea asta,
cum caut s-o desfac ca pe o nucă
ce-mi poleiește peste ani fereastra
c-un licăr încercând să îmi aducă
timpul trecut, cu scânteieri și stele,
un urs de pluș cu șorț și cu tichie,
căluți sub brad, în crengi lumânărele,
și patru versuri dintr-o poezie
rostite de fetițe bucălate
(când nu le-aud pitici bărboși iviți
de printre portocale), ciocolate,
ciubuc și turtă dulce, biscuiți,
fereastra aburită... Și, doar mie,
părinții tineri, în bucătărie.

Continuarea în Formula AS din această săptămână, în cadrul anchetei „Zvonuri din zăpezile de-altădată”, de Dia Radu, la care mai răspund Matei Florian și Adina Rosetti.

În același număr, care se găsește de azi la chioșcuri, un interviu pe care i l-am acordat într-una din diminețile trecute Diei Radu.

15 decembrie 2016

Azi


Era o astfel de zi.
Dimineață cu lună la apus.
Pagini, pagini, pagini, pagini.

(foto VDN)

***

Cristina Hermeziu despre SVJS în LaPunkt.

Nu mi-e frică de baubaul recitirii

Nu mi-e frică de baubaul recitirii. Recititul e cel mai bun prieten al scrisului. Dacă atunci când traduc o carte o citesc de cel puțin trei ori la traducere și încă o dată la redactare – dar sunt și cărți citite de opt ori la rând –, la scris pierd șirul, recitesc de mult mai multe ori. Scrisul e circular, e rescris după scris și iar rescris după scris, urmat întotdeauna de recitit la rece, după ce cartea se așază o vreme, astfel că ajungi să știi pe de rost cele mai muzicale pasaje, să îți sară în ochi și cratima ștearsă sau pusă de un redactor conștiincios care vine, totuși, din altă poveste. Apoi, după ce cartea e tipărită, trăiesc în ea încă o vreme. Chiar dacă aș fi pornit deja pe alt drum, mă pomenesc că o iau din nou înapoi, în aceeași poveste, răsfoiesc, recitesc – iar toate astea fac parte dintr-un necesar ritual de desprindere. Se spune că blochează scrisul cărțile nepublicate. Într-o oarecare măsură, da, însă numai o vreme. Apoi poți lăsa praful să se așeze liniștit pe ele. Nu contează prea mult ce ții în sertare. Însă ceea ce-am observat că e foarte important, la mine, este acest recitit al cărții tipărite. Face parte din ciclul de viață al cărții.
Sigur, probabil că întrebarea se referă la cărțile vechi, să zicem la un volum de debut, recitit zece ani mai târziu. Mă uit uneori, nevoită să aleg un text, un fragment. Nu am mari surprize. Știu ce-i acolo. În felul în care atunci când mă privesc în oglindă, mă sperii, dar știu c-o să mă sperii. Mă văd schimbată, obosită, dar știu că așa trebuie să fiu, și fără să ridic ochii din podea sau din chiuvetă. La fel, textul vechi are hibele lui, stângăciile lui de demult, pe care i le cunosc, însă mai este acolo ceva la care țin foarte mult – prospețime, un soi de naivitate, distanță de tot ceea ce înseamnă „lume literară”, o libertate la care visez de fiecare dată când mă gândesc să încep să scriu iarăși o carte. Acolo, la începuturi îmi doresc să ajung.
Pe de altă parte, am debutat târziu, și nu doar că textele scrise până atunci s-au pierdut, dar mai am în sertar două romane pe care, slavă Domnului, nu le-am publicat. Acest prim roman publicat anul ăsta este, așadar, al treilea scris. Pe acelea, nepublicatele, nu le mai recitesc. Din fericire, nu sunt nevoită s-o fac.
Dacă îmi este îngăduit să depășesc și numărul de semne, și tema, aș adăuga un fragment dintr-o scrisoare a lui Nabokov: „ Mi-a fulgerat prin minte o nouă teorie a creaţiei literare, pe care i-am dezvoltat-o imediat (într-un fel, mă gândisem deja la asta: nu ne uităm la o pictură de la stânga la dreapta, ci asimilăm totul dintr-odată; acesta este principiul pe care ar trebui construit un roman, dar din cauza caracteristicilor cărţii (pagini, rânduri şi aşa mai departe), este necesar să o citim de două ori, iar a doua oară este cu adevărat).”
Nu mi-e frică de baubaul recitirii, ca să închei, mai frică mi-e de cei care scriu despre cărți fără să fi simțit nevoia să o ia de la capăt și astfel să priceapă întregul.

(răspuns la întrebarea „Dacă ai fi nevoit să-ți recitești cărțile, care ar fi teama ta cea mai mare?” - anchetă de Bogdan Coșa, revista Steaua nr. 11-12, 2016)

13 decembrie 2016

H.

Pescărușii aduceau scoici uriașe pe mal, le goleau, sideful lor strălucea dintre acele ruginii de chiparos, era soare. Mi-am luat câteva acasă, le-am spălat, mi-am pus cerceii în ele. Țin argint, chihlimbar și topaz în scoici așezate pe rafturi, cum alții își țin zacusca și murăturile în cămară.

11 decembrie 2016

Azi



Început.

CSD.

(foto VDN)

6 decembrie 2016

These days


These days.


Abia la trei ani de când stau aici încep să simt locul, să îndrăgesc alei, să am cotloanele mele, să știu unde-s păsările, să caut una și să văd alta, să caut o brândușă și să dau de un pănțăruș, să caut un pănțăruș și să dau de un cârcel de glicină, să caut o poveste și să dau de-un sonet. Aproape cum în Sub Arini cândva.
Zile și luni cu traduceri interminabile, de nerostit nici un of, o să dureze. Sfânta Septembrie m-a părăsit. Acum ne rugăm la Februarie, la Martie.
Să traduci o biografie a unui star rock - ceva destul de amuzant, în definitiv, fie ea și de peste un milion de semne. Există pentru toate un mal.
Atât de fericită că parcul mă primește. Jumătatea mea de oră de patrulat fâșia de rai.

(foto VDN)

5 decembrie 2016

„Ferice de acela ce nu”

Eram la un festival de literatură la Timișoara, toamnă, soare, o zi plăcută, stăteam pe o terasă prin centru, mâncam, beam vin roșu, în stânga aveam un prieten, scriitor român, în dreapta era un scriitor sârb, meseriaș, s-a aplecat dintr-o dată spre mine și mi-a șoptit din senin, continuându-și parcă o frază rostită în cealaltă parte: „...dar nu ești fericită”. Și-a dat înainte, ca un corb care-mi bate-n fereastră: „nu ești fericită, unul ca mine poate să vadă.” Am continuat să mâncăm, să vorbim, eu cu prietenul meu, el cu al lui, apoi s-a aplecat și-a scuipat încă un pic de sânge pe jos, m-am uitat, am văzut roșu pe piatră.

Nu trebuie să fii fericit ca să scrii, trebuie doar să nu fii sâcâit și să ai timp. Aș zice că nefericirea e întotdeauna un motor mai bun pentru scris. Și pentru trăit, pur și simplu. Fericirea e supraestimată, gușată și leneșă.

Fericită sunt când văd în Cișmigiu o pasăre nemaivăzută. Aștept pițigoii și deodată apare, mică, ruginie, cu pete mici albe, saltă cu coada înălțată de ici până colo, pe buturugă, pe sub tufe, pe lanțul dintre scaune. O caut și aflu ce este: cea mai mică pasăre de pe la noi, vine iarna, e greu de văzut, și mai greu de fotografiat, și numele ei este pe placul celor care adoră să se troglodească - Troglodytes troglodytes. Pănțărușul. Sau ochiul-boului, ca să rimeze cu-o floare. În prima imagine, stă, o crenguță cețoasă o taie. În a doua, e o săgeată, un abur - a plecat. În altă zi am văzut-o din nou, a stat, a sărit, s-a apropiat. Ăstea-s momente de fericire. Opt grame, o viață.


(foto VDN)

2 decembrie 2016

Adio, America!

Există undeva în America o bibliotecă a cărţilor nepublicate, o uriaşă colecţie a manuscriselor refuzate. Despre Biblioteca Brautigan am aflat din Bartleby & Co, a lui Enrique Vila-Matas.
Zicea acolo că biblioteca asta „cuprinde numai cărţi avortate. Cei care au astfel de cărţi şi vor să le trimită Bibliotecii lui Nu sau Brautigan, nu trebuie decât să le expedieze pe adresa localităţii Burlington, Vermont, SUA. Ştiu din sursă sigură că – deşi sunt interesaţi să adune doar manuscrise proaste – nu resping nici unul; din contră, au grijă de ele şi le expun cu maximă plăcere şi respect.”
Când am citit asta, aşteptam răspuns de la o editură pentru un manuscris trimis de câteva luni. Muncisem trei ani la carte. Eram hotărâtă ca, în cazul în care mi se respingea la editura asta bună, să nu încerc în altă parte, ci să trimit manuscrisul aici, la biblioteca-muzeu. Am căutat pe internet. M-am asigurat că locul există cu-adevărat. Biblioteca Brautigan reuneşte peste 300 de manuscrise, „urmând viziunea scriitorului Richard Brautigan de a crea o casă (ce frumos se potrivește aici cuvântul „home”, traductibil şi prin „azil”) pentru acele volume nedorite, lirice şi chinuite, ale scriitorilor americani, fără să fie judecate în privinţa conţinutului sau tehnicii. Enter here.” Am dat click. Am văzut un loc cu verdeaţă, şiruri de copaci, un câmp, nişte oi. Ce loc de îngropăciune ideal! Ce minunat or sta acolo, mute, cărţile refuzate, şi poate că or şuşoti între ele doar dimineaţa devreme, umăr în umăr, „ţi-e frig?”, „nu, m-am obişnuit, dar o îmbrăţişare n-ar strica”, „vino-ncoace”, „ai grijă la colţul acela, e plin de adjective”. Dar... Am tresărit, am dat înapoi. Ale scriitorilor americani, am citit bine? Da, americani. Nu se poate. Poate că e doar un detaliu, n-are cum să fie adevărat. Poate că dacă am da timpul nu foarte mult înapoi, am vedea ce ar face dacă li s-ar încredinţa, să zicem, un manuscris al lui Beckett, primul roman, refuzatul, Dream of Fair to Middling Women, publicat postum, la treizeci de ani de la scriere și la trei ani după moarte. Să zicem că îl ducem la muzeu. Se primeşte? „Nu-i american, dar vă rog. Văd că aveţi şi-un autor care stă în Ecuador.” „Da, dar ăsta s-a născut în America...” „Haideţi, doamnă, romanul e scris în engleză, îl primiţi?” Sau următoarele două romane, respinse de câte treizeci, patruzeci de ori, înainte să vadă, cum se zice, lumina. Lumina tiparului. As opposed to bezna sertarului. Ar fi expuse într-o vitrină specială, excepţia excepţiei, cu scuze încrustate mărunt pe o plăcuţă de argint. Da, dar ce șansă poţi avea ca român? Ei bine, gândul că o carte respinsă de o editură ar fi respinsă şi de muzeul cărţilor respinse ar fi prea greu de îndurat. Iată cartea cea mai nedreptăţită din lume. Respinsa din lumea respinşilor. Însă n-am apucat să-mi savurez prea mult gheara care începea să mă strângă. Publicare aprobată. Adio, muzeu, adio, America! Însă tot îmi mai place să mă gândesc din când în când la asta. Nefericirea hrănește.

(Răspuns la întrebarea „Care este cea mai nedreptăţită carte din lume?”, anchetă realizată de Cristian Pătrășconiu, revista Orizont).