31 octombrie 2016

Înainte, la dreapta

Aș vrea să nu scriu astăzi nimic, ca să scriu poate mâine, poimâine, altădată, o poveste. Cu un amărât care vindea crizanteme în colțul străzii, cu o femeie care s-a întors din drum doar doi pași ca să cumpere un buchet. A întrebat cât. Cerșetorul a spus „cât doriți”. Ea s-a aplecat către gura lui neagră. Cât? Cât doriți. Tot astfel, femeia a întrebat și întreabă, aproape fără să se audă, apoi îngrozindu-se că în mintea ei se aude prea tare - cât, dacă, cum, uitând să pună la capăt un semn de întrebare, uneori uitând și întrebarea întreagă, și zicând altceva, repede, să fie ceva, altceva, iar peste acel altceva altceva, iar peste acel altceva care acoperă altceva, mereu altceva, altceva. Treceau tramvaie, se clătinau camere. Cu buchetul în mână, femeia a pornit pe strada însorită, pe lângă linia tramvaiului, cu un bărbat alături, cu vântul bătând, scuturând frunze din ramuri înalte, puncte foșnind, întrebări rispite. De undeva, de la o fereastră, i-a privit o pisică tigrată cu umerii înălțați, împungând cu urechile cerul de la primul etaj. Femeia s-a oprit pentru o clipă, i-a spus pisicii ceva, vreun alint, poate era nevoie să fie spus un alint, apoi bărbatul i-a spus femeii ceva, putea fi alint, nu era. Femeia a făcut din toate acestea un șnur, un șirag stângaci de litere calde, și l-a pus la gât și a mers mai departe. Îi venea iar să-l întrebe - nu neapărat cât, precum cerșetorul, dar dacă, dar cum și de ce, știa că din șiraguri de litere poți face și mărgele, și ștreang, însă au pornit mai departe, așa, măcar erau împreună, înainte, la dreapta, și iarăși la dreapta, perdea, ferestre, balcon, curte, trepte, vocea imaginară a unui copil de demult, o minge albă într-un dulap ros de ploi, un gang întunecat și iarăși lumina, vuietul străzii duminica, peste tot cățeloi amorțiți, cu labele lungi, și nimeni n-a mai întrebat în ziua aceea nimic, cutii de lapte și mere s-au așezat în sacoșe de plastic, vântul bătea scuturând frunze, crizantemele sângerau, rămase în mâinile lui.

***

În ziua când m-am întors de la Iași, scrisorile lui N. au plecat la tipar.

Acasă


Spre văi de jad și sălbăție - grafică de Ioniță Benea. Un dar de la FILIT, primit la întâlnirea Alecart de la Colegiul Național Iași, organizată de profesorii minunați Nicoleta și Emil Munteanu.

Deocamdată, nimic despre Iași.
Acasă s-au mai scuturat magnoliile.
Toți cățeloii au rămas acolo.

26 octombrie 2016

La FILIT

De miercuri până duminică, merg pentru prima oară la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere (FILIT) și în Iași, oraș pe care nu l-am mai vizitat până acum decât pe Google Maps.
Al treilea festival literar la care particip în 2016, după Arad și Bistrița, și al șaptelea oraș în care mă poartă cărțile apărute anul acesta, Spre văi de jad și sălbăție (Polirom) și Hibernalia (CDPL).

Voi fi prezentă joi aici:
14:15-16:15, Colegiul Național Iași - „Întâlnirile Alecart”
Invitați: Radu Paraschivescu, Veronica Niculescu
Moderatori: Nicoleta Munteanu, Emil Munteanu

și vineri aici:
12:00-14:00, Liceul Teoretic „Dimitrie Cantemir” - „Scriitori printre liceeni”, lectură și Q&A
Invitați: Adela Greceanu, Veronica Niculescu
Coordonatori: prof. Iolanda Miron, prof. Larisa Târzianu

Iar în rest îi voi asculta pe ceilalți invitați.
După care se consideră oficial încheiat sezonul deplasărilor. Al ieșirilor din bârlog, abia după târgul de carte din noiembrie, pentru care încă duduie motoarele (și sar fulgii).

Programul festivalului.

24 octombrie 2016

Căprioara

A adus-o acasă, i-a spălat rana, a culcat-o într-un culcuș încropit din trei perne mici, a învelit-o și s-a apucat să dea telefoane. Știa că e interzis să ții un animal sălbatic în casă. A primit însă imediat aprobare să o găzduiască până prinde puteri, apoi să o ducă înapoi unde o găsise. Asta fusese tot. Pe încredere. Probabil că omul de la Garda de Mediu tresărise la auzul numelui ziarului sau poate că deja îl știa pe el după nume, din alte asemenea întâmplări. Ce mai conta?
Sâmbăta aceea a fost prima lor zi împreună. A urmat o noapte lungă, în care căprioara a scâncit și-a gemut ca un prunc, ațipea și se trezea iarăși scâncind, el se apropia și se depărta de ea ca într-un dans, nu voia nici s-o sperie, dar nici n-ar fi vrut să se simtă prea singură.
Oara s-a adaptat minunat. Casa de la marginea pădurii părea făcută anume pentru ea, un loc aflat la granița dintre lumea oamenilor și-a animalelor. În zilele reci, stătea cu orele în culcușul ei moale – Vladimir îi cumpărase o pernă mare, umplută cu puf de gâscă – iar când era mai cald se ridica, împingea cu creștetul ușa de plasă și ieșea pe verandă, se oprea în portița de lemn și privea peste gard, către pădurea de-acum albă, cu scânteieri mov și portocalii la apus. Rana i se vindecase destul de repede, însă prima ninsoare, neașteptată, puternică, îl împiedicase pe Vladimir să o elibereze în sâmbăta imediat următoare, cum voise. A urmat încă o săptămână, apoi încă una. Iarna pusese stăpânire pe loc, n-aveai cum să alungi nici un câine din casă, cum se zice, pe o vreme ca asta. Așa că a păstrat-o peste iarnă. Părea să le fie bine împreună.
Seara, când venea de la muncă, Vladimir răsucea cheia în ușă cu o nerăbdare pe care n-o mai cunoscuse niciodată. Acolo, în culcușul de puf, Oara înălța gâtul splendid și ai fi putut jura că în ochi scânteia bucuria că omul ei se întoarce acasă. Dormeau în același pat, un pat oricum mult prea mare. Când se trezea în creierii nopții, ca să bea un pahar de apă sau să privească un pic pe fereastră, după cum îi era obiceiul, Vladimir o vedea dormind acolo, cu trupșorul legănat de respirația lină, cu omoplații uniți într-un fluture delicat pe spinare, o spinare de copilă sau chiar de tânără femeie.

(fragment din povestirea „Căprioara”, scrisă luna trecută)

23 octombrie 2016

Azi


(Foto: VDN)

20 octombrie 2016

Azi


(foto VDN)

***

„Am vrut să scriu o poveste în negativ, să arăt cum una trăieşte această fată în viaţa de zi cu zi, şi alta scrie. Cum din tot ce nu este în viaţă apare o poveste. Cum din depresie se ivesc bogăţii, nestemate. Cum unde în viaţă nu există capăt al durerii, în poveste apare o moarte. E o carte despre imaginaţie, despre fractura magică dintre realitate şi povestea scrisă într-un anume moment. Dar, cum lucrurile nu sunt niciodată aşa de simple, toate acele punţi care leagă basmul de viaţa ei reală nu sunt doar imagini în negativ, dar şi imagini prea mult sau prea puţin developate sau imagini pur şi simplu corespondente, egale. În fond, dincolo de detaliile pe care cititorul e invitat să le descopere, Miranda Dortloft inventează un basm despre iubire şi pierdere, adică exact despre ceea ce e important pentru ea.”

- un interviu despre SVJS, realizat de Mihaela Pascu, pe Liternet.

18 octombrie 2016

Azi


Azi în Cișmigiu, mi-a ieșit în cale un fluture Vanessa Atalanta, pe aleea mea preferată, s-a așezat pe jos la picioarele mele și iar a zburat, m-am întors, am mers un pic după el și apoi am mers iar înainte, și nu după mult timp am văzut altul stând la soare pe jos, cu aripile larg desfăcute, și alți vreo cinci într-o tufă dulce, înaltă, unde zumzăiau zeci de albine derutate de soare, de miresme, și era evident că și mai multe vanesse stăteau pe acolo, la soare, la umbră. Am plecat, unul m-a depășit, s-a așezat pe jos, a stat la pozat. Fluturele Vanessa atalanta este esențial în Foc palid și astfel e esențial pentru mine, cum îmi apare exact astăzi în cale, o dată ca niciodată. Micile miracole de la fiecare capăt de drum complicat. O scrisoare cu dungă stacojie.

„Hai să te-ador şi hai să te îmbii,
Vanessa mea cu linii stacojii”

„Vanessă întunecată, roş-vărgată,
Se-aşază pe nisip, după o roată,
Bleu vârfuri arătând, stropite-n alb.
Prin umbra scursă şi lumini ce scad,
Un om, indiferent la flutur, lin –
Pesemne grădinar la vreun vecin –
Împinge-o roabă goală pe pietriş.”

Versurile 993-995: Vanessă întunecată etc.
Cu un minut înainte de moartea lui, în timp ce traversam de pe domeniul său spre al meu şi începuserăm să ne croim drum printre ienuperi şi tufe ornamentale, un Admirabil Roşu (vezi nota la versul 270) a apărut rotindu-se ameţit în jurul nostru, ca o flacără colorată. O dată sau de două ori înainte mai observaserăm acelaşi specimen, la aceeaşi oră, în acelaşi loc, unde soarele la zenit, găsind o deschizătură prin frunziş, scălda nisipul maro într-o ultimă strălucire, în timp ce umbrele serii acopereau restul aleii. Nu puteai urmări cu privirea prin razele de soare fluturele rapid ce se iţea şi dispărea, şi iarăşi se iţea, imitând aproape înspăimântător un joc conştient care acum a culminat cu aşezarea lui pe mâneca încântatului meu prieten. A decolat, iar în clipa următoare l-am văzut amândoi zbenguindu-se într-un extaz de precipitare frivolă în jurul unei tufe de laur, poposind din când în când pe o frunză lăcuită şi lăsându-se să alunece pe mijlocul canelat al acesteia ca un băiat în josul balustradei la aniversarea lui. Apoi fluxul umbrei a ajuns la lauri, iar magnifica fiinţă de catifea şi foc s-a dizolvat în acesta.”

(fragmente din Foc palid, foto VDN)

17 octombrie 2016

Golul care icnește

Capăt ploios de duminică, ceai de scaiete și trandafir, ușa închisă, nimic.
Și-mi amintesc de o zi de iarnă, nu trebuie să calculez mult, era acum douăzeci – îngrozitor! – de ani. Stăteam în holul îngust de la intrarea în redacție, așteptam să intrăm la testare. O sală mare, pătrată, cu mese așezate în potcoavă, unde aveam să scriem o știre imaginară și să răspundem la câteva întrebări. Cei mai buni zece intrau în perioada de probă, apoi vreo cinci erau angajați. Chestia asta, prima mea angajare la un ziar, mă putea ajuta să mă rup de ceea ce ajunsesem să fiu din greșeală.
„Eu vreau să aduc știri de la spital”, a zis o fată. „Eu de la poliție”, o alta. „Eu vreau să scriu pe politică.” „Eu pe Culturhră.” Eu habar n-aveam despre ce vorbesc fetele astea. Eu voiam doar să lucrez cu litere, nu cu cifre. Voiam să scriu, poate... povești. „Și tu?”, m-a întrebat prima fată, privindu-mă prin ochelarii cu rame portocalii, cu lentile rotunde, țuguindu-și buzele roșii, cărnoase, într-o așteptare deja dojenitoare. Nu știam. Am bâiguit un: „Ei, eu aș vrea să scriu așa, pentru mine, nu știu...” Mi-o amintesc, mi-am amintit-o adesea. Cu capul dat mult pe spate, suflând fumul în sus, mi-a șuierat fără să mă privească: „E ușor a scrie versuri când nimic nu ai a spune!”, iar când mi-am dat seama că mie mi se adresase, mi-a venit să intru în pământ de rușine.
S-au întâmplat multe de-atunci. M-au ales secretar general de redacție la ziarul din demisolul afumat, apoi redactor-șef adjunct și redactor-șef. Nimic lăudabil. Să fii sclav-șef al unui infern miniatural nu e nici o scofală. Dar astfel m-am rupt de ceea ce eram înainte. N-am prea scris. Am corectat și rescris în schimb mii de texte, am tăiat epitete și-am pus verbe în titluri, am machetat, corectat, așteptat, plâns, transpirat, afumat, blestemat... S-au scurs ani, m-am mutat, am scris în anii următori sute de articole din Sibiul cultural, despre teatru, muzică, film, festivaluri, iar când a venit iarăși vremea unei plecări, a unui hol, a unui interviu, m-am întors la acel „eu vreau să scriu așa, doar pentru mine”, doar că acum gândul era mult mai limpede, fără nici un „nu știu” lângă el, iar afirmația îmi suna ca un scâncet. O rugă. Orice, nu articole.
De curând, am crezut că voi începe iarăși să scriu asemenea texte. Am promis colo și dincolo articole despre una sau alta. Însă văd că nu pot. Ceva s-a schimbat. Ceva-ul ăsta sună limpede, așa, ca ploaia din capătul ăsta de duminică, ca muzica lui Satie picurată din boxele de lemn, ca lingurița în ceașca de ceai. S-a limpezit un lucru foarte simplu. Că abia atunci „când nimic nu ai a spune”, când nu trebuie să scrii despre ceva anume, și mai ales când nu vrei nici să vezi acele știri de la spital, de la poliție, despre politicieni, accidente, evenimente de orice fel, abia atunci ai o șansă să ai și tu ce spune.
Tai o bucată de aer cu mâna, mi-o aduc mai aproape, ca și cum aș ține în palmă un pui de animal nemaivăzut. Și întreb bucățica asta de spațiu neocupată de nici o grijă, de nici un gând: tu ești nimic? Atunci hai să scriu despre tine. Și-atunci, ce să vezi, golul meu se așază, scoate un icnet, un icnet abia auzit, dar care acoperă ploaia, muzica, lingurița din ceai și amintirea mea de acum douăzeci de ani. Din gol se naște – respiră, ușor! – de azi până cine știe când, o poveste.

(publicat azi în LaPunkt)

16 octombrie 2016

Scrisori. 15 oct. 2014 - 15 oct. 2016

În 15 octombrie 2014 veneam cu ea acasă.
În 15 octombrie 2016 am încheiat recitirea cărții traduse, redactate și turnate în formă.

În curând, la Editura Polirom.


***

Tot la Polirom, în volumul colectiv „Scriitori la poliție”, despre ziua când am adus scrisorile acasă.

14 octombrie 2016

Nimicuri

Dimineața devreme, un stol mare de ciori peste blocuri, dantelă muzicală în mișcare. Îmi plac mult păsările astea, atât de vii, pornite zi de zi dimineața undeva, pe niște câmpuri, revenind seara, poposind iarăși prin parcuri. Vârtejurile făcute de câte un grup de păsări între alte păsări, probabil cele care le mână pe celelalte, le ajută să țină direcția, să nu se rătăcească, le adună, le țin laolaltă. Săgeți de carne șuierând pe un cer vinețiu.
Mă uit la cartea turnată în formă și-mi citesc în ea oboseala și spaima. E atâta bucurie totuși acolo, e salvare și e calm și echilibru. Doi ani de la start la final. Șapte sute treizeci de pagini. Recitiri în lanț, opriri, reluări. Și ajung, iarăși, la pasajul despre tablouri și cărți - privitul în ansamblu al tabloului, respectiv cititul cărții ca într-o roată, ca să poți vedea și înțelege ansamblul.
Mi-e groaznic de poftă și dor să mă opresc și să mă plimb, să mă gândesc, să mă curăț, să mă scutur, poate să scriu. Un lux și să scrii un articol. Despre ce? Aici nu există acum decât asta. Cele șapte sute treizeci de pagini, dimineața cu ciorile, veioza, soarele concurând cu lampa uitată aprinsă, ochii dureroși, corecturile corecturilor, ora trecând mult prea repede, ziua dispărând printre degete.

10 octombrie 2016

Prințesei & castan

Au înflorit din nou arborele prințesei, în curtea Palatului Regal, și castanul, același care înflorea și acum două toamne, în octombrie.


Eli Bădică scrie despre SVJS în Suplimentul de cultură.

5 octombrie 2016

Nimic

Mai singură ca oricând.
Supraexpunerea, arderea, oboseala.
Risipa.
Să caut în DeLillo locul acela cu tot ce spunem ne face mai săraci, tot ce rostim înseamnă ceva ce pierdem din noi.
Nevoie îngrozitoare să fug, să stau acolo, în locul pe care încă nu l-am găsit.
Coliba, pădurea, casa din minte, trosnetul ramelor, sunetul pașilor, cântecul, spaima.
Soare, frig, pagini, sute de pagini. Tot ce-am lucrat în ultimul an și jumătate se întoarce la mine, mă sufocă, e complicat să reiei ceva demult încheiat, pus deoparte, tot un fel de spirală, dar nu de spirala asta mă tem.
Mă simt mai singură ca oricând. Acolo, în pădure, în locul cu brândușe, unde am stat și-am tot stat privind împrejur, printre trunchiuri, unde-am căutat și n-am mai găsit copacul tău înclinat, eu vie, tu dispărut, s-a deschis gura mută, m-a smuls zgripțuroaica, m-a aruncat într-un gol, e atât de ușor, doar o clipă și ești smuls, aruncat.

3 octombrie 2016

Sibiu

Duminică dimineața, după lansarea de la Habitus, liniștea din Sub Arini, roua și aburul ridicându-se din vale, ciupercile și brândușele din Dumbravă, frunzele, singură pe drum și în pădure, tigrii auzindu-se de la zoo, bucuria și jalea.


(foto VDN)

***

Lansarea de sâmbătă seara, de la librăria Habitus din Sibiu, alături de Teodora Coman și Radu Vancu, între prieteni.


(foto Dragoș Dumitru)

***

Mi-a plăcut mult la Sibiu, mi-era dor și nu știam cât de dor îmi era, sunt lucruri pe care le pui deoparte, cufere în care nu vrei să te mai uiți. Am regăsit prieteni buni, oameni cu care aveam și am ceva în comun, mi se pare miraculos cum ne păstrăm legăturile și când avem senzația că totul s-a rupt, că am rămas iarăși singuri, au fost priviri, cuvinte, îmbrățișări, o seară foarte bună în librărie și apoi într-o cafenea, sub capete ale unor fiare ce păreau împăiate - dar erau doar de pluș - și apoi a fost o dimineață lungă în parcul Sub Arini și-n Dumbravă, se zvânta roua, se ridica aburul, ciuperci și brândușe, locul unde mi-am îngropat motanul, apoi a fost cartierul, casa mea care nu mai este a mea, bradul de la fereastră, trei pisici grase la scară, și un bloc îngrozitor, nou, mare, înalt, chiar lângă al meu, în locul unde înainte nu exista nimic mai înalt decât brazii. Dar brazii au rămas mici, ca niște tufișuri. Acasă. Acasă.