• Zile complicate, sufocante, în care îmi fac cu greu loc, recitesc, corectez, verific șpalturi, fac planuri, bifez, înaintez, rezolv, pun deoparte, mă înnegurez și mă înseninez, termin doar ca să pot continua. Roata, roata.
• Și ca de nicăieri, se ivește Căprioara.
• Să citești un text despre cartea ta din care să nu pricepi nici măcar două rânduri. Un talmeș-balmeș absolut nepublicabil - și iată-l publicat. Catastrofale laude îmbârligate, sub care moare chiar cartea. Uluitor. A-ju-tor! De ce ai ține morțiș să scrii despre cărți când nu poți formula trei gânduri limpezi, concrete? Catastrofalele site-uri, bloguri etc., care continuă să trăiască din asta. Când vor ieși autorii, redactorii, corectorii, traducătorii, cu furci și topoare în mâini, să le dea în mouse și-n httpeu? Derivă, derivă. Stăm aici și ne facem cruce în sân, șușotim după ferestre, n-avem curaj să ieșim în stradă și să strigăm: „Oribil! Oribil! Încetați!”
• Căprioara a fugit în pădure, începe să ningă, Vladimir plânge îngenuncheat, strângând frunze la piept. După atâta secetă, o povestire. Dansez cu fereastra deschisă.
• De la magazin cumpăr o mică orhidee care tocmai a rămas fără floare. Cu floare, costa de patru ori mai mult. Fără floare, e pe raftul cu „produse la preț redus”. Scotocesc între ghivece, aleg. Trei frunze frumoase, rădăcini viguroase. Vin cu ea în brațe, prin soare, și parcă strâng în brațe un scriitor rămas fără carte. Ce e de detestat la una ca asta? E de iubit. E de udat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu