29 august 2016

Despre pasărea albastră a lui Nu

Mihaela Ursa scrie o poezie de cronică despre „Spre văi de jad și sălbăție”, în PressOne.


De mult n-am mai citit, la un scriitor român contemporan, o frază mai frumoasă și mai bine articulată decât în romanul Veronicăi D. Niculescu, Spre văi de jad și sălbăție (Polirom, 2016). Vi-l recomand astăzi, spre pură delectare.
L-am citit cu mare nerăbdare, pentru că de la Veronica D. Niculescu nu mă așteptam decât la lucruri bune. O știam ca traducătoare din Nabokov, DeLillo, Siri Hustvedt sau Eowyn Ivey. Sunt autori pe care îi citesc în românește și pentru a vedea cum rezolvă ea problemele complicate ale ritmului frazei, ale gramaticii de autor, ale manierismelor după care îi recunoști în lectură.
Or, Veronica D. Niculescu se numără printre traducătorii foarte rari care dovedesc și intuiție lingvistică, stilistică, de compoziție, și școală literară. Era imposibil ca toate acestea să nu se exprime și în proza proprie.
Romanul – primul publicat de autoare (după câteva volume de proză scurtă) – se subintitulează "Adevărata viață a unei false prințese".
O parte e scrisă chiar sub forma unui basm rimat, ale cărui cadențe amintesc de Apolodorul lui Gellu Naum, dar și de Levantul lui Cărtărescu.
"Se-ntâmplă-adesea când ai totul să uiți de orice te-ar durea – așa simțea acum prințesa, rotindu-se la nunta sa. /.../ Și trece timp, se-nvârt rotițe, povești cu miile curg valuri, citesc băieți, citesc fetițe, în lume-s baluri și balauri, prințese care mult visează să vin-un prinț cu o măiastră se uită lung, tot lung oftează..."
Nu este însă o poveste pentru copii, ci un roman cu trasee alternative, pentru că protagonista Miranda (Mereu da Flor în poveste) trăiește simultan în lumea în care nu crește niciodată și în lumea în care maturizarea vine ca o fatalitate, în ciuda opoziției fetei.
"Mă rugam să nu cresc, fiindcă știam urâțenia marelui, intuiam o hidoșenie a vârstelor, mirosurile, durerile, bolile."
Un Peter Pan târziu și timid este rupt din raiul său de iarbă și gâze pentru a fi aruncat în lumea adulților. De data aceasta, nu e sigur că moartea marchează ieșirea din copilărie.
Miranda este convinsă că "știi de moarte deja când stai întins între ierburi, ai cinci ani și simți o durere venind de departe din tine, din vistieria și temnița ta cu miros de pământ răsturnat, fără să-ți spună nimeni o vorbă".
Mai degrabă, un ecou al traumelor bunicilor și străbunicilor împinge la un moment dat copilul să iasă dincolo de văile "de jad și sălbăție", către cunoașterea suferinței și a omenescului, într-un fel care ne amintește drumul ireversibil al prințului din Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.
La firele tari ale poveștii de familie se adaugă firele aproape ucigașe ale poveștii de iubire. Împreună înlocuiesc pierdutele fire ale "sălbăției", uneori numită "raigras". În ciuda extraordinarei expresivități a ambilor termeni, ei denumesc aceeași iarbă modestă și alinătoare pe care o cunosc toți cei care au petrecut măcar o vară paradisiacă la țară și din care Miranda își face ascunzătoare la mică distanță de blocul unde locuiește.
În mod obligatoriu, maturizarea așteaptă trezirea unei conștiințe de sine. Copilul Miranda descoperă cititul mai întâi ca pe un miracol compensatoriu, apoi ca pe o ucenicie la un scriitor straniu, mort, al cărui bibliotecar și arhivar devine fără să și-o dorească.
Toată povestea este spusă la o scară microscopică, cu o atenție la detalii, nuanțe, texturi, lumină, figuri, poziții, pe care doar o inteligență emoțională de excepție o poate pune în acțiune.
Fiind campioană la contemplare, Mirandei nu-i place să spună lucrurilor pe nume și nici până la capăt: de câte ori tensiunea devine prea realistă sau scenariile simultane amenință să coaguleze o preferință de sens, confesiunea e întreruptă de un "nu" și un alt fir se deșiră.
Remarcabilă în roman este tocmai spunerea unei povești în pofida ei, în răspărul propriei încăpățânări de a păstra tăcerea. Pe la mijlocul cărții, Miranda află că, dacă le spui oamenilor că ai văzut o măiastră pasăre albastră, ei te vor crede nebun, chiar dacă pasărea respectivă este o foarte prozaică gaiță.
"Asemenea azuriului ei incredibil, ferit privirilor cât timp pasărea poposește într-un loc, așa ne stă ascuns și trecutul, undeva în pliurile aburinde ale aripilor strânse, lipit pe viață de trupurile noastre, în timp ce noi stăm așa de cuminți așezați pe o creangă sau alta."
Prin urmare, Spre văi de jad și sălbăție poate fi citit ca o cântare neterminată a ceea ce este ascuns și incredibil de frumos în fluiditate, mișcare, instabilitate, viață.

28 august 2016

Neagra

Zilele trecute.

Vârtejurile de nisip fin înaintând pe plajă, albe, dispărând, apărând, pescărușul cu picioarele încurcate în firul pescarilor, mâncând dintr-un chefal, și bărbatul care gonea ceilalți pescăruși, ca să mănânce bolnavul, cormoranul cu ciocul său galben, apărând, dispărând, singur în golf, pisica albă înrămată la parter, în primul bloc de lângă mare, în fereastra cu jaluzele albastre, și toate pisicile de pe străduța care făcea legătura între hotel și plajă, a Libertății, noaptea cumplită, dar balconul și stelele, nisipul roșcat, scoicile roșii, cu siguranță aduse de altundeva, elicopterul aruncând ceva peste blocuri, poate stingând un incendiu, valurile înalte, oamenii cuibăriți în ei înșiși, spinările reci.



(Foto VDN)

24 august 2016

Nimicurile mele

Zi de leneveală și pustiu.
Terminat traducere lungă. Pierdut temporar identitate.

Dintr-un asemenea gol se poate ivi o poveste - sau nu -, dar cu siguranță ăsta-i terenul pe care se poate construi. Să faci acea lume inversată, să transformi mizeria în frumusețe și jalea în bucurie, golul în plin, să faci animale din oameni, să cânți din turnul tău răsturnat pe o mie de voci când aici nimic nu mai cântă, să omori ceea ce aici n-a murit, ca să existe un capăt clar în poveste, și doliu, când realitatea face roata, roata, roata, și ți-e groaznic de rău și nu mai poți coborî (sau, altădată, altfel, să transformi frumusețea în mizerie și tot așa de la un capăt la celălalt, dar de data asta așa). Din golul, din terenul murdar și alunecos al realității au crescut basmele, și nu invers; niciodată nu se croiesc realități după basme - cine ar face asta, de ce? Nu realitatea imită basmul; realitatea e născătoare de povești, întotdeauna așa. Cineva a amețit în traseul circular și-mi pare cam rău. O păcăleală. Recunoscătoare și-așa.

De mult n-a mai fost o vară ca asta, poate chiar un an ca ăsta. Mă duce cu gândul la 2012, doar că atunci era oboseală cruntă, luptă pe viață și aproape pe moarte, acum totul e așezat, acum foarte mult de tradus, dar nu la fel de greu - știam și atunci, nimic din ce urmează n-o să se compare cu ce-a fost. O să curgă coperte, fiarbă vinu-n cupe/, spumege șacalul,/ nimeni să nu știe/ ce știim doar noi.
Împlinit zece milioane de semne traduse, depășit tacit cu încă jumătate de milion, că nu era de oprit și de desfăcut șampanii.

A doua carte a lui Eowyn Ivey, care tocmai ce-a apărut în original și-a cărei traducere-i gata, este frumoasă, pe mulți îi va face fericiți. Nu seamănă cu Copila de zăpadă, are o structură și o poveste complet diferite, mai complicată țesătura, farmecul e acolo, povestitoarea bună este acolo.

Citesc. Tolănită cu orele, până mă înșurubez în cearșafuri și pături și nu mai pot ieși fără să-mi scrântesc vreun picior, citesc, citesc, cărțile din turnul de la cap se mută în sfârșit în bibliotecă, câte una, câta una. Și scriu scrisori, prietenul la scrisoare se cunoaște.

Prăbușirile din Hrabal, fără putință de scăpare. Stele prea sus, doar din citate, din litere, din alții. Acolo nici o stea reală, nici o salvare. „Cerurile nu sunt umane și nici viața de deasupra mea, de sub mine și din mine.” Traducerea în engleză a Singurătății prea... apărea în anul în care Beckett murea. Lui Beckett cred că i-ar fi plăcut prăbușirea continuă, atingerea buzelor umede pe pantaloni, capul căzut, berile, murdăria, șoarecii din mâneci, căratul pachetelor, scăderea în înălțime cu nouă centimetri, zvâcnirile vesele și biata cantilenă furată pe străzi, legănând o iluzie, inutilă, inutil, totul zadarnic, pierzanie, sfârșit.
Not with a bang but with a whimper. Nu cu un bum se termină lumea, ci cu un scâncet de șoricel care îți cade pe deget.

Și apoi „numai din această pulsiune negativă, numai din acest labirint al lui Nu poate ieși scriitura care va să vie. Dar cum va fi această literatură?”; „a scrie ce nu se poate scrie înseamnă tot a scrie”. (E. V-M., Bartleby & Co)

15 august 2016

Splendoarea durerii

„Ar fi putut țipa și nu putea.”
Prima povestire publicată de Beckett se numește „Assumption” - „Adormirea”; titlul se referă la Adormirea Maicii Domnului (15 august). O traduceam acum șase ani, într-o vară ceva mai răcoroasă ca asta, la Sibiu. Începe cu o aporie care va deveni tipică pentru Beckett, se încheie cu o ironică pietá și este, toată, un elogiu al splendorii durerii.
Vară cuminte. Nici o zi de vacanță până acum. Ultima sută de mii de semne dintr-o traducere lungă la care lucrez din mai, septembrie ca un colac la orizont.
O zi în care să ne gândim la asta, la splendoarea durerii. La tot ce ni se dă atunci când ni se ia.

7 august 2016

Lotus egiptean


Ieri, București.

(Foto: VDN)

3 august 2016

Capătul zilei

Uneori n-ai nevoie decât să scrii o scrisoare când se termină ziua.


Despre toate și despre nimic.
Despre ora tolănelilor, la capătul zilei, când mă trântesc aici, poate cu un pic de muzică fără cuvinte, gândit, golit, stat.
Despre cum e de evitat să ajungem în aceeași curte cu cei cu care altfel n-am ajunge niciodată în aceeași curte, la aceeași petrecere cu lampioane, veselie, despre cum putem să facem gărduleț grijuliu. Eu cred în gărduleț, astăzi și mâine, acasă și în sălbăticie, viu sau de lemn.
Despre Sfânta Septembrie.
Despre ce groază mi-e de cei care pretind că citesc, dar e evident că doar frunzăresc repejor ca să lipească afișe, o fabrică de citate unde se lucrează-n trei schimburi, de tot răul pe care simt cu claritate că-l fac când ei sunt convinși că fac bine, fiindcă știu sigur că o carte frunzărită e ca o ființă despuiată și pipăită de niște mâini mari în spatele casei și lăsată așa, și mâinile crezând, cu mintea lor de mâini, că de-acum o cunosc.
Despre cum mă apucă jalea când văd atâtea cărți scrise în ani și hăpăite în jumătate de zi, între alte două distracții.
Despre cum n-am mai dormit o noapte ca lumea de mult, mă uit la fereastră, la perdeaua înfoiată, ascult vuietul acela continuu și-mi vine să zic opriți trenul, nu mai pot, vreau să cobor, vreau acasă la mine, ah, dar sunt acasă la mine, și iar mă ridic și mă uit pe fereastră, și iarăși mă culc, și iar mă topesc. Adorm, la cinci, șase, șapte dimineața mă trezesc cu ochii umflați, pun picături și iarăși intru în pagini, lecția mea de lentoare și supușenie, și groaza că timpul, ascultă...
Să scrii o scrisoare, să existe cineva la capătul zilei care să-ți citească scrisoarea, să te asculte, așa cum foarte puțini mai citesc cărțile, așa cum foarte puțini mai ascultă tot ceea ce există, muzicile, poveștile, casa, pereții, vântul, lingurița din cană, omul rău făcând o mărturisire la capătul zilelor sale - lent, revenind, stând neclintit cu ochii în tavan între rânduri, ascultând secundarul, privind minutarul, pe urmele orbetelui ce-și sapă sârguincios vizuina îngustă, unu, două, trei fără un sfert, patru fără zece, patru, patru și zece. Și să-ți răspundă omul acela. Și tu să-l asculți, să primești de parc-ai fi chiar ființa despuiată din spatele casei, căreia acum i se întinde o haină.
Asta ar fi cu scrisorile.