Provocarea:
Dacă ar fi ca tot ce ați trăit în ziua aceasta, până acum, să fie o proză scurtă, care ar fi paragraful de încheiere?
Dacă ar fi ca tot ce am trăit azi, până acum, să fie o proză scurtă, așa cum mă îndemnați să-mi imaginez, atunci înainte de toate eu aș dispărea din propria mea viață. Nu prea scriu despre zilele mele, nu așa, nu la capătul fiecăreia dintre ele, poate cel mult după ce mi le-ar developa timpul, memoria, mi le-ar colora diferit imaginația. În locul meu ar rămâne poate o fată, o femeie, un animal sau o frunză, o adiere, un bătrân, o fereastră, și atunci aș putea scrie despre toate acestea, chiar dacă astăzi nu s-a întâmplat nimic, a fost o zi obișnuită, normală, m-am trezit, m-am spălat, am băut o cafea, nu imediat, am tras din ea de la 7 până pe la 11 și jumătate, când m-am îmbrăcat cu aceiași blugi ca și ieri și-am ieșit, iar între trezire și ieșire am tradus nouă mii de semne din cartea cu Alaska. Ușor nemulțumită am încuiat și m-am dus, nu undeva anume, pe lângă pereți, ocolind uscățeii de câine, amușinând o zi de vacanță care se tot ascunde de mine, printre copaci, printre flori înalte de ceapă… Nu s-a întâmplat nimic, dar ce contează întâmplarea, poate că aș putea scrie cândva ceva despre toate acestea, scoțându-mă pe mine din joc, imaginând o poveste în jurul sâmburelui infim, dacă e să fie vreun sâmbure astăzi aici. Dar azi eu prea sunt în toate acestea. Sunt sclavul trezitului, al cafelei, al miilor de semne traduse, al gândurilor care împart texte lungi în tranșe și apoi împart tranșele pe luni și pe zile, sunt sclava acestor scurte plimbări de la orele prânzului, a golului din care nu se naște nici o poveste, nu azi și nu mâine. Zic toate astea și mă plimb mai departe, ziduri, parc, stradă. Însă undeva, într-un magazin, între rafturi, cu borcane de bulion într-o parte și conserve de pește în cealaltă, începe deodată să se prelingă o muzică, o muzică veche, cunoscută și dragă, și-un vers trecător, un How can you mend a broken heart mi se ușurează pe umăr din zbor; și simt că nu mai pot face un pas. Nu este nimeni în față, poate că nu este nimeni în spate, dar cum să te lași așa pe jos în magazin, nu ești un personaj în poveste, ești tu în viață, aici, și știi toate astea prea bine deja, așa că merg înainte și mă aud zicând iarăși „o pătură de amărăciune grea peste toate”. Dacă cumva din ziua asta și din suratele ei mult prea asemănătoare o să se hrănească vreun miez de poveste, în care o fată, o femeie, un animal sau o frunză, o adiere, un bătrân, o fereastră, oricine, orice, atunci atât o să rămână din ea: „O pătură de amărăciune se așternuse grea peste toate și părea că nimic n-o să o mai ridice vreodată.”
(31 mai 2016 – pentru revista Familia)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu