29 iunie 2016

„Teatrul lumii este închis”

„Amintiri concentrate – imaginea mamei, a tatălui, a bărbatului iubit care continuă să fie, deși nu mai este -, tăcerea, odihna, năvala de timp dorit care dintr-o dată se vădește inutil, golul, zăpada neatinsă, zahărul care se topește lent în ceașca de ceai, chemări, hăul cutiilor poștale, frunzele moarte ce par că respiră – sunt doar o parte dintre elementele cu mare putere de sugestie care își unesc lumina evanescentă și configurează un peisaj interior impregnat deopotrivă cu luciditate și cu delicatețe.”

„Hibernalia este un roman-poem al singurătății, din care se alunecă înspre moarte, tristețea ce învăluie totul fiind însă una discretă, plină de liniște și de tandrețe. Nici gând de revoltă întoarsă în afară, de lamentații abisale.”

Dana Jenaru scrie azi despre Hibernalia pe Bookaholic, aici.

Proza scurtă a zilei

Provocarea:
Dacă ar fi ca tot ce ați trăit în ziua aceasta, până acum, să fie o proză scurtă, care ar fi paragraful de încheiere?

Dacă ar fi ca tot ce am trăit azi, până acum, să fie o proză scurtă, așa cum mă îndemnați să-mi imaginez, atunci înainte de toate eu aș dispărea din propria mea viață. Nu prea scriu despre zilele mele, nu așa, nu la capătul fiecăreia dintre ele, poate cel mult după ce mi le-ar developa timpul, memoria, mi le-ar colora diferit imaginația. În locul meu ar rămâne poate o fată, o femeie, un animal sau o frunză, o adiere, un bătrân, o fereastră, și atunci aș putea scrie despre toate acestea, chiar dacă astăzi nu s-a întâmplat nimic, a fost o zi obișnuită, normală, m-am trezit, m-am spălat, am băut o cafea, nu imediat, am tras din ea de la 7 până pe la 11 și jumătate, când m-am îmbrăcat cu aceiași blugi ca și ieri și-am ieșit, iar între trezire și ieșire am tradus nouă mii de semne din cartea cu Alaska. Ușor nemulțumită am încuiat și m-am dus, nu undeva anume, pe lângă pereți, ocolind uscățeii de câine, amușinând o zi de vacanță care se tot ascunde de mine, printre copaci, printre flori înalte de ceapă… Nu s-a întâmplat nimic, dar ce contează întâmplarea, poate că aș putea scrie cândva ceva despre toate acestea, scoțându-mă pe mine din joc, imaginând o poveste în jurul sâmburelui infim, dacă e să fie vreun sâmbure astăzi aici. Dar azi eu prea sunt în toate acestea. Sunt sclavul trezitului, al cafelei, al miilor de semne traduse, al gândurilor care împart texte lungi în tranșe și apoi împart tranșele pe luni și pe zile, sunt sclava acestor scurte plimbări de la orele prânzului, a golului din care nu se naște nici o poveste, nu azi și nu mâine. Zic toate astea și mă plimb mai departe, ziduri, parc, stradă. Însă undeva, într-un magazin, între rafturi, cu borcane de bulion într-o parte și conserve de pește în cealaltă, începe deodată să se prelingă o muzică, o muzică veche, cunoscută și dragă, și-un vers trecător, un How can you mend a broken heart mi se ușurează pe umăr din zbor; și simt că nu mai pot face un pas. Nu este nimeni în față, poate că nu este nimeni în spate, dar cum să te lași așa pe jos în magazin, nu ești un personaj în poveste, ești tu în viață, aici, și știi toate astea prea bine deja, așa că merg înainte și mă aud zicând iarăși „o pătură de amărăciune grea peste toate”. Dacă cumva din ziua asta și din suratele ei mult prea asemănătoare o să se hrănească vreun miez de poveste, în care o fată, o femeie, un animal sau o frunză, o adiere, un bătrân, o fereastră, oricine, orice, atunci atât o să rămână din ea: „O pătură de amărăciune se așternuse grea peste toate și părea că nimic n-o să o mai ridice vreodată.”

(31 mai 2016 – pentru revista Familia)

28 iunie 2016

Hibernalia la „Cartea cea de toate zilele”

„Și apoi a fost un bărbat, și a fost așteptarea, sub un tei, pe o stradă, dintr-un oraș, într-o toamnă nefiresc de lungă și caldă, unde el m-a găsit, unde m-a sărutat pe furiș, punându-mi în palmă o pară, teiul pe sub care tot trec și de când el nu mai e, deși n-a încetat niciodată să fie. Pe trunchiul copacului, an de an tot mai gros, am zărit într-o vară urmele argintii mergând în sus și în jos, o perdea de mucus în șiroaie uscate, și, făcând un pas înapoi și înălțând privirea spre cer, văzusem că omizile dantelaseră frunze, atât cât putuseră, și putuseră mult, la capătul zilelor sale teiul va fi doar o mireasă.”

Hibernalia, astăzi la emisiunea „Cartea cea de toate zilele”, într-o prezentare minunată făcută de Cezar Paul-Bădescu, care ochește și țintește fix în inima cărții, unde e scris simplu „sfârșit”.
Emisiunea se difuzează în această seară la TVR 2, de la ora 19.50 și este accesibilă aici.

Hibernalia este un microroman sau un poem care vorbește cu calm despre singurătate, despre așteptare și, în cele din urmă, despre moarte. Este discursul unui om care s-a împăcat cu toate acestea și care nu transmite deloc tristețe. Pur și simplu Hibernalia este un poem luminos. - Cezar Paul-Bădescu

26 iunie 2016

Fluturii din liliac

Astăzi, după ce am fotografiat păsările de apă și aparatul stătea bine închis pentru încă o săptămână, am întâlnit o tufă de liliac sălbatic prin care roiau zeci de fluturi - coadă de rândunică, ochi de păun de zi, vanesse...
Fotografiatul seamănă cu scrisul, nu se termină când crezi tu că se termină, dar mai ales nu începe când etc. Într-un fel, exact așa am scris Hibernalia imediat după ce încheiasem SVJS. Cu toate ușile închise, a intrat în cameră un fluture alb.


(Foto: VDN)

25 iunie 2016

La tipar, de Sânziene

Spre văi de jad și sălbăție a plecat la tipar de Sânziene. Coperta a petrecut și noaptea de Sânziene în tipografie, miezul a plecat ziua, când soarele era sus pe cerul ăsta fierbinte, cu nor de furtună într-o parte. Spre seară, când am ieșit singură într-o scurtă plimbare, a plouat doar un pic, cât să aștept să se schimbe culoarea semaforului.
E mai bizar ca oricând. Și am emoții mai mari ca oricând. Își va găsi sălbăția mea cititorii? Va trebui cuiva povestea asta a mea și-a Mirandei? Și-a lui Ivan, și-a domnului Teodorescu din nou, și a Reginei... Se vor înălța a mirare sprâncene la acele pagini unde Miranda face „tot înapoi-tot înapoi” scriind într-o mie de rime naive, un batalion de soldăței tropăind terapeutic în forme fixe și-n culori deformate? Se va bucura cititorul acolo unde pe autor l-a durut cel mai tare? Se va încrunta acolo unde s-a distrat cel mai tare? Dar eu - eu cum să-mi transform deodată o emoție într-alta? Drum bun în lume, poveste, eu stau și mă uit pe fereastră, aproape aceeași.

19 iunie 2016

Casa păsărilor

Am lăsat baltă paginile și am pornit, doar cu biletul de autobuz și cu aparatul de fotografiat, într-o scurtă plimbare fără țintă. Abia vedeam pe unde merg, am citit și recitit în exces în ultimele zile. Dar Bucureștiul e pustiu duminică și e bine. Am cotit deodată, sperând într-un zvâc, am luat-o pe alt drum și-am ajuns la un parc părăsit, un șantier care stagnează, în jurul unui lac nu prea mare, îl zărisem din mers când mersesem la târgul de carte și mă dusese greșit autobuzul.
Am dat de un miracol. Mai întâi am văzut lișița și am fost fericită. Apoi am intrat pe o potecă ridicând banda care interzicea accesul și m-am pomenit în paradis. Am stat după copac și am ascultat concertul. Două păsări cu ciocuri și picioare lungi - chiar piciorong se numesc - se certau panicate cu o lișiță care își conducea puiul pe mal. Erau adevărate bătălii acolo, se cânta, se zbura, se lipăia, și totuși câtă armonie... Apoi a venit paznicul, beat mort, și mi-a făcut mare plăcere să stau de vorbă cu el, nu m-aș fi dat dusă, parcă eram în trenul de Petușki, eu ziceam una, el zicea alta, până la urmă l-am lăsat pe el să zică doar alta, fiindcă totul era așa de surprinzător și frumos, trăiam într-o poveste, era o realitate de care simțeam pe loc cât de foame îmi fusese. Iată un om care-mi vorbește. Îmi spune că noaptea, ah, noaptea, pe poteca asta a șantierului uitat, atunci când plouă, trebuie să fie foarte atent pe unde calcă. Da, cred că alunecă, zic... Nu, fiindcă e plin de broscuțe. Sunt peste tot. Și cum cântă!... Apoi l-am lăsat și m-am dus pe celălalt mal, după ce ne-am strigat încă mult timp una, alta, zi frumoasă, să le spuneți prietenilor că lucrați la filarmonică, cum, salutări, sărutări, până ne-am pierdut din priviri. Ultima mea replică a fost „aici sigur înflorește iasomia”, n-avea cum să priceapă deși era exact de acolo, carte și film. Dincolo de câțiva pescari chinezi, tați și copii, m-am uitat la o familie de lișițe, o mamă își hrănea puii smulgând fire de iarbă de pe fundul apei. Alte picioroange gălăgioase. Iar în capăt de tot, unde trei anvelope vopsite în albastru voiau să imite colaci, probabil de când în parcul ăsta erau lebede triste, cu aripi tăiate, și păuni strigând jalnic din cuști, ei bine acolo am văzut egreta, o egretă mică (dar ce mare!), cu firul lung fluturându-i din creștet, monument al naturii, protejată de lege, și un stârc de noapte, ceva ireal de frumos, tot pasăre protejată.
Toate păsările astea sunt rare. S-au oprit aici în aprilie să depună ouă și destul de curând vor pleca mai departe, cu puii. Ce privilegiu să le văd – și încă așa, laolaltă. Și păpurișul, și trestiile, mătasea-broaștei, verdele Smeraldinei.
Am plecat cu aparatul de fotografiat descărcat și inima plină. Am o singură fotografie cu mine acolo, făcută la final. Pe tot fundalul acela verde, silueta mea de om pare decupată și lipită în grabă, un trucaj nu tocmai credibil, o glumă a unui tehnoredactor. E casa păsărilor. Atât de aproape, atât de departe de noi.
Pe drumul spre casă am văzut trandafiri, case prăbușite, asfalt încins, cutii de scrisori goale, plângând într-o rână.

SVJS e toată numai o pasăre. Pe malul lacului, am uitat o vreme de ea și de griji.



(Foto: VDN, Lacul B.)

13 iunie 2016

Spre văi de jad și sălbăție


În această vară, la Editura Polirom.

7 iunie 2016

Ploaia cu soare


Era o astfel de zi.

Să nu uit cum ploua cu soare și eram îngrozită să împart cu oricine ceea ce e doar al meu.

Anul trecut, de ziua mea, când mă apropiam cu SVJS de finalul primul draft și erau îndoieli cât casa, am ieșit în plimbarea de la prânz și am văzut șnurul de trei detalii din carte: sălbăția în valuri de la colțul blocului - unde niciodată așa ceva înainte -; apoi ploaia cu soare, pe la Universitate, din niște franjuri infimi de nori, exact ca în deschiderea capitolului unde se schimbă povestea, ea se rănește, el îi pătrunde în viață oferind o batistă; iar seara, când mă uitam la știri și nimic nu mai anunța nimic, a apărut un câine pe nume Regina.
Luna trecută, la un an de la șnurul acesta, aproape de apus a plouat iarăși cu soare, am fotografiat ploaia și ea s-a arătat diferită prin lentilă, așa cum ochiul nu e în stare s-o vadă. Țineam doar pentru mine.
Iar ieri, când am semnat contractul pentru SVJS la editură, am gonit într-acolo ca să nu mă prindă furtuna, aveam senin deasupra, dar un nor negru în față, chiar peste blocul redacției. Când am ieșit, doar un pic am apucat să merg, tot grăbită, chinuită, știam că se anunță furtună și nu-mi luasem umbrelă, mai era și zona aceea așa de aglomerată, și deodată, după colțul magazinului, unde mișună lumea ca într-un cap de monstru păduchios, mi-am dat seama că aș putea să mă opresc, am ieșit din zarvă și-am stat pe trotuar cu obrazul spre cer: ploua cu soare, stropi mari, grei, luminoși, pătura plumburie era în spatele meu.

(Foto VDN, mai 2016)

5 iunie 2016

Târguri, triumf

S-a lansat condorul și a fost într-adevăr frumos, apoi târgul ca târg, ne-am înghesuit întâlnindu-ne cu toată lumea și cu absolut nimeni, ne-am plimbat și izbit unii-ntr-alții pe aceleași alei roșii deja cunoscute, am strâns în brațe aproape necunoscutul bun ca să se oprească din vorbit exact în punctul acela - de unde știam că începe spirala mea rea - am stat pe peluză și am băut o cafea, a fost bine acolo, și ah, ce de oameni fericiți, mișună, mișunăm, uite-ne cum transpirăm laolaltă, uite cum ne lăsăm urmele rând pe rând pe microfoane, pe umeri, și după câteva ore am pornit înspre casă pe jos, cu sacoșa grea nu de cărți, ci de „exemplare”, căutând să pricep, în sfârșit singură, de unde vine durerea, locul precis, de unde jalea de nedescris, și am mers tot așa, o stație și încă una pe jos, de unde, de unde vine durerea, nu de coloană, nu de picioare, nu de umăr sau gât, nu de cap, nu, din câte s-au zis ce anume persistă și sapă în surdină, sau poate că n-a fost ceva ce s-a zis, ci ceva ce-a lipsit, și tot așa, până dincolo de Arcul, ce ironie, de Triumf. De unde am luat autobuzul.