15 aprilie 2016

Pescărușii. Ziua a patra

M-am temut că n-o să mai vină. Stătuse pe parapet și se uitase la mine, urcase acolo anume, cu tălpile lui late, cu ochii lui albi, nu se speriase, însă apoi au plecat amândoi, plutind pe lângă turnul bisericii.

În prima seară, la ora opt, pescărușul, el singur, cel care mă privise - sau poate e ea? - revenise doar un pic pe la cuib, apoi urcase în punctul cel mai înalt al terasei, pe o ușiță, pe unde ies oamenii de Anul Nou ca să se uite la arfificii, de acolo a cântat, se întuneca, a plecat. Dimineața devreme a dat o roată prin curte, ca un străin, n-a coborât, a poposit pe un geam, a plecat. În toată ziua a doua nu au venit. M-am temut că n-o să mai vină deloc. Ceva îi speriase. Poate eu. Și m-am jurat că nu mai intervin cu nimic niciodată, când urmăresc boabă de viață sălbatică. Îi aruncasem o bucată de pâine pescărușului mare, asta făcusem, la capătul primei zile. Nu către cuib, ci deoparte, când se plimba pe la colț. Când mă privise curios și urcase pe bordură, aparent prietenos. Am fost ca bolnavă în ziua a doua, așteptându-i așa cum aștepți o scrisoare, un om, o sosire. Întotdeauna o așteptare îți amintește de alta. Uitându-mă întruna la cuibul neterminat și pustiu, la florile galbene, la ramurile înalte ale dudului, m-am gândit c-am greșit, vrând să fac bine i-am alungat. Nimic. Unde sunteți? Sunteți undeva. Nu aici.

Și deodată, când ziua a doua deja se sfârșise, seara târziu, pe la opt, au apărut amândoi, au stat prudenți o vreme pe blocul de alături, apoi au coborât și, cu o febrilitate uluitoare, au construit, au cărat frunze, mușchi, crengi, lipa-lipa, cam jumătate de oră, până s-a întunecat de-a binelea. Ieri dimineața devreme, la fel. Asta fac pescărușii, vin doar dimineața și seara, când lumea-i albastră, iar cât e ziua de lungă dispar, dar nu e ca și cum ar dispărea de tot, fiindcă sunt ei undeva, în lumea lor, acolo unde se scriu scrisori, unde sunt ape, pești, bucăți inofensive de pâine.
Doar în prima zi, când au pus temelia, au lucrat ore în șir, până-n prânz.

Citesc despre ei. Și îmi place să aflu că pot bea și apă sărată, au o glandă care îi ajută să elimine sarea pe la ochi. Că puii vor fi pestriți vreme de vreo patru ani - ah, ieri venise cu ei și puiul de anul trecut, se uita la ei cum fac cuib, „o s-avem frățiori”, „behave yourself și ține distanța!” Că unii au fost văzuți folosind instrumente - pescuind cărășei aurii cu o bucată de pâine. Că masculul și femela sunt identici, doar că unu-i mai mare, unele articole zic hotărât că femela - ca la bufnițe - altele zic ba masculii, altele zic vezi-ți tu de treaba ta că n-ai cum să știi, doar dacă îi observi bine, bine, e după obiceiuri. În engleză, pescărușa e găină. Eu văd cum cel mare turtește cuibul cu pieptul și cotocodăcește. Astăzi a adus și o floare galbenă-n cuib.

Cu muncă și cu cuib, tot înainte, împreună. Aș vrea să învăț de la ei, sprijinind zi de zi și biroul și rama ferestrei, cum să mă dau jos din roata mea proprie, cum să ajung și eu iarăși măcar o parte din zi în lumea în care.
E gol acum, când scriu despre păsări. Însă știu sigur că diseară vor reveni. Iar asta, să știi că la capătul așteptării există sosire, e un lucru mic foarte mare.


(Foto VDN)

Traduc a patra carte pentru copii.
Prima a fost cu niște lebede care își fac cuib, iar unul dintre pui n-are glas.
A doua, cu o fetiță care își pierde părinții - și grădina, dar în cele din urmă își face altă grădină.
A treia, cu Alice și pârș în țara minunilor.
A patra este cu un băiețel născut de Crăciun, care devine... șșș. E aproape gata.

Niciun comentariu: