Teodora Coman scrie despre Hibernalia pe blogul ei.
„Pe straturi de zăpadă veche sau proaspătă, hașurată de umblete și priviri cu finețea unei stampe japoneze, iese din când în când la iveală o prezenţă feminină, locuind într-o scriitură atipică, amestec de scenografie, fabulă, autoficțiune şi poem în proză, cu inserții livrești (Arta de a pierde a lui Beckett) și se reîntâlneşte cu mai vechii ei prieteni din cartea precedentă, Simfonia animalieră – cârtița Dede, hârciogul Ciobi cel posac și ariciul Doinel – în fiecare dintre cele patru microcapitole: Lent et douloreux, Lent et triste, Lent et grave, Lent.
Cam aşa aş descrie Hibernalia. Nu e nevoie de explicaţii, ci de prietenii animalieri, de cana cu lapte, de valiza de carton plină cu zăpadă, de senzaţii interiorizate care te conduc într-o reţea de nervuri şi texturi, niciodată nervi. Pe albul hibernal nu se depun decât urmele esenţiale ale unui poștaș, ale bătrânului care face foc în casa pe jumătate veche, pe jumătate modernă, sau ale unor păsări, toate într-o carte mică, pentru cititori cu mâini blânde, care ştiu să facă din lectură un act de intimitate, pentru cei cu paşi abil exersaţi în strecurarea fără scârţâit pe scările de lemn, în înaintarea pe poteca „eliberată de orice culoare îndrăgită de copii la şcoală”, acoperită de zăpezi succesive, de amintiri sau detalii ivite din ceaţa amortizoare a somnului, din odihnă („- năvală de timp dorit şi aşteptat”) şi din revelațiile inofensive ale singurătăţii.”
Continuarea aici.
***
Și un interviu în Dilema, tot pornind de la Hibernalia.
„Motorul pentru care am scris cartea a fost un anumit moment din final. Mi-am spus: iată cîtă nefericire în atît de amuzanta Simfonie animalieră, iată cîte agresiuni atunci cînd animalele, ființele acelea sînt scoase din lumea lor și aruncate spre teatru, în mulțimi. O, dar cititorul ar trebui să știe ce fericire feroce se află în lumea lor, cînd toate aceste ființe sînt singure, ele cu ele însele! Și îl tot vedeam pe ariciul Doinel, unul dintre protagoniștii Simfoniei, făcînd piruete în cotlonul lui de iarnă, cu brațele ridicate, cu flori în mînă, cîntînd… (...) Dacă în prima simfonie, animalele erau aruncate în lume, așa cum și noi sîntem scoși în lume vrînd-nevrînd, și adesea agresați de ceea ce se întîmplă în jur, în Hibernalia mi-am dorit să retrag totul în interior ca să-i arăt fericiți pe toți, animale și oameni. A rezultat însă o carte sumbră, a pustiului, a așteptării și golului.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu