30 martie 2016

Crezi

— Crezi în magie, Miika?
— Cred în brânză, a răspuns șoarecele.

(despre credință, din traducerea de azi)

28 martie 2016

Azi

Scriu despre frumusețea în evantaie evanescente, mă plimb prin Icoanei, pe la piața Gemeni, pe linia tramvaiului 5, cu gândul la chilie-chilioară, mă uit la rame de geam și la praf de ornamente căzute, mă uit cum motanii cu lesă nu răspund la salut, caut și se face iar liniște, însă acasă, cu ceașca plină, când dau să deschid o pagină nouă, începe să se audă alarma, deschid fereastra și înțeleg ce spun difuzoarele, tare: „alarmă de evacuare, vă rugăm părăsiți clădirea”, și tot așa un sfert de oră, în română și în engleză, de la hotelul din față, foarte puternic, apoi, după ce angajații au ieșit în spatele hotelului și turiștii în pielea goală au părăsit terasa și piscina, „stay away, please, stay away”, o vreme așa, apoi o liniște gri, nesfârșită, și bună, și rea. În radissonurile albastre din lume, dezastre, ostatici și încercuiri, căutări, noi suntem feriți deocamdată, zici, dar noi e neclar, diluat, alarma răsună mult în timpane. Viitorul e aici, viitorul sună rău, nu tocmai de azi, nu tocmai de ieri. Închid bine fereastra, încă o privire la magnoliile albe de sub geamuri, îmi îngân iar și iar cantilena ciobită. Traduc o pagină despre o păpușă sculptată dintr-un nap. Cui îi mai trebuie basme?

27 martie 2016

Azi


(Foto VDN)


[„De obicei, persoanele care petrec prea mult timp pe aceste reţele se simt singure, iar singurătatea este o boală din care se poate muri, să ştiţi asta", explică psihologul]

26 martie 2016

Tracy Chevalier - La marginea livezii


„La marginea livezii e un colaj de voci și perspective narative care sare cînd înainte, cînd înapoi în timp, în decursul a două decenii, completînd treptat cu amănunte scena-pivot a cărții, insinuată si răscolitoare, astfel că tîrziu descoperim ceea ce s-a întîmplat de fapt la marginea livezii. Autoarea nu-și grăbește dezvăluirile, cosînd laolaltă petice de povești care împreună alcătuiesc tabloul unor vieți smulse dintr-un tărîm necruțător.” (The Observer)

Cartea lui Tracy Chevalier m-a cucerit mai ales printr-o voce a unui personaj feminin, un melanj poetic de farmec inocent și ticăloșie. Am iubit-o pe Sadie, Sadie bețiva, mama, femeia, prăbușita, înrăita, jalnica luptătoare cu o mare moară de vânt - un teren sălbatic și mlăștinos unde merii cresc greu și oamenii se pierd pe ei înșiși. O carte frumoasă, plină de jale și umor, chiar așa, mână în mână.

La marginea livezii este cea de-a douăzecea carte tradusă de mine - dar abia a nouăsprezecea care apare tipărită. Cea tradusă înaintea ei o să se publice după, fiind o carte specială, ca volum și structură; și astfel, a nouăsprezecea traducere va deveni a douăzecea: Scrisori către Vera, în ultima etapă de lucru acum, în curând tot la Editura Polirom.

24 martie 2016

De jalea de azi

În dreapta era o vitrină cu un papagal stând cu roțile-n sus, vreun vechi decor de la teatru, în stânga era o ușă de lemn proptită pe-o parte, cu tot cu o fereastră atașată, tot vreun decor de demult, pe ziduri vița japoneză abia începea să înmugurească în conuri roșii, infime, deși toți copacii se dăduseră-n stambă de mult, ploua de trei zile, cădeau ornamente din case, buchete foșneau pe trotuarul ambasadei, buluc de presă, microfoane, antene, cuvinte zadarnice și minciuni mult-scorțoase, pălării, pardesie, cravate, miros oribil de pudră, ruj, fixativ, altundeva nu departe alte discursuri, cu și fără cravate, minciuni bărbătești, detronări, cățărări, bătălii cu glezne, glumițe și coate, mă strecuram cu umbrela printre toate acestea, atentă să nu scot nici un ochi, să nu cojesc nici un zid, să-mi acopăr obrazul, și-atunci între papagal și ușă a trecut un copil pe o bicicletă fără pedale, râzând cu fața în sus, împingând cu putere în asfalt, dureros.

20 martie 2016

Înapoi


Era o astfel de zi.

În sfârșit liber, în sfârșit nimic.

(Foto: VDN)

18 martie 2016

Diseară

Vineri, 18 martie, ora 19, cafenea, Cărturești Verona.

16 martie 2016

Condor la zoo


– Hei! Băi!
– Tu! Păsăroiule!
– Fă-i o poză!
– Hei, hei!
– L-am prins cu spatele.
Desigur, nu le răspund.
– Bietul de tine, cum de-ai ajuns tu aici?...
Asta mi-a spus-o adineaori o fată, o adolescentă cu bascheți verzi și cu blugii un pic prea lungi la spate, își călcase pe ei până să ajungă aici și tivul era umed, știu asta fiindcă la ea am fost atent. Mirosea a ploaie. Dar și ea, abia ce mi-a pus întrebarea că a și plecat, s-a dus mai departe.
De când au adus o bufniță polară lângă mine, chiar după colț, e mai liniște. Toți fug spre ea de îndată ce o zăresc. Matilda stă foarte mult pe jos, direct pe pământ. E albă ca zăpada și pare să nu se teamă de nimic. Se uită la ei, nici nu se clintește, orice i s-ar zice. Am bănuit-o că e surdă, însă m-am lămurit repede, aude totul perfect. Într-o seară i-am zis verde-n față:
– Cum de suporți?
– Viața trebuie trăită, mi-a răspuns.
Trebuie să recunosc că e foarte frumoasă. Și poate că ei îi place tocmai cuvântul acesta pe care îl tot aude de la oameni: frumoasă, frumoasă. Dar cred că s-a născut într-o cușcă. Mi se pare că nu înțelege niște lucruri esențiale. Am căutat să-i povestesc de spuma norilor, de creasta crestelor, de cuiburile aflate sus, în munți, de aburul portocaliu, liliachiu sau albastru al serilor. Ea și-a rotit capul de câteva ori la rând, de parcă ar fi vrut să-mi demonstreze – tocmai mie! – că e adevărat ce scrie pe tăblița de pe cușcă, ceea ce citesc cu încântare aproape toți trecătorii: „Își poate roti capul la 290 de grade”. Apoi mi-a tăiat-o:
– Cred că ai visat, bătrâne!
Probabil tocmai de aceea nu i-am povestit niciodată de vis. Când vine noaptea, de fiecare dată când vine noaptea, ba chiar și ziua, dacă apuc să închid ochii suficient cât să nu mă sâcâie nimeni, mă întorc acolo unde cândva...
– Hei, urâtule, hei, chelule, hei!...
Nu e cazul acum. E duminică și a ieșit soarele, vizitatorii vin valuri, valuri. Uite că a trecut încă o iarnă, în curând vor înverzi toate tufele astea, apoi vor înflori copacii, apoi le vor crește mari frunzele, iar atunci, vara, când se va așterne un strat fin de praf peste toate acestea, când zilele vor fi lungi, foarte lungi, ne vom cuibări și mai bine în cuști și în noi, feriți de câte o umbră. Valuri, valuri. Valuri de vizitatori, valuri de gânduri.

(dintr-o povestire pentru copii scrisă în martie anul trecut,
în curând într-o antologie la editura Arthur)

15 martie 2016

Hibernalia - vineri, la Cărturești Verona

Dacă sunteți în București, m-aș bucura să ne vedem vineri seara, la cafeneaua Cărturești Verona - pe care mereu degetele mele nesăbuite îl tastează Cărturești Veronica. Voi citi ceva din Hibernalia, o să stăm la povești. Cu Emanuela Ignățoiu-Sora și Laura Câlțea.

13 martie 2016

Miranda - fragment

Mă uitam printre frunzele filodendronului, și uneori vedeam bine măceșul, dacă era lună plină, și alteori nu-l vedeam, dar și dacă-l vedeam, și dacă nu îl vedeam, fie vedeam ceva printre crengile lui, fie nu vedeam nimic, iar când vedeam o lumină, poate că era numai lumina felinarului din stradă reflectată în geam, și întretăiată de crengi, sau poate că era numai lumina lunii, întretăiată de crengi, dar dacă era lumina din cameră?, ah, dacă era lumina din cameră, și tot întretăiată de crengi?, și-atunci mă trăgeam iute de după frunzele filodendronului. Și mergeam cu spatele de la fereastră la pat.
Mă așezam pe pat.
Mă întindeam în pat.
Mă ghemuiam.
Gemeam. Cu cămașa umedă în spinare. Cu șoareci în sân.
Mă uitam la perete.
Mă întorceam pe cealaltă parte.
Și iarăși pe cealaltă parte.
Mă uitam la ecranul gri al televizorului. Înălțam bărbia și mă uitam în sus, la frunzele perforate ale filodendronului, la lumina de afară, a lunii, a vreunui felinar.
Dacă era lumina din cameră?
Ascultam ceasul.
Tac, tac, tac, tac.
Mă ridicam în fund.
Mă ridicam în picioare.
Recapitulam iar și iar cu ce aș fi putut să greșesc.
Uneori mă duceam din nou la fereastră, alteori doar până la baie. Uneori și la fereastră, și la baie. La baie aveam o ferestruică mică, cu două coloane zidite din jumătăți de cărămidă, pe unde scotea capul motanul cândva, mieuna fericit când mă vedea venind pe alee. Acum, așezată pe veceu, cu picioarele sloi, ascultam cum vin mașinile și se duc.
Mi-aminteam cum mi-ai zis. Una, alta. Că timpul, că viața.

(fragment din SVJS, volum în pregătire)

***

Și ceva ce am găsit ieri și mi-a plăcut foarte mult și ar putea să fie întreaga poveste a Mirandei din SVJS prinsă într-o roată, într-o pădure. Aici. De s-ar putea face coperte de carte din muzică și dans, asta ar fi alegerea mea.

9 martie 2016

Regina - fragment

În Timişoara, nimeni nu se mai mira de numele ei scris astfel, cum nu se mira nici de alte nume nemţeşti sau ungureşti transpuse stâlcit pe româneşte – nu doar ale oamenilor, dar şi ale localităţilor mici dimprejurul oraşului. Însă în Piteşti, numele, care rămânea ciudat chiar şi scris în felul acesta, venea abia la coada lucrurilor care mirau. Fiindcă Regina stârnea mirare cu multe altele, fiindcă Regina avea un pardesiu alb cu nişte trandafiri minusculi ca nasturi, fiindcă Regina avea o pălărie cyclamen de pâslă presată, cu şnur fin de piele neagră la bor, şi o alta muştar, pe care şi le aşeza în zilele de primăvară şi toamnă peste cocul înalt, meşterit cu multe agrafe ascunse perfect în şuviţele groase, buclate, Regina purta pantofii crem decupaţi la călcâi şi purta pantofii albaştri cu toc, indiferent că mergea la piaţă sau în parc cu copiii. Fiindcă Regina nu ieşea niciodată din casă în capot, ca vecinele, nimeni nu ştia dacă are aşa ceva, nimeni n-o văzuse vreodată aşa, ea şi când dădea o fugă până la pâine trăgea peste furou vreuna dintre nemaipomenitele ei rochii, iar părul şi-l prindea întotdeauna în aceeaşi construcţie înaltă şi aparent fragilă, cum abia peste ani se vor strădui şi localnicele, însă fără prea mare succes. Regina vorbea cu un accent ciudat pe care nimeni nu-l mai auzise pe-aici, zâmbea mai tot timpul cu o eleganţă reținută, încărcată de melancolie, tăcea, gângurea şi ofta cu totul diferit de ceilalţi, iar dacă cumva avea de numărat bani, în faţa copiilor, în faţa poştaşului sau în faţa vreunei vecine aflate în vizită, atunci ridica întâi un deget fin, terminat cu o unghie ca migdala, şi număra în limba ei ciudată, ba alunecând în cârlionţi de silabe netede cu multe vocale abia prinse-ntre ele, ba răzuind aerul în câte-o trecere fulgurantă de r-uri, ş-uri şi ţ-uri cu caracter definitiv.
Această Reghină, plimbându-şi prin cartier cele două fetiţe dichisite în acelaşi mare cărucior alb cu roţi nichelate, strălucitoare, îşi scotea rareori rubinul de pe inelar şi niciodată nu îşi arăta capul la fereastră cu pletele atârnându-i în valuri pe umerii albi. De această privelişte se putea bucura doar Iustin, la capătul zilei.
Fredona cântecele doar de ea cunoscute şi înţelese, cu flori de măceş, vulpi şi păsăruici nefericite uguind pe crengi de mesteacăn, când se plimba, când gătea sau când cosea, când îşi îmbăia copilele în baia pe ai cărei pereţi zugrăviţi în alb pictase cu mâna ei nişte peşti, mari şi mici, albaştri şi roşii, din gurile cărora se înălţau spre tavan bule rotunde, când spăla rufe aplecată peste o cădiţă verde de plastic sau când călca, mai mereu singură acasă cu copiii, iar atunci când se spărgea vreo ceşcuţă sau când vreun nasture se topea sub talpa fierului de călcat încremenit o clipă în plus în visare, imprimându-și conturul pe vreo manşetă albastră, limba aceea ciudată a ei, germana, izbucnea raşchetând furioasă aerul pentru câteva clipe, după care Regina se lovea uşurel cu palma peste buze şi râdea înspre fetele cu ochi mari, ca să acopere grozăvia. Însă de obicei afişa un aer vesel, de parcă ar fi plutit pe deasupra lumii, neafectată, aparent fericită în turnul ei unde aproape nimic nu semăna cu restul ţinutului.
Este foarte posibil ca Regina să fi înţeles abia aici cât este de diferită, ba chiar să fi devenit abia aici diferită, smulsă dintre ai ei, în oraşul acesta mult mai mic decât cel în care se născuseră ea, părinţii şi bunicii ei, şi aruncată brusc printre oameni care erau cu toţii altfel, dar cam la fel între ei, majoritatea fiind prima generaţie de orăşeni, români get-beget. În reacţiile lor avea ea să se vadă pentru prima oară aşa, ca într-o oglindă magnifiantă, cu tot ce-i era firesc devenit deodată aparte, neobişnuit, ieşit din comun, colorat şi excentric – deşi era simpla normalitate a unei tinere nemțoaice din Timişoara. Treptat, poate temându-se să nu devină asemenea celorlalţi, să nu se îmbibe pe nesimţite de culoarea asta din jur, sau poate doar din dor de acasă, Regina s-a pornit să puncteze, mai întâi cu mirare şi sfială, însă cu o oarecare mândrie, apoi cu tot mai multă îndrăzneală şi încredere, la început doar în casă, de faţă cu ai ei, apoi şi pe băncuţa din faţa blocului, acele mici diferenţe dintre ea şi ceilalţi – dintre felul în care se îmbrăca ea şi felul în care o făceau ceilalţi, dintre felul în care îşi creştea ea copiii şi felul în care o făceau ceilalţi, dintre felul în care îşi îngropau morţii, ea şi ceilalţi. Mai puţin dintre felul în care vorbea ea şi felul în care o făceau ceilalţi.

(fragment din SVJS - volum în pregătire)

8 martie 2016

Nimicuri cu Hatz și Ham

Pupidulce mă trezește fredonând „Care ești, vecine, gofer?”.
Predau a douăzeci și doua traducere. Bâjbâi pe străzi ca un câine scăpat din laț ferindu-se de-un laț viitor.
Notez titluri de cântece și de cărți pe care le-aș scrie, dacă aș reuși să-mi rotesc biroul cu fața la fereastră.
Aș scrie volumul științific „Despre capacitatea nelimitată a lui Hatz de a revărsa problemele sale de viață și de moarte asupra lui Ham și extraordinar de limitata sa disponibilitate de a-l asculta pe Ham atunci când pe acesta îl strânge un pantof”.
O poveste despre prietenie și dureri de cap.
Nouăzeci și nouă de capitole ar cuprinde nefericita viață a lui Hatz povestită la persoana întâi, în detalii. Un capitol final ar include mărturisirea lui Ham că îl roade un pantof, întreruptă de Hatz cu replica: „Asta nu-i o problemă, tu nici măcar nu ai picioare!” Simțindu-se vinovat, Ham se târăște și-i întinde lui Hatz un antinevralgic. Hatz îl înghite printre suspine: „Viața-i frumoasă, află de la mine, viața-i frumoasă”.
Notele de subsol, stufoase, cu citate din clasici ai literaturii ruse și franco-irlandeze, vor fi așezate la sfârșit. Index de persoane ilustrat. Forzaț înflorat. Lansare de Revelion, în prezența lui Hatz. Ham urăște ieșirile în public și - între prieteni - are o bășică la călcâi.


„Iadul trebuie să fie un șir de întâlniri forțate cu oameni.”

Where have all the flowers gone


(foto vdn)

7 martie 2016

Imagini din lumea H.


O parte dintre ilustrațiile pe care le-am făcut pentru Hibernalia în această iarnă, înainte să decid că pagina albă trebuie să rămână albă.

5 martie 2016

Fragment cu beznă și urare

M. dispăruse pur şi simplu înghiţit de apele infinite ale netului. Aşa cum îl găsisem, aşa îl şi pierdusem, cu sentimentul acela iremediabil pe care îl ai când simţi că un inel îţi alunecă de pe deget în mare. De ultimul lui mesaj, rătăcit, cel în care-mi recomandase o carte, mă agăţasem ca de-o enigmă în miezul căreia aş fi putut afla vreo explicaţie. Mă tot apropiam de rafturile din librării cu prudenţă, pasul se micşora, de parcă acolo, în acea depărtare accesibilă, ar fi fost – aşa îmi scrisese – un fel de colac de salvare pentru noi, deprimaţii. Dar nu cumpăram cartea lui Styron fiindcă mă temeam că, de-ndată ce m-aş fi agăţat de colac, acesta avea să se dezumfle, şi-aveam să mă scufund cu totul abia atunci, odată ce m-aş fi lăsat cu toată greutatea pe el. “E o carte despre depresie. Poate e bună şi pentru tine”, îmi scrisese. Apoi, nu mai dăduse nici un semn.
Cumpărasem totuşi cartea cu o zi înainte să plec, iar în tren o citisem, fără sentimentul că se scufundă colacul, dar şi fără al salvării. Pluteam cumva în paralel cu bezna şi cu lumina din carte, faimosul autor era un simplu om care dădea dintr-o mână, să zicem din dreapta – cu nespusă graţie, dar ce mai conta stilul? -, iar eu dădeam din stânga, mişcată oarecum de faptul că există cineva care spune că există salvare, deşi ştie bine că urechile celui ce trebuie salvat nu au cum să audă astfel de sfaturi.
Recunoşteam atâtea similitudini între încercările prin care trecuse Styron şi ce trăiam eu, iar asta îmi dădea un oarecare confort: insomniile, momentele critice de la patru dimineaţa, hăul din miez, dublarea - privitul ca din exterior, tu la tine, fără să te poţi opri din căderea în spirală -, muţenia, schimbarea vocii – ah, deci de asta hârâiam aşa uneori, de parcă aş fi fost abia trezită din somn -, singurătatea dureroasă mai ales în prezenţa altora, rădăcinile spaimelor hăt departe în copilărie, şi, vai, mai ales, cumplita teamă de abandon, ca să nu mai spunem de ezitarea continuă în faţa deciziei finale, în timp ce priveşti obiectele din jur ca pe posibile soluţii pentru a duce treaba la capăt…
Dar, deşi recunoşteam toate astea, o singură dată am tresărit cu adevărat, la finalul cărţii, cu toate că axioma dătătoare de plăcere urma să fie demontată în chiar aceeaşi propoziţie: „…când îi strigi «Capul sus!» cuiva care se îneacă, tu stând în siguranţă pe malul apei, e ca şi cum i-ai striga o insultă…”. Şi urma un prelung „numai că s-a demonstrat…”, iar asta, după mine, era chiar insulta.
În tot ce citeam auzeam vocea lui M. Cum putea să stea astfel pe mal şi să-mi vorbească despre salvare?

(fragment din „Capul sus!”,
povestire inclusă în „Orchestra portocalie”, Cartea Românească, 2008,
și selectată în „Scräpliv”, antologie de nuvele româneşti,
Editura 2244/Bonnier, Suedia, 2013)

2 martie 2016

Miresme

O mână de violete culese de pe marginea drumului înmiresmează vreme de două zile și-o noapte o cameră întreagă. Florile se usucă și mor rând pe rând, mirosul se stinge lent, trăiește tot atâta cât ultima floare, și încă un pic după aceea.
Mult mai persistentă e însă miasma de plastic lăsată în urmă de discursul optimistului surd, orb, grăbit. În fața prăbușitului, „viața-i frumoasă” sclipește ca o foaie de celofan care se pregătește să sufoce o ultimă violetă.


(foto vdn)