29 februarie 2016

Lansăm Hibernalia


Diseară, de la 18.30, în Club A, lansăm Hibernalia, cartea-CD.

Lansarea are loc în cadrul CDPL Fest, alături de încă două întâlniri - cu Dana Jenaru și Irina Georgescu.

Pe Dana am cunoscut-o în urmă cu vreo patru ani, la un târg de carte, unde prezentam împreună o traducere din Beckett. Pe Irina, anul trecut, la un curs de scriere creativă, unde m-a cucerit cu o povestire. Ambele vă vor povesti despre cărțile lor viitoare. Și eu abia aștept să le ascult.

27 februarie 2016

Zina

Ea apare ca un abur, ca o absență. Pe brațele unui fotoliu cu spătar înalt, e aruncată o rochie diafană de voal de un albastru deschis și foarte scurtă. Alături, o floare argintie și o foarfecă. Feodor își caută o cameră cu chirie. Bărbatul care-i prezintă apartamentul îi spune că asta e camera fiicei lui. Imaginea rochiei îl convinge pe Feodor să se mute aici. „Soarta mi-a arătat, ca într-o ultimă şi disperată manevră, rochia ta de bal albăstrie pe scaun”, spune Feodor cu două pagini înainte de finalul cărții. Suntem în Darul lui Nabokov. Soarta mai făcuse două încercări, dar – întocmai ca Vladimir și Vera Nabokov – Feodor și Zina nu s-au lăsat apropiați decât la a treia. Îmi place de Zina fiindcă e absență și prezență. E discreție și dedicare. Ea apare în carte – fără să apară – abia la pagina 170. Iar peste multe pagini și plimbări, dincolo de jumătatea cărții, îi va spune lui Feodor: „Scrie ceva uriaş, să le tai tuturor răsuflarea.” Darul cel rotund se termină în seara în care povestea lor pare să înceapă. „Mă întreb cât de departe îi va însoți imaginația cititorului pe tinerii îndrăgostiți, după ce vor fi abandonați”, spune Nabokov în prefața ediției în limba engleză. Dar ne avertizează, tot aici, că eroina cărții nu este Zina, ci literatura rusă. În ultimă instanță, personajul feminin îndrăgostit voi fi eu, cititoarea și traducătoarea.
Întrebarea dumneavoastră este la plural. Personajele. Așa că o să adaug: Tatiana din Evgheni Oneghin al lui Pușkin, minunată în scrisoarea ei către Oneghin, apoi Emma Bovary, mereu diferită la vârstele noastre diferite, apoi Lulu din Prima iubire a lui Beckett, așteptând pe banca dintre cei doi copaci, mângâind gleznele lui, și apoi Jenia, Missius din Casa cu mezanin a lui Cehov, cu umerii firavi încovoiați de frig în seara de august, aruncând paltonul lui de pe umeri și fugind către casă, spre a nu se mai ivi niciodată. „Missius, unde ești?”

(Pentru o anchetă de Eli Bădică, în Suplimentul de cultură - Personajele feminine îndrăgostite favorite din cărți)

Tovarăși și tovărășici

Când aveam șase ani și eram în clasa întâi, învățătoarea a pornit într-un tur de vizite la domiciliu. Ne povestea prin clasă: „Ieri am fost la elevul Cutărescu, era curat ca la farmacie”; „Ieri am fost la Cutărache, mama lui m-a întrebat dacă vreau dulceață, apoi s-a trezit că nu mai are”. Și tot așa, nu știai când îți vine rândul. Într-o după-amiază, trăgeam un pui de somn pe canapea când am auzit-o prin vis pe mama: „Hai, trezește-te, că a venit tovarășa, hai...” Greu m-am trezit. Și cum m-am tot sucit de pe o parte pe alta, a căzut păturica roz de pe mine. Când am deschis ochii și am văzut-o pe „tovarășa”, eram pur și simplu în fundul gol! Am fost terorizată de gândul că va povesti asta în clasă. N-a făcut-o. Dar de multe ori de atunci, pe aici, pe altundeva prin viață, am senzația că ne cam lăfăim în fundul gol când se uită tovarăși la noi.

24 februarie 2016

Doinel îndrăgostit

Luați un personaj dintr-una dintre cărțile dumneavoastră, un personaj dintr-o carte scrisă de un alt autor și așezați-le într-o relație. Cum ar arăta viața lor de cuplu, ce poveste ar avea?

O anchetă de Eli Bădică, pentru Bookaholic. Am răspuns și eu, alegându-l ca personaj îndrăgostit pe Doinel:


„Ah, și ea stătea acolo întinsă, cu fața atât de albă spre cer și cu buzele albe și cu palmele albe în sus, cu cochilia ivorie în stânga, cu pieptul împungând ușor în aburul zilei, și părea să viseze, și există atâtea vise frumoase, fără cufăr și fără vitrină, fără scenă și fără pereți și întuneric, scăldate toate-ntr-o lumină ca asta. Și cum trudeam eu așa despletindu-i cu grijă părul din flori, un soare glumeț mă cam gâdila pe la ceafă și de jur împrejur se auzea cum înmuguresc fragii, cu un icnet infim, prin tot luminișul.”
Așa se termină Hibernalia, acesta-i ariciul Doinel.
De aici încolo, ni l-am putea imagina plecând, dar nu va fi o plecare plecare, poate că va lipăi o vreme printre stejari, pe un drum doar al lui, paralel cu drumul bătut de pașii oamenilor, până când va ajunge aproape de alt luminiș, de altă carte, va fi deja primăvară adevărată, iar acolo, stând ascuns după o buturugă în formă de cal, o va vedea. Ea! „Cum e oare, cum e oare, cum arată dragostea?” Șșș... Mut, uluit, neclintit, Doinel o privește. O recunoaște. O știe din carte. Dar noi, plutind ca un abur deasupra, nu vom dezvălui cine este. Doinel e sfios. Doinel e discret. Vor trăi fericiți până la adânci. Nu bătrâneți. Nici timp și nici ceasuri. Vor avea o scorbură plină cu mere, vor asculta Satie și Takashi Yoshimatsu la iPod, el cu o cască în urechea dreaptă, ea cu o cască în urechea stângă. Stând în fund, sprijiniți de un trunchi, se vor ține de mână, mâna lui stângă, mâna ei dreaptă. Când vor râde, vor grohăi ușurel, scoțând la iveală limbi roz și buclate. Poate vor avea și copii. Dar mai degrabă nu. Și oricând vor dori, se vor cuibări spate-n spate, amețiți de atâta... Vor visa melci, cochilii, brândușe, ciuperci și o mână de om care le scrie povestea: A fost odată ca niciodată, pe un pod, nici în cartea lui, dar nici în a ei...

***

Fragment din Hibernalia în Dilema.
Fragment din Hibernalia în Bookaholic.

23 februarie 2016

Final de H.


Era o astfel de zi.

(Foto VDN)

22 februarie 2016

Tiribombe

La prima traducere dintr-un mare autor nu te gândești la cronici, nici nu-ți pui problema, nu-i cartea ta, ești un devotat slujitor. Singura grijă e cartea, tu nici nu exiști. Poate că la a patra începi să observi că aici nu prea se scrie de cărțile străine, fie ele și de șapte sute de pagini sau netraduse de decenii, în timp ce pentru plachete românești noi-nouțe se fac grupaje elogioase prin reviste de care nici n-aveai habar că există. Poate că la a șaptea apare o cronică și îți faci un prieten pe viață - e un cititor pătimaș, ca și tine. Poate că la a noua apar trei, dintre care una ridicolă. Poate că la a douăsprezecea știi că o să-ți ajungă degetele de la mâini pentru tot ce se va scrie despre ce vei traduce vreodată. Și e ridicol să te gândești la una ca asta, ce ți-a venit? Poate că la a douăzecea te rogi să nu se mai scrie așa cum s-a scris undeva de a nouăsprezecea, mai bine deloc. Poate că la a douăzeci și una te uiți la cineva care a tradus o carte și se întreabă gălăgios de ce nu scrie nimeni nimic despre ea și ai vrea să îi spui că există o tiribombă la marginea unui oraș foarte mic, pe un câmp, nu aici, dar între zarva de acolo și marele autor îndrăgit și tradus nu există nici o legătură, nici una, ține-te departe de tiribombă, stai acasă, în carte, în dragoste, nu te lăsa urcat în scăunelul colorat rotitor nici dacă te roagă. La a douăzeci și doua, ești în sfârșit înapoi, ești ca înainte de prima - devotat slujitor, umbră a autorului, liniște, și undeva câțiva cititori, la fel ca și tine - și aceștia contează, atât.

19 februarie 2016

Ctrl F

În Scrisorile lui Nabokov către Vera, un volum de trei kilograme pe care l-am tradus anul trecut și care o să apară în curând la Editura Polirom, cuvintele fumatul, fumează, fumul, am fumat, fuma, fumau, fumez apar de 15 ori. Țigară, țigări, țigaretă, portțigaret – de zece ori. Tutun, de două ori.

Fuma – și uneori se abținea – Vladimir Nabokov, fuma mama lui, fuma Vera Nabokov, fumau scriitori pe la întâlniri literare.
Trei foarte scurte fragmente despre interdicții, din scrisori:

1924, din Praga:
„Nu m-am gândit niciodată că o să visez la Berlin ca la un rai... pe pământ (raiul din cer este, cel mai probabil, foarte plictisitor – şi e atâta puf acolo – al serafimilor – încât, se zice, fumatul e interzis. Uneori, totuşi, fumează chiar îngerii – dosite în mânecă. Dar când trece arhanghelul, îşi aruncă ţigările: asta sunt stelele căzătoare).”

Tot din Praga, în 1930:
„Te iubesc, – e pur şi simplu de tot râsul ce dor îmi e de tine, draga mea. Aici sunt nişte felinare rotunde de un albastru deschis în staţiile de tramvai, multe case negre-roşcate, trotuare foarte înguste, şi nu se poate fuma în al doilea vagon al tramvaiului.”

În America, 1941:
„Mă simt inunat (aveam portțigaretul între dinți) mă simt minunat, fumez mai puțin, fiindcă aici în majoritatea încăperilor nu este permis.”


(pentru CDPL Fest 43, cu fumat și interdicții)

18 februarie 2016

Hibernalia


Ieri a ieșit din tipar Hibernalia și a ajuns și la mine, de astăzi pornește spre librării.
Va putea fi găsită în librăriile Humanitas în câteva zile, de asemenea la Librăria Eminescu de la Universitate.
Comenzi directe se pot face la editură: comenzi@cdpl.ro.

15 februarie 2016

Bol

Era o astfel de zi.


(Foto VDN)

10 februarie 2016

Nu-mă-citi

Unii strigă hop, hop, vreau sus în top, orice top, alții strigă citește-mă, lasă orice și citește-mă pe mine, alții spun cine mi-e prieten și nu mă citește nu mi-e prieten. Da. Dar sunt și cărți care dorm cuibărite într-însele, care tresar îngrozite că lumină, că lume. Există texte destinate unui public infim, egal doar cu tine, cu tine în cele mai închise și întunecate camere, acolo unde ceva scânteiază albastru, cărți de care praful s-ar alege de li s-ar face prea multă reclamă, texte care cântă pe tonuri joase și lente, cărți care s-ar tăvăli chinuite sub mâini nepăsătoare și priviri grăbite care vor o poveste, care vor o întâmplare, care vor o culoare puternică, o voce stridentă, acțiune, pac, poc. Există cărți care pur și simplu nu vor și nu trebuie să fie peste tot și care nu se vor citite de „toți”, și mai ales nu de cei „apropiați”, neapărat ghilimele, apropierea-i adesea o glumă, fiindcă le-ar deranja năsucurile, asta dacă ar fi să le deranjeze ceva, sau nu le-ar deranja nimic dar ar sfârși ele însele un pic șifonate, ar sfârși, ar sfârși. Iar dacă cumva ar fi înțelese, asta n-ar fi, cel mai probabil, decât o neînțelegere.
Există flori de nu-mă-uita și există cărți de nu-mă-citi. (Decât dacă.)

8 februarie 2016

Sing

Cărțile nepotrivite pe care le traduci, oamenii nepotriviți cu care te întâlnești, gura care îți spune lucruri pe care nu vrei să le auzi, cartea care îți îndeasă în minte rânduri pe care nu vrei nici măcar să le citești.
Drumuri greșite, timp risipit, amăreală. Mi-e dor de scrisorile din vara trecută, de cărțile adevărate, mi-e dor de drumul îngust și temeinic săpat în pământ prețios, de lentoarea până la marginea inutilității, mi-e dor de liniște, de lipsa nevoii acute de apărare la rău și urât, la grabă, superficialitate și optimism deșănțat, de distanțe mi-e dor, de golul cel bun în afara căruia nu arde nimic, totul e-nchis în siguranță înăuntru, în cochilii, sub ape. Singurătate începe cu sing. Cântă o vreme și ți se frânge pe drum, în întâlniri nepotrivite, risipă și groază.

7 februarie 2016

H, fragment

M-am așezat pe o buturugă chiar după cot, în luminiș, de unde se zăreau deja crucile, deși încă erau atâția copaci înainte, și de-acolo am privit în jos, către vale, la drumul care mergea spre oraș. Acum, stând deja de o vreme la soare, îmi părea rău că nu pornisem într-acolo, casele păreau atât de aproape. Însă pornisem eu cu adevărat undeva? Din vale se auzea un huruit vag, îndepărtându-se, stingându-se, poate o mașină, poate numai o roabă pe pietriș, în vreo curte. Sub pământ, m-am gândit, capete minuscule or fi început să tresară căutând să iasă la lumină, luptând să crape pământul ăsta în două. Iar cele care vor reuși vor crede că au reușit.

(din Hibernalia)


(foto VDN)

4 februarie 2016

Hibernalia - în curând

Povestea animalelor duse la teatru în Simfonia animalieră începea primăvara și se încheia spre finalul anului, când bizarele animale par să dispară, să se cufunde în hibernare. De acolo începe Hibernalia, o poveste cu zăpezi și însingurare, așteptare și un drum ducând către o primăvară.

Hibernalia ar putea fi considerată continuarea Simfoniei animaliere. Sau, poate, dacă Simfonia animalieră ar trebui să se termine, atunci așa s-ar termina. Dar ce se termină vreodată, și când?


„Prin Hibernalia, cei care au citit Simfonia animalieră vor înțelege mai bine ce era cu animalele – ariciul, hârciogul și cârtița – puse într-un fotoliu la teatru și aproape așezate într-un om la finalul primei simfonii. Cât despre cei care nu vor citi decât această a doua carte, cred că povestea albă va avea noimă și așa, dar sper că ei vor deveni suficient de curioși încât să caute și simfonia verde. Cărțile astea sunt ca jumătățile, luminate, întunecate, ale aceleiași planete mereu rotitoare.” – Veronica D. Niculescu

***

În curs de apariție la Casa de Pariuri Literare.

Lansare în București pe 29 februarie - ziua de la capătul iernii, ziua care ba există, ba nu există. Iar când nu există e deja primăvară. Cam ca la capăt de Hibernalia.

2 februarie 2016

Loneliness - Aloneness

Beckett la prima reprezentație cu Godot în Londra, strângându-și amicul de cot, cu o șoaptă puternică: „It's ahl wrahng! He's doing it ahl wrang!”

Iar după dezastrul premierei Godot în America, unde puhoaie de spectatori pleacă la pauză (actori prea cunoscuți, oamenii se așteptau la o comedie spumoasă), într-o scrisoare: „Pentru mine n-au prea contat niciodată succesul și eșecul la nivel de public, de fapt mă simt mult mai obișnuit cu cel din urmă, din aerul său înviorător am tot tras în toată viața mea de scriitor până acum vreo doi ani. Și nu mă pot abține să simt că succesul cu Gogot a fost în cea mai mare parte rezultatul unei neînțelegeri sau al mai multor neînțelegeri.”

Despre chinul de a se tot întâlni cu fel și fel de oameni prin Paris (prefera căsuța din satul Ussy, la șaizeci de kilometri de oraș, unde trăia și scria fără să fie sâcâit, loc pe care îl va asocia mereu cu succesul în materie de scris și creativitate): „Iadul ar putea prea bine să fie un șir de întâlniri forțate cu oameni”.

Viața lui B. avea două ritmuri. Cel din Ussy, liniștit, solitar, contemplativ. Cel din Paris, plin de presiune și epuizant.

Casa de la Ussy, unde stătea cu Suzanne - două camere mobilate extrem de simplu, ca și apartamentul din Paris: două paturi de o persoană, un birou dreptunghiular din lemn de stejar, într-un colț, lângă fereastră, unde lucra el, rafturi cu dicționare și cărți de șah deasupra acestuia, o masă, două scaune de răchită, un coș de gunoi. Totul ieftin. Cel mai solid obiect, biroul.
De la un moment dat încolo, un telefon - numărul îl primesc doar câțiva prieteni apropiați. E folosit pentru rărirea întâlnirilor din Paris.

Suzanne - soția - era strâns asociată în mintea lui cu liniștea și sprijinul de care avea nevoie ca să scrie.
Atunci când B. îi sugerează Pamelei Mitchell încheierea relației, prioritățile sunt clare: „Noțiunea de fericire nu mai are absolut nici un sens pentru mine. Tot ce îmi doresc este să stau în liniște...”

Cercul vicios marca B.: cu cât te obișnuiești mai mult cu liniștea și solitudinea, cu atât ești mai îngrozit de intruziunea sunetelor și a companiei umane.

„Loneliness” / „aloneness” - singurătatea, în forma ei cea mai oribilă / cea mai minunată.


(tot citind la biografia autorizată a lui Knowlson, cercetătorul numărul 1 mondial în materie de Beckett)