16 ianuarie 2016

Firimituri

O întâlnire. Aseară m-a prins ploaia în plimbare departe de casă, n-avea rost să mă-ntorc, am tot mers mai departe. Arătam groaznic, mă simțeam minunat. O glugă poate face miracole. La un moment dat, pe strada pustie un bărbat mă oprește și mă întreabă unde este Palatul Parlamentului. E slab, figură osoasă, frumoasă, ochii îi scânteiază, îmi dau seama târziu că e homeless. Suntem undeva pe bulevardul Ștefan cel Mare, ce pot să-i răspund? Mă întorc și-i arăt: încolo, încolo, dar e foarte departe... E mulțumit, asta a fost tot, nu mai avem de vorbit. Mai merg câțiva pași și mă întorc să-l mai văd, încotro merge, oare știe pe unde s-apuce? Dar el s-a oprit și caută într-un coș de gunoi; pare că deja a găsit ceea ce căuta.

*

Era într-o marți, chiar în ziua dinaintea predării unui manuscris, am pornit într-o plimbare de una singură, căzuse prima zăpadă, știam că vin ploile, știam că vin zilele goale, am cutreierat cu orele, tăind poteci în zăpada neîncepută, cu ochii după trunchiuri și umbre - îmi trebuia o imagine -, stând colo și dincolo, fără ceas, fără nici o apăsare, nici o chemare, până nu mi-am mai simțit degetele, fericită, salvată cumva. Și abia la final, când să ies dintre zăpezi, stând sub fusta unui pâlc de brazi și chiparoși, m-am trezit înconjurată de pițigoi, mulți, să fi fost douăzeci, și undeva o veveriță, și eu pricepând uluită că asta - înșiruirea celor două sute șaizeci de fotografii dintr-un folder, plimbarea, zăpezile, păsările, singurătatea - e o pagină din cartea care stă să apară, scrisă înainte să o trăiesc, cam așa.

Niciun comentariu: