Iar altădată, mergând pe stradă, de multe ori mergând singură pe stradă, și acolo, și aici, am scris în gând toate acestea, le-am scris și rescris, și poate că de aceea nu le-am uitat, sau poate că de aceea am impresia că nu le-am uitat, cum se întâmplă atunci când repeți ceva la nesfârșit, și de aceea poate că totul mi se pare perfect așezat, aici, în memorie, chiar dacă greșit așezat, sau chiar dacă praf așezat peste toate, sau poate corect așezat, dar mult prăfuit, sau poate strâmb așezat, indiferent dacă prăfuit sau deloc prăfuit, fiindcă de la bun început nu înțelesesem ce trebuia înțeles așa cum trebuia înțeles, sau poate că nici corect, dar nici strâmb așezat, și nici prăfuit, și nici șlefuit la nesfârșit, ci pur și simplu lipsind, toate acestea, deși prezente, lipsind, așa cum lipsesc literele dintr-un cuvânt pe care-l rostești de prea multe ori, până se golește de toate. Toate, toate, toate. Toate. Și nu neapărat literele, deși poate și ele, dar vreau să spun sensul, vreau să spun miezul, deși nu vreau să spun, fiindcă din suflet o spun că nu mai vreau să spun nimic, nici spus, nici gândit, nici rotit, nici șlefuit, nici disecat, nici pipăit, nici nimic, vreau să mă pot plimba și eu ca oricine, fără să mă mai gândesc la toate acestea, dar ce-aș fi atunci, te întreb, ce-aș mai fi eu atunci, și ce crezi că sunt eu acum, dragostea mea, adică mai crezi tu oare ceva, te mai gândești tu vreodată la mine, adică, chiar stai să te gândești, și dacă da, cum, și dacă nu, cum de ai reușit, poate că ești doar foarte bătrân, sau poate că eu îți par tot mai bătrână, copilul tău a obosit, copilul tău începe să încărunțească, îmbătrânim, Grivei, da, o dată ai zis ceva despre asta, nu doar o dată, ah, nu o dată ai zis. Vezi, eu, spre deosebire de tine, dacă pot spune că eu spre deosebire de tine ceva, sunt obosită, atât de obosită de toate acestea, de toate, adică, acestea, încât dacă e să scriu o poveste, ea trebuie să fie o poveste și-atât, o poveste cum sunt poveștile, nu o ocnă, și nu o roată, nu un bici, nu o cușcă, și nu o pedeapsă, nu o dare de seamă, nu un act notarial, nu un testament, nu o declarație, nu un reportaj, nu o confesiune, nu o mărturisire, ci o poveste, ah, o poveste cum sunt poveștile, o poveste care să bucure, dacă să bucure trebuie o poveste, sau o poveste care să întristeze, dacă să întristeze trebuie o poveste, sau o poveste care să incite, sau să excite, sau să uimească, să îngrozească, să topească, să trezească, să trezească un om, sau un oarece simțământ, sau un oarece simțământ într-un om, dacă asta se presupune că trebuie să facă poveștile, și nu știu dacă se presupune, dar unele fac, iar altele nu, și totuși rămân și acelea povești. Povești și povești, ca și noi, cărora ni se zice că oameni. Dar noi nu, noi nu putem fi personaje. Indiferent ce mi-ai zice.
Să fie castel, să fie prințesă, să fie regi și regine, câini dacă vrei, papagali dacă vrei, dacă vreau, păsări dodo să fie, oameni și șoareci în fiece sân, și un cufăr mare așezat peste toate, cu gura apăsată zdravăn în jos.
Să-mi rămână doar miezul cel vechi, proaspăt turnat în coji noi de cuvinte, foarte bine golite, rașchetate la sânge.
Să-mi țin povestea nou-născută de picioare, cu capul în jos. Să fie nunți, să fie și înmormântări, o foaie albă peste grimasa sau zâmbetul meu.
Pot să scriu și pot să nu scriu. Pot să public și pot să nu public.
Însă nimic nu mă poate împiedica să îmi amintesc. Asta, adică, nu pot să nu fac.
Doamne, de n-aș ajunge ca Olga.
(SVJS, fragment, vocea Mirandei)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu