Traduc o carte pentru copii - grozav de frumoasă și consistentă, pentru copii răbdători - și chestia asta îmi dă o stare foarte bună, cred că potrivită Crăciunului. Mă gândesc la primele cărți, cele dinainte de a ști să citesc, cele citite de mama la culcare, mă gândesc la o carte groasă de basme nemțești, din care cădeau în pat firimituri de hârtie gălbuie, ca dintr-o napolitană, mă gândesc cum se spune că noi, cei care citim cu plăcere, cu dependență, cu foame, o facem fiindcă plăcerea asta de-acum e asociată cu plăcerea de-atunci, de când eram mici, cu apropierea mamei, cu glasul ei seara, cu felul în care cădea poate lumina, cu felul în care ne mirosea perna, nu știu... Și mă gândesc la copiii care, poate, cândva, vor dezvolta dependențe plăcute după ce mamele lor le vor citi cartea asta, la anul...
***
Tata cumpără un brad și îl așază pe balcon, e legat bine cu sfoară, noi îl pipăim, îl adulmecăm, dar nu îl vom putea monta și împodobi decât a doua zi, în ajun, chiar pe 24, și globurile vor fi toate de sticlă, aceleași de anul trecut, poate doar două noi-nouțe, o casă, un om de zăpadă, suntem în anii '70 și ferestrele-s aburite, mama rotește cu lingura de lemn într-o oală, într-un sertar la care n-ajung trebuie să fie ascunse bomboane de ciocolată în formă de nucă. Nu vă grăbiți, nu vă grăbiți.
***
Mi-am pus astă-vară la ușă o colocazie, un filodendron și un ghiveci în care hibernează trei bulbi de gloxinii. Acum vreo două săptămâni, vecinul a sunat să-mi mulțumească, nu înțelegeam pentru ce. La ușă mai apăruseră trei ghivece: un trandafir japonez, un cactus și-un copăcel splendid, al cărui nume din păcate nu-l cunosc - plantă de import. L-am lămurit greu, fiindcă nu prea aude: nu le-am pus eu, nu le-am pus eu. Atunci cine, cine? Nu știm nici acum. Le ud, le vorbesc, o duc bine, dar uneori, când vin din plimbări și mă opresc un pic lângă ușă, cât să-mi caut cheia, mi se pare că le aud mieunând. Așa, ca de-un dor de stăpân.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu