22 noiembrie 2015

Nimicuri

Data trecută, femeia fără casă striga după un amic vagabond: „Hei, cunoști și tu pe cineva care să aibă pe cineva unde să fac și io o baie?” Acum, femeia fără casă vorbește singură. De fapt, vorbește singură în urma doamnei cu cățeluș: „Ei, dacă l-aș avea io, și dacă aș putea, io i-aș face papuci din ăia să meargă cu ei în picioare, și șapcă, și vestă, așa, să-i ție de cald”.

Pentru prima oară în viață am văzut ce înseamnă să poți să stai să te ocupi zi de zi doar de scris. Niște luni ireale, șnururi cu vechiul SVJS și noua H, nici acum nu pricep din ce copac mi-au căzut. O să mă uit în urmă când o să fiu sufocată de pagini de tradus și de cifre și-o să mă întreb, sprijinind ziduri: Hei, din ce copac îmi căzuseră lunile acelea atunci când căzuseră? Ei, dacă aș avea eu lunile alea, le-aș face și le-aș drege, să le țină de cald.

Aici norii trec foarte jos și pământul pare foarte departe, s-au înmulțit pescărușii, vine iarna, primele strigăte apar dimineața devreme în curtea interioară, când pun ibricul cu apă pentru cafea și încă nu mi-am spălat fața. Credeam că încă o să scriu la H la prima zăpadă.

Plimbări lungi, fotografii pentru coperte imaginare, pentru cărți care nu știu când și dacă o să apară.

Cel mai frumos lucru din plimbarea de seară - îmi spun chiar când îl privesc, să nu uit - este pieptul solid al unui teckel negru cu pete de foc, purtat de lăbuțele atât de scurte, atât de febrile, un pitic înaintând în întuneric pe bulevard, cu un stăpân și faruri în spate, cu toată lumea înainte, despicând vitejește trotuarul pe care-l cunoaște mult mai bine ca mine.
În aceeași seară, mai târziu, primesc o propunere de traducere, caut celebrul autor, îi găsesc fotografia: strânge în brațe un teckel negru cu pete de foc.

La capătul cărții mele albe, cu titlu alb, o să traduc cartea unui autor cu numele alb, având personaj principal o pasăre albă. Nici nu se putea mai alb de atât.

Niciun comentariu: