27 octombrie 2015

Grădini


Dintr-o grădină în alta, și de-acolo în alta.

(Foto: VDN)

23 octombrie 2015

Alb

Era o astfel de zi.


Alba. Sau H.
Prima parte a celei de-a doua părți.

(Foto: VDN)

15 octombrie 2015

Lampa, globul pământesc, mușcata uscată - interviu

Cred că, dintre scriitorii pe care i-am invitat până acum la Sundays, ești prima care are un blog activ, fără pauze. Văd că din 2007, când l-ai făcut, ai scris constant. Din ce îmi amintesc eu de când aveam blog (încă din 2005, ha!), era un mod de a cunoaște oameni mișto, pe care îi citeai, care te citeau. Cum au evoluat relațiile cu prietenii bloggeri din 2007 până acum?

Mi-am făcut pagina de internet într-o după-amiază de toamnă – mi-o amintesc. A fost un gest de retragere, nu de expunere. De mers spre interiorul meu, nu către alții. Să explic. Eram spre finalul lui 2007, an foarte agitat în Sibiul care era Capitală Culturală Europeană. S-au întâmplat foarte multe atunci. Încă lucram ca jurnalist, scriam zilnic o pagină mare de cultură în Evenimentul zilei (exista ediția de Transilvania, tipărită), și una săptămânal în Suplimentul de cultură, consumam festival după festival, teatru, muzică, film, balet și, oricât ar suna asta de frumos, ajunsesem la o saturație, îmi doream mult să mă retrag, să fug, să îmi văd de viața mea și de mine. Și chiar fugisem, spre finalul verii, la festivalul Sziget, de la Budapesta, unde puteam să ascult muzică, să mă uit la Dunăre și la câini de bronz, să nu scriu articole despre nimic din ce vedeam și auzeam – „puteam numai să fiu”, ca să fur dintr-o ultimă carte tradusă… Atunci, pe final de an, cu spatele la toată agitația Sibiului, m-am închis în cameră și am scris câteva povestiri din Orchestra portocalie, apoi am început să traduc primul roman de Nabokov, Ochiul, fără să spun nimănui, și tot atunci mi-am făcut blogul. Era, deci, un pas spre interior, departe de forfotă, un buzunar personal, pe linia asta a retragerilor către mine, nu a expunerii publice. Nu am cunoscut alți oameni, nu m-am considerat niciodată un „blogger”, nici n-am înțeles ce se presupunea că înseamnă asta, refuzam invitațiile pentru „bloggeri”, indiferent pentru ce cauze erau întâlnirile – schimburi de cărți sau salvarea balenelor. Eu aveam o pagină unde adăugam notații personale, fotografii, încântată de locul ferit, doar al meu. Cântam în baie. Nu mă gândeam la alții, preferam și prefer să scriu fără să mă gândesc la un eventual cititor. Nici n-ar fi putut interesa pe altcineva un asemenea loc. Încă îmi place să am pagina asta a mea – care sigur că între timp s-a mai schimbat, a apărut un blogroll cu oameni pe care îi cunosc, îi citesc… Spre deosebire de Facebook, unde lucrurile-s de-a valma și ai senzația neplăcută că bagi degetele în ochii altora, aici e un cotlon cu o oarecare intimitate. Nu te caută decât cel care vrea să te caute. Nu te zărește nimeni din întâmplare, scrollând plictisit, nu îți lasă nimeni inimioare, felicitări, mulțumiri ridicole pentru accept însoțite de imagini-tort și animale animate… Nu mă dau în vânt după comunicare și socializare, notațiile mele nu incită la comentarii – însă, chiar și așa, sau poate tocmai de aceea, din pagina asta s-au născut aproape pe negândite două cărți.

Mi se pare că ce scrii tu sună foarte bine, oriunde ai scrie (în cărți, pe blog, pe facebook). Care o fi explicația? Talent, multe cărți citite, sensibilitate la nuanțe, la ritm?

Mulțumesc mult, ce pot să spun? Dacă ar fi să scotocesc acum după un răspuns, ar fi tot cel de la începuturi: cred că eu scriu fiindcă nu sunt un bun vorbitor. Am crescut într-o familie unde se vorbea destul de mult, iar glasul meu mic nu se prea auzea. Am devenit devreme conștientă de absurdul vorbitului. Am renunțat să încerc. Cel mai adesea, tânjeam după liniște. Acum, mi se pare că este un oarecare farmec într-o casă unde se vorbește pe multe voci. Dar a rămas nevoia mea disperată de liniște. Și jena cumplită, dătătoare de insomnii, de după întâlnirile în care mă pomenesc că vorbesc mult, cu poftă. Poate că prin scris compensez ce n-am putut spune în primii douăzeci de ani de viață, ceea ce nu pot spune de fapt nici acum, chiar nu știu. Mi-am dorit mult să cânt. Mi-a lipsit curajul de a sta singură pe o scenă – cu corpul ăsta, cu figura asta, expunând mutrele incontrolabile pe care le faci când deschizi gura, când lași să iasă sunete, emoții. Nu am putut cânta niciodată în fața cuiva. Scrisul pare, astfel, singurul concert convenabil, posibil. Tastatura poate că-mi este un surogat de instrument muzical. Lumina care licăre într-o bufniță de ceramică albă, pe marginea biroului, mi-e singurul reflector. Să cântăm. Nu ne-aude nimeni.

La Creative Writing Sundays vei vorbi despre stil. Ce puncte de discuție vei atinge? Să le facem deja poftă celor care vin.


Le-am cerut participanților să încerce să scrie o povestire scurtă în două moduri diferite. Mai întâi cu dialoguri, cât mai direct, iar apoi lipsită complet de dialog, curgător, cu mare grijă la stil, bine lustruită în detalii. Cele două, nu neapărat egale; să insiste dacă doresc pe varianta care li se pare mai potrivită. Aș vrea să le vorbesc despre cum un anumit subiect îți dictează tonul și stilul în care vei spune povestea. Despre cum e bine să stai să te gândești la toate acestea. O poveste poate fi spusă în foarte multe feluri. E important să nu te arunci să scrii pur și simplu, ci să decizi mai întâi cum vrei să o spui. Sunt foarte curioasă ce și cum vor scrie. Și dacă vor încălca tema cu bună știință. Dacă vor încălca tema sau vor încăleca hotarul. Sunt lucrurile care mă fascinează acum. Le-am recomandat niște lecturi din Beckett – trei proze scurte, dar și începutul romanului Watt. Au acolo niște indicii delicioase – sunt curioasă dacă le descoperă. Sunt curioasă și cum se descoperă ei pe ei înșiși. O să am și eu de învățat de la acești curajoși. Vin cu o oarecare teamă la întâlnire. Nu știu dacă am realmente ceva să le dau, nu o să țin discursuri, o să fac confesiuni. Sunt conștientă că vor funcționa modelele, dar și anti-modelele – iar asta e bine. Cred mult în forța anti-modelelor, e posibil ca și eu să fi știut mai întâi ce nu vreau să fiu, ce nu vreau să fac.

„Am urmat un liceu de matematică-­fizică şi o facultate tehnică în Bucureşti, deşi altele îmi erau pasiunile. Am renunţat la inginerie la scurt timp după terminarea şcolii, fiindcă prea eram nefericită – îmi doream doar să citesc, poate să traduc, poate să scriu. Primul pas a fost spre ziare – pe atunci, nu existau nici editurile de acum, nici toate aceste reviste culturale. În patru ani de condus o redacţie locală, am înţeles însă că jurnalistica e chiar opusul literaturii, duşmanul ei cel mai feroce. Nu implică nici imaginaţie, nici stil; ba chiar le ucide. Apoi, într­-o seară, mutată în noul oraş unde nu-­mi găseam locul, purtînd şi eu un nou nume, totul s-­a schimbat cînd am înţeles că, pentru a scrie ficţiune, nu trebuie decît să te aşezi şi să scrii. Să ai camera ta.” (interviu Observatorul Cultural) Ce contează mai mult dacă vrei să ajungi scriitor, perseverența sau talentul?

Oare poate să răspundă cineva?
Eu cred că e nevoie înainte de toate de un licăr interior, de o poftă, o patimă ca o sete, un gol, un dor de ceva. Iar acel ceva e pur și simplu o viață, o altă viață care se deschide când scrii o poveste. Este iluzia fermecătoare că spui, că ridici din cuvintele tale o lume, altfel inexistentă – asta ne sucește mințile și ne cheamă mereu spre poveste. Munca vine după acel licăr, dar este extrem de importantă. Să renunți, să te desprinzi de aici ca să fii prezent acolo. Să fii dispus să trăiești mai izolat. Să închizi ușa. Să șlefuiești îndelung la pietroi. Am văzut foarte mulți oameni talentați care nu își pot decupa acest timp, care nu înțeleg că trebuie pur și simplu să se rupă din goana de zi cu zi ca să-și facă locul și timpul de scris. Să muncească din greu. E un al doilea job, dacă vreți. Cere foarte multe din tine, uneori te halește de viu. Trebuie să fii dispus să te lași devorat. Am ieșit din ultima carte ca o fantomă.

De ce preferi să scrii proză scurtă? Doar știi că e mai greu și că se citește mai puțin!

E foarte posibil ca eu să fi început să scriu proză scurtă fiindcă veneam din zona jurnalistică. Oare primele mele povestiri, din volumul de debut, deși se opuneau cu poftă jurnalismului, nu erau înrudite cu reportajele (ca dimensiune, să zicem, poate și ca ritm al poveștii)? Niște anti-reportaje? M-am întrebat. În următoarele două volume de proză scurtă m-am îndepărtat tot mai tare și de temele inițiale, și de format. Am abandonat o anumită nuanță de senzațional care cred că se simte în primul volum – unde mă interesa neapărat subiectul, trebuia să se întâmple ceva, ceva special. Al doilea e complet diferit. La al treilea, Roșu, roșu, catifea, am căutat simplitatea stilului, și am găsit-o povestind despre copii, și am căutat ornamente mai sofisticate, și le-am găsit povestind despre bătrâni. Dar înainte de asta am scris un basm, iar apoi am scris Simfonia animalieră, care nu-s volume de proză scurtă, ci se plimbă pe o graniță alunecoasă, ca și cartea nouă pe care o finisez acum – un amestec de proză și narațiune în versuri. Îmi doresc să mai scriu proză scurtă, foarte scurtă. Dar, la fel de mult, îmi doresc să scriu o singură poveste lungă, foarte simplă și limpede, ușor de înțeles, aparent ușor de brodat, și cu un mare semn de întrebare ascuns în pădurea asta de lucruri simple și clare.

„Am început să traduc din Nabokov doar pentru mine, nici nu ştiam cine are drepturile asupra cărţii. Era iarna lui 2007, citisem “Ochiul” şi mă fermecase într-atât de mult un anumit paragraf, un paragraf magic, un moment de îndrăgostire – eu şi cartea – încât mi-am dorit să traduc volumul. Un gest de dragoste, un gest egoist. Şi m-am apucat, cu o imensă inconştienţă, şi am lucrat în taină, doar ca să văd dacă pot şi doar fiindcă simţeam o nevoie… Abia când a fost gata cartea, am întrebat în stânga şi în dreapta… ” (interviu Pandoras) Când e bună pentru om o imensă inconștiență?

Pe mine m-a ajutat; însă am avut noroc, cei de la Editura Polirom au câștigat chiar atunci drepturile pentru seria de autor Vladimir Nabokov și mi-au primit traducerea, apoi mi-au dat și alte cărți de tradus. Treptat, am renunțat aproape la toate colaborările jurnalistice – când traduceam Beckett, Opere II, pur și simplu n-a mai fost loc de nimic altceva. Cam tot ce am lucrat în materie de traduceri îi datorez lui Bogdan-Alexandru Stănescu, de la Polirom. Cred însă că atunci, când cu „imensa inconștiență”, a fost altceva. De la acea declarație, lucrurile s-au mai developat. O să mai aștept însă niște ani ca să spun că nu inconștiența m-a trimis pe drumul acela, ci cu totul altceva.

Traducerea e considerată muncă de creație. Știu că naște entuziasm, dar te și epuizează. Nu există riscul să te supradozezi cu literatură? Și citind, și traducând, și scriind.

Ba da. Există riscul epuizării când trăiești doar traducând. Epuizare în atâtea privințe. Și al unei splendide intoxicări. Însă, într-un mod bizar, care are legătură cu ceea ce n-am spus mai sus, e posibil ca toate astea să nu fi fost doar alegerea mea, așa cum cu o oarecare îngâmfare ar putea crede omul care face una sau alta. Îmi place să traduc cărți – este singura muncă potrivită pentru mine, sunt recunoscătoare întâmplării, ca să o numesc „întâmplare”. Da, sunt obosită, cine nu este, nu eram atât de obosită când stăteam până la ora două noaptea în redacții, nici când alergam ca năucă de la o conferință de presă la alta sau corectam știri cu accidente, violuri, politicieni, semnate de redactori care scriau „deși” cu doi i. Am tradus douăzeci de cărți și m-am gândit că poate ar cam trebui să mă opresc, măcar pentru o vreme. Dar ce să fac? M-am gândit, când m-am mutat în București, să mă angajez ca florăreasă. Cred că mi-ar plăcea. Dar nici n-am apucat să depun vreun CV. Cine m-ar lua? Nu am experiență. Nu e suficient să cunoști florile, păsările, copacii, să vrei să stai toată ziua cu ochii la ele. La fel cum să fii librar nu înseamnă să îți placă să stai tolănit cu o carte în brațe. Tot astfel, despre traducătorii de literatură or fi destui să creadă că stăm într-un hamac și dictăm vorbe unui sclav mut și docil care cu o mână tastează, iar cu alta leagănă o frunză uriașă de colocazie, să ne mai răcorească pe după urechioare.

„Singurul meu sport preferat e mersul pe jos. Plimbările lungi, cărora Sibiul le e favorabil. Am citit că bunicii care se plimbă mult le spun poveşti frumoase nepoţilor la culcare. Mersul pe jos ajută imaginaţia, e ceva ştiinţific dovedit.” (interviu Tiuk) Te plimbi uitându-te în jur sau uitându-te înăuntrul tău?

Din nou, s-au schimbat multe de-atunci. Am alergat două veri. Dar încă mă plimb mult, foarte mult, fac uneori tururi de câte nouă, zece kilometri. Mă uit la garduri, la pietre, la iarbă, la păsări, la glugile copiilor și la capetele fularelor, fredonez, apoi mă uit la ferestrele luminate ale caselor seara, și tot privind acolo, la vreun glob pământesc de pe un birou, la vreo lampă, la vreo mușcată uscată, mă trezesc că pulsează în mine vreo frază, vreun gând. Dacă aș putea scrie poezie, poate le-aș prinde, pe loc… Dar nu pot. Și toate astea se sting și mor într-o clipă – iar eu trăiesc cu speranța unei lumi de apoi unde toate se-adună, unde toate se transformă. Și deodată, târziu, atunci când nu mă aștept, în vreo poveste, se ivesc din nou lampa, globul pământesc, mușcata uscată.

- un interviu realizat de Simina Diaconu, în Revista de Povestiri, aici.

Duminică ne vedem la Creative Writing Sundays, atelierul de scriere creativă, proză scurtă.

4 octombrie 2015

Duminica albastră


Duminica ferestrelor albastre.

(foto vdn)