29 septembrie 2015

Era 29 septembrie

Lentoarea dureroasă a zilelor goale. Pe facebook văd clipuri cu papagali înfoiați care cântă laolaltă cu Pavarotti și oameni fără mâini care cântă la pian cu cioturile de sub umeri, atâtea dovezi că se poate, că dacă vrei poți. Eu, întreagă din câte se vede, nu pot face nimic. Închid ușa, deschid cartea veche, tot în ea mă rotesc, nici un pas mai departe. Ceața e bună, ploaia e bună, stolurile de ciori dinainte de apus sunt bune și ele, doar eu nu sunt bună chiar de nimic. Două milioane de semne traduse într-un an, din ziua invaziei încoace, și cartea asta încheiată de-acum, și așteptarea, și întrebarea devenită incantație - să public, să nu public, să public, să nu public. Cândva îți spuneam am nevoie de o mare bucurie, nu știu să explic, e prea multă durere în toate, am nevoie de o mare bucurie. Dar tu ești întreagă, ziceai, tu le ai pe toate. Dacă aș avea o mână ruptă m-ai crede, ziceam. Însă deja erai ca-n poveste, doar un pic tu, mai mult altcineva. Acum, fără traducere și fără carte, e de parcă mi-au căzut cârjele. Și, uite minune, cum cad.

Fragilitatea lucrurilor așa cum le știm

Mă urnesc tare greu când e să plec de-acasă. Și-apoi mă bucur ca un câine scăpat din lanț. Am terminat traducerile, am terminat tot, am evadat din roată. Un rucsac mic în spinare, telefonul mobil lăsat pe birou – am uitat și să-l sting.
În prima dimineață m-am uitat cum răsare soarele deasupra mării, peste un brâu întunecat. Era senin. Dar brâul ăsta jos, continuu, s-a apropiat, a crescut și ne-a înghițit pentru vreo oră, o ceață densă, noi mititei plimbându-ne prin spuma asta, niște gâze știind seninul deasupra, așa de aproape.
Era să plec la mare în toiul verii, mă panicasem în ziua dinainte, nimic neobișnuit, tocmai terminasem de săpat într-o ocnă și cred că mi se părea peste poate plecarea de acasă într-un loc în care erau deodată atâția oameni, cu atâta dispoziție de trăit omenește, așa că am schimbat totul, am fugit într-un sătuc din Sibiu.
Splendid litoralul la final de septembrie, debarasat de zarvă. Ce-a mai rămas? Terasele și magazinele închise, probabil mai mult de jumătate, alergătorii din zori, care trec iute fără să scoată un sunet în afară de respirații și pași, păsările bucurându-se de melcii întregi aduși de ape pe mal, plini de carne, pe care nu-i adună decât ele, războaiele sunt doar ale lor – ale ciorilor cu ciori, ale pescărușilor cu pescăruși, ale ciorilor cu pescăruși, ale pescărușilor cu ciori, ale lor cu cochiliile tari – mulțimea de scoici albe, evantaie mari și perfecte, nesfărâmate de tălpi, plajiștii puțini și liniștiți, nici un răcnet, nu muzică imbecilă, nu grupuri, nu pahare, nu animatoare, nu like și nu share, nu bărbi lungi, nu sclipici, nu măști de fard gros, paturile de răchită abandonate pe plajă, cele mai multe oftând într-o rână, ca niște soldați privind cerul părăsiți de viață pe-o coastă, într-o zi o să ningă peste ele, și ele nu vor protesta decât adâncindu-se cu încă puțin în nisipul acesta prea fin, scândurile și tăbliile care închid tarabe unde s-or fi legănat peste vară colaci, rățuște, prosoape, aleile numai bune de plimbări lungi, soarele blând, frunzele căzute pe ici și colo, nu sunet de șlapi încolo și încoace, nu sfârâit de șaorme sau ce-o fi în sezon – nu mai știu, n-am mai fost la mare de ceva ani – și, mai ales, marea.
Acasă, ca acasă. Nu mă sunase nimeni cât am lipsit.
A început să plouă ușor, prin Cișmigiu te poți plimba și fără umbrelă, castanii și teii încă au frunze, pe lacul cu fântână a apărut o gâscă, e albă, cu obraji grași, prietenoasă cu oamenii, vine la mal și-ți tot spune ceva, lângă un trunchi bătrân a apărut din nou o ciupercă uriașă, iar la târgul de carte de la ceas poți dona pachete cu cărți care vor ajunge în școli și biblioteci. Fac trei drumuri, golesc un raft de vechi dicționare, cursuri, povești la care știu că n-o să mă mai întorc niciodată. Ce tihnă, ce liniște. Totul pare în ordine. Dar peste toate acestea, dincolo de marea noastră, de parc, de duminici, de praf suflat de pe cărți de demult, dincolo de zile cuibărite atent în găoace, și chiar și de televiziuni și biserici, de minciuni și adevăr, e neliniștea, teama, fragilitatea tuturor lucrurilor așa cum le știm. Poate doar azi și doar mâine o să mai fie așa. Un brâu întunecat de care nu pot să uit nici o clipă plutește într-o depărtare care e tot mai aproape. Închizi ochii o clipă și uite-l, s-a mai apropiat o idee.

Publicat în LaPunkt.

28 septembrie 2015

Mere

Micile miracole deja obișnuite - când traducerile se mută în viață. Tocmai terminasem de tradus o carte cu mere golden și călătorii peste ape. Fugisem în lume. În holul hotelului, până să apuc să las jos rucsacul din spate, mi-a apărut în fața ochilor un vapor plin cu mere. Ah, o să vă placă și cartea asta. Pe mine m-a trimis iute la celelalte cărți ale lui Tracy Chevalier.


Premoniția

„Pe scenă era o verandă, şi erau o mamă şi-un fiu, şi era o scrisoare, iar asta, cuvântul scrisoare, ne înduioşa şi ne făcea să ne strângem şi mai tare una într-alta. Spre finalul primei piese, când cu focul, Dede şi-a retras căpşorul înăuntru, iar de acolo a ascultat deschiderea amplă a decorului, aripile scenei s-au desfăcut cu un huruit greu, sala a oftat, noi am tăcut ţinându-ne strâns, trăind sunetul înteţit de lipsa imaginii, iar dincolo de aripile de carton s-a ivit altceva, un alt spaţiu. Am deschis ochii. M-am uitat. Era un cinematograf. Era o fată cu păr lung până sub talie şi cu o voce stridentă, asta nu prea ne plăcea, acum aş fi vrut să fim doar văz, fără auz, dar poate că era şi asta o încercare de trăit. Dede a rămas acolo, sub rochie, toată această parte a doua, ea tresărind când tresăream eu, eu icnind când icnea ea, poate şi invers, foindu-ne, aşteptând. Vorbeau despre secrete, despre toată lumea care are secrete şi despre toată lumea care ştie toate secretele celorlalţi, care nu ştiu că secretele lor au devenit secretele tuturor, în timp ce secretele tuturor au devenit secretele lor. Noi ne strângeam în braţe şi şopteam nu.”

Premoniția cârtiței din Simfonia animalieră. Scrisă în vara lui 2012, publicată în vara lui 2014, îndeplinită degrabă. Violarea intimității. Agresiunea sistematică - zi de zi, luni în șir. Lașitatea paznicului. Încercarea de trăit. Nu degeaba ne temeam de atât de mult timp, femeie și cârtiță, ne strângeam una într-alta. Așteptam. Dar degeaba șopteam nu. Gardianul asurzise. Murise. Iar noi n-aveam chef să luptăm cu străinul. Nu știam. Nu doream. Doar gândul ne făcea greață. Străin e străin. Greața e greață. Scriam, înotam, apăsam palmele pe urechi. Lăsați-mă în pace, cântam, alt cântecel se auzea dinăuntru. Am scris, altceva nu era de făcut.


(foto vdn)

17 septembrie 2015

Cuibărirea, capătul, ceșcuța

Am primit Demonul amiezii anul trecut de la cineva care, prin prezență, scrisori, atenție mai caldă și bine dozată - cât să nu bag de seamă ce-mi face - decât cea pe care i-o poate acorda un turist inteligent unui pui de focă rătăcit pe o plajă, m-a ajutat enorm. Am priceput mai târziu. N-am putut să o citesc până acum, a stat în teancul acela de la marginea patului, știți, cu promisiuni și amenințări, cum are oricine. Citesc și subliniez. Mă bucur și mă las sfâșiată cu plăcere. În privința datelor „tehnice” cartea nu diferă mult de celelalte de felul acesta - cauze, simptome, tratament, multe mărturii; dar sunt abia la jumătate. Pe mine m-a ajutat și o cărțulie de felul acesta de la Editura Trei, pe care inițial am respins-o cu revoltă și în hohote de râs, tipic, dar din care am ajuns să practic fel și fel de exerciții simple benefice, care fac deja parte din rutina mea - nu mă mai lasă să alunec așa de ușor când simt că începe spirala, cu oboseala și toate celelalte. Ce e diferit aici e partea cu experiența personală a autorului, care n-are cum să nu te atingă puternic, sunt detalii care la persoana întâi sună diferit față de clasicele mărturii adunate de medici, și în plus cartea e scrisă teribil de bine, e literatură de cea mai bună calitate. Nu e de citit când ești chiar într-un episod tulbure; te cam zdruncină și când crezi că stai binișor cu picioarele pe pământ. E de luat în doze prudente, pe teren stabil. Sau când te simți pur și simplu obosit. Cei cu adevărat obosiți vor pricepe acel „pur și simplu”.
Mă voi opri aici cu extrasele - mai jos, sub stele, ultima tranșă.

Am descoperit odată cu această lectură că am scris, fără să mă gândesc anume la asta, o carte despre depresie. Se pare că am înzestrat-o pe Miranda din SVJS cu o poveste care o face un bun candidat pentru un personaj în cartea lui Solomon. Le are pe toate. Face în plimbări exerciții de concentrare pe prezent, pe detalii din realitate expandate care nu lasă gândul să o ia pe coclauri periculoase, dar înainte de asta își tot caută vini închipuite, are mereu senzația/convingerea că a greșit însă nu știe unde, are coșmaruri recurente cu sâmburi în traumele copilăriei, sapă cu nădejde acolo, în trecut, scrie de parcă ar sta pe canapeaua unui terapeut, îi alungă din gând, pe cât poate, pe cei care i-au provocat suferință, se izolează temeinic, se luptă cu pierderea, notează, spune stop amintirilor care îi tot ciugulesc liniștea, caută cu disperare o margine, un capăt, se trezește frecvent la patru dimineața, deschide fereastra, se sprijină de ramă, se uită la stele. Și ucide în scris ceea ce n-a murit în realitate - suferința fără sfârșit capătă margine și sens.
Uite-așa tragem spuza pe cartea noastră. :) Să fie cu folos.

P.S.: Ah, să nu uit - Suferința are întotdeauna un scop. Ajută să știi asta. Vezi povestea cu ceșcuța.


***

Sincer, cred că tratamentul cel mai bun pentru depresie este credința, care este, în sine, cu mult mai importantă decât lucrul în care crezi.

Exercițiile fizice și dieta joacă un rol important în evoluția maladiilor afective, iar eu cred că se poate obține un control considerabil prin intermediul unor regimuri de întreținere fizică și de alimentație bine gândite.

Când ieșeam din depresie, nu conta cu adevărat ce făceam; Stair Masters și benzile de alergare erau cele mai ușoare. Era ca și cum mișcarea ajuta la eliminarea depresiei din sângele meu, ca și cum mă ajuta să fiu mai curat. „E foarte limpede”, spune James Watson, șeful Cold Spring Harbor Laboratory și unul dintre descoperitorii ADN-ului, „exercițiile fizice produc endorfine. Endorfinele sunt morfină endogenă, și te fac să te simți bine dacă ești în stare normală. Te fac să te simți mai bine dacă te simți îngrozitor.”

Chiar și oamenilor care nu suferă de depresie li s-a întâmplat să se trezească prea devreme cu un sinistru sentiment de groază; de fapt, acea stare cumplită de disperare, care, de obicei trece repede, poate fi starea cea mai apropiată de depresie pe care o trăiesc oamenii sănătoși.

„Să dorm cu cineva și acel simțământ de cuibărire în brațele cuiva, de intimitate, au ajuns să fie pentru mine un antidepresiv important. Pentru acea strângere în brațe aș fi renunțat la relațiile sexuale. Aș fi renunțat la mâncare. Aș fi renunțat la mersul la film. Aș fi renunțat la muncă. Vreau să zic că aș fi renunțat la orice - în afară de somn și de mersul la baie - ca să fiu în ambianța sigură a cuibăririi în brațele cuiva. Mă întreb dacă nu cumva stimulează reacții chimice în creier - ca să fiu sinceră.” (Claudia Weaver)

„Mă simt”, a spus cu vocea plată, ca un casetofon vechi mergând cu viteză mai mică, „de parcă am murit acum câteva săptămâni, dar corpul meu încă n-a descoperit asta.” (Cheryl)

„Dacă aș fi în cârje, nu mi s-ar cere să dansez”, a spus o femeie despre eforturile necontenite ale familiei sale de a o face să iasă din casă și să se distreze.

Extrase din Demonul amiezii, de Andrew Solomon
(Cap. IV, Alternativele)

15 septembrie 2015

Celor care fredonează întrebând unde au dispărut florile

Timp de mulți ani, vorbitul despre depresie a fost considerat cel mai bun tratament. Mai există însă un tratament. „Notează-ți”, scria Virginia Woolf în The Years, „și durerea trece”. Acesta e procesul pe care se sprijină cea mai mare parte din psihoterapie.

Alungă din minte persoanele asociate cu pierderea pe care ai suferit-o: trebuie să le interzici intrarea în conștiința ta. Mama care te-a părăsit, iubitul crud, șeful nesuferit, prietenul necredincios - încuie-i pe dinafară. Asta ajută. Știu care gânduri și preocupări mă pot răpune și sunt prudent cu ele. Mă gândesc bunăoară la persoanele pe care le-am iubit cândva, și le simt dureros absența fizică, și știu că trebuie să mă îndepărtez de acele gânduri și preocupări și încerc să nu invoc prea multe imagini ale unei fericiri care e existat între noi și care, sub forma sa materială, s-a terminat de mult. (...) Asemenea unui schizofrenic căruia i s-a spus să nu asculte vocile din capul său, întotdeauna resping aceste imagini.

...pacientul învață să-și neutralizeze „gândurile automate”.
Gândește-te la ceea ce nu-ți vine să te gândești.
Trebuie să ai gânduri frumoase, gânduri frumoase, minunate - iar ele vor submina durerea.

A trăi cu depresia e ca și cum ai încerca să-ți ții echilibrul când dansezi cu o capră.

Habar n-aveam ce eforturi făcea Maggie, nici cea mai mică idee n-aveam despre ce se silea să rabde. N-am remarcat cearcănele întunecate pe care trebuie să le fi avut sub ochi, cele pe care am învățat de atunci să le caut.

În acea depresie cutremurătoare, aproape catatonică, spune ea, „zăceam în pat, cântând iar și iar Where Have All the Flowers Gone ca să-mi țin mintea ocupată”.

În depresie, nu crezi că ai pus pe tine un văl cenușiu și te uiți la lume prin ceața unei stări de spirit proaste. Crezi că un văl a fost luat, vălul fericirii, și acum vezi cu adevărat.

...credința religioasă este una dintre principalele modalități prin care oamenii se acomodează cu depresia.

„L-am întrebat pe preotul meu când am vrut să mă omor: Care-i scopul suferinței? și a zis: Detest frazele care au în ele cuvintele suferință și scop. Suferința e doar suferință.”


Din nou, extrase din Demonul amiezii, de Andrew Solomon
(Cap. III, Tratamente)

(Transcriu toate aceste fragmente pentru cei care fredonează întrebându-se unde au dispărut florile.
O să scriu, poate, câteva impresii personale la finalul lecturii.)

14 septembrie 2015

Celor obosiți

N-am știut ce e depresia decât după ce-mi rezolvasem în mare problemele. Mama murise cu trei ani înainte și începusem să fac față acestui lucru; îmi publicam primul roman; mă înțelegeam cu familia; ieșisem nevătămat dintr-o relație intensă de doi ani; îmi cumpărasem o casă frumoasă; scriam la The New Yorker. Tocmai când viața îmi intrase, în sfârșit, pe făgașul normal și toate scuzele pentru deznădejde fuseseră epuizate, depresia și-a făcut apariția și a stricat totul.
Să fii depresiv când ai avut parte de o traumă ori când viața ta e întru totul un haos e una, dar să te pomenești depresiv când ai reușit, în sfârșit, să treci peste traumă, iar viața ta nu mai e haotică este extrem de derutant și destabilizator. Desigur, ești conștient de cauzele profunde: continuă criza existențială, necazurile uitate ale copilăriei îndepărtate, neînsemnate greșeli săvârșite față de oameni care acum nu mai sunt în viață, pierderea anumitor prietenii din proprie neglijență, adevărul că nu ești Tolstoi, absența din această lume a iubirii perfecte, impulsurile de lăcomie și nemilostenie care stau prea aproape de inimă – genul ăsta de lucruri.

Am petrecut prietenește o seară în oraș, după care m-am întors și n-am putut să închid un ochi toată noaptea, îngrozit de ideea că făcusem o greșeală cumplită, deși n-aș fi putut spune care anume.

...spre deosebire de Edith Piaf, eu regret totul tocmai pentru că s-a terminat, și la doisprezece ani deja jeleam după timpul trecut.

Am început să mă plâng că sunt copleșit de mesajele de pe robotul telefonului meu și am făcut fixația că apelurile, primite adesea de la prieteni, sunt o povară insuportabilă.

Primul meu roman fusese publicat în Anglia, și totuși primirea sa favorabilă n-a însemnat pentru mine prea mult. Am citit cu indiferență recenziile și m-am simțit tot timpul obosit.

Depresia majoră are câțiva factori definitorii – cei mai mulți având de-a face cu retragerea în sine.
Depresia poate fi „de epuizare” sau atipică/agitată. În cazul celei dintâi, n-ai chef să faci nimic; în cazul celei de-a doua, îți vine să te sinucizi. Căderea psihică e trecere către nebunie.

Nu există viață care să nu conțină materie pentru deznădejde, dar unii oameni se apropie prea mult de margine, iar alții reușesc să stea uneori triști, într-un luminiș sigur, departe de faleze.

Se întâmplă o mulțime de lucruri în timpul unui episod depresiv. (...) scade fluxul sangvin în lobul occipital (care controlează vederea)

Singurătatea e deprimantă, însă depresia provoacă și ea singurătate. Dacă nu poți funcționa, viața îți devine exact harababura care presupuneai că este; dacă nu poți vorbi și nu ai porniri sexuale, dispare viața ta romantică și socială, și ăsta e un lucru cu adevărat deprimant. Eram cea mai mare parte din timp, prea deranjat de toate ca să fiu deranjat de ceva anume; acesta e singurul mod în care am putut să rabd pierderea afecțiunii, plăcerii și demnității, pe care mi-a provocat-o boala.

Schimbările din viață sunt adesea declanșatoare ale depresiei.
...primul episod de depresie majoră este, de obicei, legat strâns de schimbările importante din viață; al doilea este întru câtva mai puțin legat; iar la al patrulea și al cincilea episod schimbările importante din viață par să nu mai joace nici un rol.

E limpede că stresul crește rata depresiei. Cel mai mare stres e umilirea; al doilea e pierderea cuiva.

Știam: cu cât izbuteam să fac mai multe lucruri, cu atât mai puțin aș fi vrut să mor.

Mă podidise o senzație de suferință sumbră, asemenea celei pe care o simți când tocmai ai scăpat din mâini un obiect prețios, care s-a făcut bucățele.

Când ieși dintr-o depresie, ești în punctul în care te scoli din pat și te îmbraci în fiecare zi.

Mergeam câteva minute și apoi trebuia să mă întind pe ceva.
Aș fi găsit în pădure un loc în care să zac și aș fi rămas acolo până înghețam și muream.

Eram copleșit de faptul că sunt pe lume, de alți oameni, de viața lor pe care n-o puteam duce, de munca lor pe care n-o puteam face – copleșit chiar și de îndeletniciri pe care nu le-aș fi vrut niciodată sau n-ar fi fost nevoie să le fac.

Această fază de revenire pe jumătate poate să dureze mult. Este momentul periculos. (...) În această perioadă de ieșire la liman, mă simțeam destul de bine pentru sinucidere.

...toate episoadele care li se păreau lor amuzante pe mine mă făceau să sufăr.

Voiam să vorbesc cu cineva întreg la minte și care să mă încurajeze (o pornire greșită: smintiții sunt prieteni mai buni când ești tu însuți smintit).

Lucrurile care te salvează (de la sinucidere, n.m.) sunt, la fel de des, mărunte ori monumentale. Unul, cu siguranță, e sentimentul de intimitate; să-ți iei viața înseamnă să-ți dezvălui suferința în fața lumii.

Oamenii celebri și de succes par să fie deosebit de înclinați spre depresie. Dat fiind că lumea e imperfectă, perfecționiștii tind să fie depresivi.

Depresia pune prietenii la grea încercare.
Celor mai mulți dintre oameni nu le place prea tare nefericirea altuia. Puțini pot face față ideii de depresie care nu are nimic de-a face cu realitatea exterioară.

Încerc să fiu prudent cu prietenii mei care sunt prea sănătoși la cap.

Cred acum că binecuvântata ei sete de ordine (a mamei, n.m.) era comandată de suferința pe care o ținea cu atâta trudă într-un loc aflat imediat sub suprafață.

Dorința de o boală vizibilă.

Mă trezeam la trei sau patru dimineața cu izbucniri de anxietate atât de intense, încât ar fi fost mai plăcut să mă arunc pe fereastră. Când eram cu alți oameni, simțeam întotdeauna că o să leșin de atâta solicitare.

Să-mi păstrez, în același timp, mutra însuflețită era o insultă adăugată rănii.

Spre sfârșitul toamnei, m-am pomenit deodată că stau treaz în crucea nopții, tremurând, așa cum fusese în punctul cel mai de jos al depresiei, dar de data asta eram treaz de fericire.

Existența trecutului, realitatea trecerii timpului mi se par incredibil de grele.
Depresia poate fi la fel de bine consecința faptului că ai avut parte de prea multe bucurii, ca și a faptului că ai avut parte de prea multe orori. Există și ceva care se poate numi stres postbucurie. Cea mai gravă dintre depresii se găsește într-un moment prezent care nu poate scăpa de trecutul pe care-l idealizează ori îl deplânge.


Extrase din Demonul amiezii de Andrew Solomon
(cap. II, Căderile psihice)

12 septembrie 2015

O suferință ca buruiana rostogolită de vânt

Depresia nu este doar multă durere; prea multă durere însă se poate transforma în depresie. Suferința psihică este depresie proporțională cu împrejurările; depresia este suferință psihică disproporționată față de circumstanțe. Este o suferință ca buruiana rostogolită de vânt, care se hrănește cu aer, crescând în ciuda desprinderii de pământul hrănitor.

Suferința psihică e un înger umil care te lasă cu gânduri puternice, limpezi și cu sentimentul propriei profunzimi. Depresia e un diavol care te lasă îngrozit.

Depresia majoră este o naștere și o moarte: e atât prezența nouă a ceva, cât și dispariția totală a ceva.

Primul lucru care dispare e fericirea. Nu te mai poți bucura de nimic. E simptomul esențial al depresiei.

Cei din preajma depresivilor se așteaptă ca ei să-și revină: societatea noastră nu prea are timp să-și facă sânge rău. Soții, părinții, copiii și prietenii sunt cu toții expuși riscului de a fi doborâți, și nu vor să fie în apropierea durerii nemăsurate.

...m-am reclădit destul ca să fiu în stare să-mi țin înmormântarea sub control

Trebuie să căutăm credință (în orice: în Dumnezeu, sau în eul nostru, sau în alți oameni, sau în politică, sau în frumusețe, sau orice altceva) și organizare.

Există modalități să trăiești bine chiar dacă ai depresie. Într-adevăr, oamenii care învață din depresia lor pot ajunge, pe baza acestei experiențe, la o profunzime morală aparte, și aceasta e mica minune dinăuntrul cutiei lor cu suferințe.

Mai bine trăiesc mereu în ceața tristeții decât să renunț la capacitatea de a simți durere. Dar durerea nu este depresia acută; iubești și ești iubit cu mare durere, și ești viu trăind asta.


Din Demonul amiezii de Andrew Solomon
(cap. I. Depresia)
Traducere de Dana-Ligia Ilin

(O carte de citit
nu când vine moda
nici când te năucește valul,
ci atunci când durerea se retrage pentru o vreme
ca o rochie de voal purtată dintr-o cameră în alta.)

6 septembrie 2015

Creative Writing Sundays

Au început înscrierile pentru atelierele de scriere creativă Creative Writing Sundays, oganizate de asociația Brain Fitness și Revista de Povestiri. Întâlnirile au loc o dată la două săptămâni, iar invitații seriei sunt: Cezar Paul-Bădescu (20 septembrie), Vasile Ernu (4 octombrie), Veronica D. Niculescu (18 octombrie), Maria Manolescu (1 noiembrie), Marius Chivu (15 noiembrie).

O să fie cu teme date din timp, discuții pe texte, iar cele mai interesante povestiri se vor publica.
Detalii despre înscrieri, aici. Și despre cum se desfășoară bătăliile, aici.

1 septembrie 2015

Fragment

Şi din nou: ah, dar ce-mi păsa mie de toate astea atunci?
Eu goneam prin labirintul verde de sălbăţie şi de jad ca un câine care o rupe la fugă de cum prinde poarta curţii deschisă, fiindcă de-acum cunoaşte drumul spre mare şi cu ochii închişi, şi goneşte cât poate de iute, departe, tot mai departe de casă, înghiţind hulpav hălci zdrenţuite de aer, cu limba fluturându-i şi şiroind ca o eşarfă pusă pe sârmă în bătaia soarelui, ieşind mai întâi de pe stradă, şi ieşind apoi din cartier, şi ieşind în câmpul deschis, şi străbătându-l, şi intrând între tufe, şi ieşind dintre tufe, salt însăilat după salt, şi gonind printre ierburi, şi ieşind dintre ierburi, dintre albăstrele, din trifoi, scuturând păpădii, adunând în blană ciulini, speriind șopârle și gâze, şi gonind printre pietre, răscolind stratul de gresie şi cuarţ, şi răscolind dunele de nisip, şi închizând ochii în ultima clipă, şi astfel aruncându-se-n valuri, cu un scâncet prelung.
Câinele pe care nu l-am avut niciodată, câinele care sunt eu. Doar că eu mă trânteam acolo, între ierburi. Acolo scânceam şi mă rugam să nu cresc niciodată. De fapt, traversam infinitul dintre uşa apartamentului nostru de la parter şi întinderea verde de lângă bloc, trecând prin holul cimentat, rece, cu rândurile de cutii poştale pe zidul din dreapta, proptindu-mă cu umărul şi împingând cu tot corpul în uşa grea de fier vopsită în verde, şi apoi sărind din trei paşi peste aleea din faţa blocului, cu cele două băncuţe, unde uneori erau femei, cu cărucioare sau fără, smucind din andrele ca să li se rostogolească ghemele colorate sau stând pur şi simplu cu mâinile-n sân, în capoatele lor umede pe burtă, dar şi mai adesea era gol, ce fericire, nici un bună ziua, nici un săru-mâna, şi atunci mă aruncam în valurile oceanului de ierburi enorme, pâlcuri înalte şi dese populate cu mii de fiinţe minuscule, dar nici una fiinţă umană, dincolo de care se întindeau câmpurile şi văile, de n-aş mai fi ieşit niciodată de-acolo.
Sălcii, mesteceni şi plopi tivind pajiştea largă, păpădii, albăstrele şi ciulini, pătlagină şi sălbăţie, toate erau ale mele, doar ale mele, acolo vorbeam cât era ziua de lungă cu furnici ocupate, încruntate, cu gărgăriţe călătoare şi mereu dornice de popas pe un deget, cu fluturi hoinari, dansatori hămesiţi, uneori niște apariții impecabile, alteori în veşminte zdrențuite şi pale, cu albăstrele robuste, cu păpădii istovite şi frânte, cu fire de cicoare, de untul cocoşului, traista ciobanului şi coada şoricelului, lor mă rugam să nu cresc, fiindcă ştiam urâţenia marelui, intuiam o hidoşenie a vârstelor, mirosurile, durerile, bolile, nu ştiu cum, nu ştiu de unde, dar le ştiam, le ştiam cum știe un animal din născare aproape tot ceea ce trebuie ştiut. Zăceam cu orele acolo, trântită în iarbă, mestecând petale dulci de trifoi, smulgând aţe amare din foi de pătlagină, lansând spre cer mici proiectile din măciulii maronii, şi uneori nimerind ca printr-o minune un bondar, o musculiţă, schimbându-le calea şi poate destinul, şi iarăşi rostogolindu-mă pe o parte, cuibărindu-mă pe păturica mea moale sau direct pe pământ, cu ochii la un cer dens haşurat, privind cum trec fluturii albi de varză şi uneori, mult mai rar, vreun coadă de rândunică sau un ochi de păun, cum astăzi abia de mai vezi, dacă ai noroc, prin părţile cele mai vechi ale cimitirelor, poposind pe vreo cruce. Auzeam cum mă strigă. Suflam fără vlagă într-o păpădie şi spuneam că-i devreme, mai stau. Nu mă auzea nimeni.
Dar cât de uşor se prăbuşea acest univers, atunci când un singur copil ieşit la joacă mă descoperea şi mi se alătura, întrebând ce mai fac sau ce fac, vrând să facă şi el, plictisitul. Deodată pământul de sub tine era rece şi umed, iarba culcată, tu fără rost.
Cu unghiile încadrate de jad, verdeaţă şi ţărână, mă cufundam în cada umplută de mama, regina-dădacă, la capătul prea timpuriu al zilei de vară – dar e încă lumină! – şi atunci, curăţată de mâna ei fermă care-mi scormonea şi între cele mai tainice pliuri, atunci învăţam încă un pic din urâţenia marelui. Observam dezastrul pe care ţi-l putea provoca trecerea unui singur an: căci o vedeam pe biata, splendida Sorana crescând cu un pas înaintea mea, şi pe cât de lungi erau zilele noastre atunci, pe atât de iute constatam cum i se schimba corpul surorii, şi ce dezolare imensă era să observ transformările infime dar permanente ale unui corp care-mi semănase ieri şi alaltăieri, ce groază, ce spaimă să văd ce aş putea deveni într-un an: ce e dolofan subţiindu-se, ce e trandafiriu albindu-se, ce e mai alb și mai alb întunecându-se – până în ziua când spaima asta, mascată parşiv în simple mofturi de fetiţă, m-a făcut să refuz cu îndârjire să ne mai îmbăiem laolaltă. Am rămas singură, eu cu toţi peştii aceia uimiți pictaţi pe pereţi.
Dincolo, în bucătărie, mama scotea uneori un cântar, şi în plasa de sfoară a acestuia se culcuşea câte-un bebeluş, copilul nou-născut al vreunei vecine, şi atunci mă lipeam de marginea mesei şi priveam nesătulă, ascultam scâncetele mâncată de-un soi dureros de fericire, şi îmi doream ca acest copil mic, atât de curat şi de roz, cu tălpi neumblate, să fie fratele meu, iar el să mă ţină mereu un pic mai în urmă, în lumea cea mică, cea bună. Mă rugam, mă rugam, dar nu împreunând mâinile, ci strângând separat pumnişorii. Iar peste o vreme, curând, peste o săptămână, peste două, sigur revenea copilaşul – poate acela, poate altul – mai dolofan şi mai roz, întotdeauna micuţ, întotdeauna mai mic decât mine. Dar tot nu era fratele meu. Şi poate mai bine aşa, fiindcă astfel n-am fost alungată, ca un lucru impur care tulbură apele, de cel care mi-ar fi întrezărit într-o zi în subţiori murdăria.


(SVJS - fragment dintr-un volum în pregătire)