Degeaba fac mii și mii de planuri cînd mă apropii de capătul unei traduceri. De-acum știu: primele zile libere aduc cu ele deruta unui cîine scăpat din lanț. Merg aiurea pe străzi, nu știu încotro și de ce să apuc. Sfîrșesc mizerabil, trîntită pe-o parte, cu urechile acoperite, străduindu-mă prea din greu să prind un capăt de muzică, un fir de poveste, o logică și un sens în tot ce e-n jur - asta incluzînd ce e-n mine, în jurul miezului meu. Și nu trebuie decît așteptat, știu, dar ce aștepare oribilă este în lumea asta din care nu mai pricepi aproape nimic, aproape nimic nu pare funcțional, adevărat, tot adevărul și tot sensul par să fi rămas acolo, în lumea străină din care abia ai ieșit și care, ce oroare, deodată nu mai există.
Reiau SVJS, sînt pagini care îmi plac, dar n-am nici o idee dacă voi putea continua, dacă voi fi capabilă să construiesc un întreg funcțional. Dacă e nevoie de un alt fel de timp, de un alt fel de loc pentru asta? Deodată, scrisul de proze scurte mi se pare că ar fi atît de ușor cum mi se părea înainte scrisul de poezii. E vorba de timp, de respirație, de concentrare, de îndîrjire într-o idee. E nevoie să fii capabil de o extraordinară fidelitate, ca să poți scrie povești lungi - iar o fidelitate față de tine însuți e ceva abominabil, în fond, deși poate că e unicul fel de care sîntem capabili. Sîntem, în raport cu noi înșine, cîini cu trei picioare care se întorc la stăpînul care îi mîngîie, îi pun în lanț, îi alungă și-i cheamă înapoi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu