30 martie 2015

Umbra

Retragerile ar trebui să fie simple. Un pas înapoi, mai spre umbră, mai dincoace de reflectoare, de ușa care ți se deschide înainte și simți că nu te duce decît spre rău și spre fals. Dar, paradoxal, e mai greu să dai înapoi decît să mergi înainte cu valul. Fii pregătit să fii judecat, atacat, pus la zid pentru tot ceea ce refuzi sau respingi din credință, din dorință de cumințenie, curățenie și liniște, decît pentru ceea ce ai primi deși știi că nu ți se potrivește sau nu ți se cuvine. Fii pregătit să fii judecat pentru umilință, spășire și cuibărire într-o chilie, într-un început căutat iarăși cu disperare, cu groază - căci acolo, înapoi, acolo vreau cu ardoare să ajung.
Nu poți primi orice, nu poți fi oriunde, nu poți accepta mersul înainte, cînd acel înainte nu are nici o legătură cu tine.
Nu poți fi prezent la adunări unde riști să ți se acorde premii în care nu crezi, pentru cărți care au apărut deși nu sînt cărți, sînt strigăte intime, sînt pagini de tine față în față cu tine, aproape smulse, tîrziu, de ceva înstrăinat care caută să te convingă că tot ce scriem este sau trebuie să fie și publicabil. Atunci n-am avut puterea să opresc totul, și poate am și crezut un pic, foarte puțin, că ar fi posibil ca toate astea să fie o carte. Nu sînt.
Nu. Ideal ar fi ca acest nu să nu se audă, să cadă cum cade umbra peste umbră.


Spinarea

Zilele trecute, pe vreme ploioasă, am pornit în plimbări, sîmbătă seara am făcut multe fotografii în Cișmigiul adorabil cînd plouă, am vînat muguri plînși de magnolii, șnururi de mărțișor ca niște ștreanguri vesele pe crenguțe blestemate, am auzit ceasul bătînd - „ora optsprezece”, a zis un gardian către celălalt, surprinzător de corect - am surprins luminile portocalii aprinzîndu-se, alungindu-se-n începutul de lac plin de cercuri concentrice născîndu-se, dispărînd, iar cînd m-am apropiat de casă am simțit că nu pot să intru, că-mi mai trebuie, și atunci, cotind pe lîngă Conservator, am văzut un om așezat într-o cămăruță cu lumina aprinsă, o încăpere mică de la un demisol, absolut goală, cu ușile smulse. Omul stătea așezat la fereastră, probabil pe calorifer, cu spatele la lume, cu fața la această cameră din cerul căreia atîrna de un fir un bec nud. Și era atîta neputință în spinarea lui, în capul lui plecat, în ceafa lui, încît atunci cînd am intrat în casă, omul ăsta era lîngă mine, a stat cu mine la masă, s-a culcat cu mine în pat, și mereu neclintit, și mereu mut, și mereu cu un bec atîrnîndu-ne de un laț deasupra capului. Fotografiile, care păreau splendide pe micul ecran al aparatului, s-au dovedit a fi mișcate, din cauza lipsei luminii. Duminică la prînz am pornit-o din nou, pe același traseu. Am luat de la capăt narcise, magnolii, violete, trunchiuri cu iederă, coloane de piatră înlănțuite de liane. Ploua mult mai tare. În demisol, nici o lumină aprinsă.

27 martie 2015

Citate

Oboseala mea nu vine din ceea ce fac. Ci din spoiala asta de reacție, care se simte exact ca un fleoșc pe spinare. Am vrut să scriu despre citate, despre greața pe care mi-o provoacă năvala citatelor, dar sigur că e inutil și e risipă să scrii despre carusele aiuritoare și despre nimicul doldora de cîlți. Despre cum se decupează în carne pentru a se fabrica o etichetă. Despre cum bietul context e aruncat la gunoi. Despre cum se pune numele autorului sub gîndul care îi aparține de fapt personajului. Despre cum se pune numele autorului sub o tăietură strîmbă care slujește un interes mizerabil al unui cititor axat pe propria persoană, și deloc pe cartea în sine. Am scris în gînd textul ăsta de patru, cinci ori în plimbări, m-am ajutat cu Nabokov („This is Kinbote speaking!”, adică „Nu eu, tăntălăule, ci personajul”) și de fiecare dată m-am detestat la final - pierdusem vremea, în loc să mă uit la trotuar, la frunze, la păsări sau să inventez o poveste, orice jalnică poveste.
Oboseala mea vine din faptul că oamenii se joacă cu foarfeci, în loc să stea cuibăriți zile în șir cu o singură carte, să-și facă pernă din ea, să-și facă aer din ea. Am văzut citate motivaționale din Beckett! Am pus eu însămi degetul pe un rînd din Beckett, care, rupt din context într-un mod care n-ar putea fi numit decît abject, ar căpăta un stupid iz victorios, cînd acolo, de fapt, cu carnea din jur, e doar prăbușire și groază. Din Beckett, care nu se vinde și nu se citește. Dar din care se citează.
Oboseala mea vine din faptul că toate lucrurile astea care m-au stors în ultimii ani n-au ajuns la nimeni, nicăieri. Dar acest nicăieri ar trebui să fie pură mîngîiere, căci cum ar fi putut ele ajunge undeva, aici, unde non-sensul e rege? Iar cînd spun că ar trebui, chiar devine. Mîngîiere.
Oboseala mea vine, în fine, din goana voastră gălăgioasă, din zarva voastră gablonțardă care se aude și cu ferestrele închise, vă aud cum cărați saci de moloz și-i goliți rînd pe rînd pe toboganele astea galbene, și totul se adună jos într-o remorcă, mărunțit, mărunțit, și-n fiecare zi din nou de la capăt, iar fiecare gest al vostru, fiecare hei-rup cu brațe vînjoase, fiecare strigăt mizerie spune, gunoi spune. Continuați, continuați fericiți goana voastră, în care nu e loc pentru cei care stau. Voi, consumatori de citate, devoratori de moloz, purtători de veste fosforescente din vorbe și fapte sîngerînd pe la margini, voi n-o să vă opriți niciodată pe-o piatră simțind că ăsta este, realmente, singurul lucru care a rămas de făcut.

Petice

O zi în care plouă, în sfîrșit. O să îmi pun ghetele, bine că nu le-am aruncat ieri, pardesiul, bine că nu l-am dat la curățat, și o să-mi iau umbrela, și o să mă duc oriunde, pe străzi. Pe vreme însorită, plimbările au o frivolitate care n-are nimic de-a face cu mersul ăsta în sine, lumina soarelui are o indecență suportabilă doar atunci cînd ești fericit și tălîmb. Miel spălat. Ploaia e frumoasă, ziceam, în apărarea ploii care cădea de cine știe cîte zile și nopți. Iar poetesa mi-o tăia: asta e o banalitate. Dar lucrurile banale ne sunt singurele noastre adevărate averi - arici plesnind pleonasm după pleonasm, ca să se facă bine înțeles, oricum nu-l auzea nimeni.

Zece mii de semne de tradus pe zi, cu ochii la un mal care nu se vede. Am încercat să separ apa zilelor în două - să traduc pînă în prînz, să scriu după-amiezele. Nu îmi iese. Așa că traduc, traduc, măcar nu simt sila pe care o simțeam față de articole, nu simt risipa, inutilitatea totală (- ah, nu?). Dar simt oboseala, am ajuns să obosesc și numai deschizînd un dosar, o copertă, văzînd niște rînduri. Traduc cu gîndul că acolo, pe malul celor un milion cine știe cîte sute de mii de semne va fi și un petic numai al meu. Dar știu, cu cît se adună milioanele străine, cu atît se îndepărtează și micșorează peticele tale.
Ar trebui să continui cu SVJS sau să renunț și să pornesc unul de scurte, foarte scurte?
Tentația lucrului care conține posibilitatea eșecului.

26 martie 2015

Ciotul

Primul semn al depresiei este întotdeauna durerea în gît. Apoi zvîrcolirea ritmică a stomacului, valul urcînd din interior spre exterior, terminîndu-se cu tremurul mîinilor și un soi de frison - cal priponit cu laț scurt, care nu scapă de muște. Mult mai înainte, de fapt, apare plumbul din mîini. Nici nu știu... Dar durerea în gît e cea care persistă, persistă. Cel mai periculos moment e acela cînd începi să vezi în tot ce e-n jur o posibilă cale de scăpare. Din după-amiaza aceea oribilă, evit să mai stau în pat cu privirea întoarsă spre capătul galeriei. Durerea de gît îmi amintește oricum, mult prea des, că acolo, în spatele meu - cum stau la birou și lucrez - există acel capăt de care m-am văzut agățîndu-mă, hotărîtă să termin. Însă imaginea a continuat, a curs mai departe acolo unde trebuia să încremenească, și am văzut ciotul de lemn rupîndu-se din cuiul prea scurt, și m-am văzut căzînd ca o pasăre greoaie care habar nu are să zboare, spărgîndu-mi dinții de pervazul de piatră, zăcînd însîngerată pe jos, alte dureri, alte urîțenii - alte cheltuieli! - în locul a ce-ar fi trebuit să fie liniște, gol. Cum stau la birou, am chiar alături, în dreapta, ciotul pereche. Straniu enough, acesta nu-mi spune nimic.

25 martie 2015

Separat

Sînt îngrozitor de obosită, iar ăsta e singurul lucru pe care îmi vine să-l spun, singurul lucru sincer, repetat iar și iar în mizeria de jurnal care pretinde că încearcă să îmi țină zilele-n ordine - dar se dovedește că nu știu să scriu în caiete. Și singurul lucru sincer pe care l-aș putea spune unui prieten, dacă m-ar întreba ce mai faci. Traduc de aproape șase luni corespondența lui Nabokov, poate că am trecut de jumătate, e greu de estimat, cu notele, cu indexul, cu anexele. Cartea e splendidă, asta contează, dar nu suficient - fiindcă e vorba de vânzarea sufletului și a vieții. Probabil mai am încă o dată pe atât, iar în toamnă o să întreb, din nou, unde e anul ăsta din viață, unde s-a dus, ce am făcut. Iar cei care vor arăta înspre o carte tradusă, puțini, cu un aer maiestuos, respectuos, ifosard, vor fi plesniți peste degete: habar nu au ce vorbesc.

Blogul l-am închis fiindcă acest cotlon atât de drag, atât de verde cândva și de umbrit, ajunsese să fie vizitat numai de corbi, așa cum cimitirele. O pasăre rea cu voce stridentă și cioc mare, plină de gablonțuri ieftine în pene, tulburând liniștea, fâl fâl obsesiv de câteva ori în fiecare zi pe deasupra, găinățându-se peste viața mea. Poate că locul poate fi făcut iarăși jurnal dacă îl țin doar pentru mine. Când ești un cimitir vizitat de gaițe și ciori, învață să trăiești din nou sub pământ.

Vreau să scriu. Vreau să scriu. Aceeași problemă, traducerile care mă mănâncă de vie. Și casa prea strâmtă, și problemele reale care nu lasă loc ficțiunii. Doar dacă aș fi un bezmetic care scrie la nesfârșit despre el, să apuc un colț de foaie, să urlu acolo, să țopăi acolo pe spații scurte și intime. Dar nu e cazul. Așa că poveștile stau chircite, așteptând un timp, o liniște. Va veni, nu va veni. Fără semn de întrebare.

19 martie 2015

Proza scurtă, același „nu”

Cum ies și eu un pic în lume, cum aflu că se întâmplă năzbâtii. Autori de proză scurtă care stau cu volumele acasă, înșirând răbdători un refuz după altul de la puținele edituri care publică literatură română.
În 2013, când cu Nobelul pentru Alice Munro și cu antologia „Best of proza scurtă...”, mulți dintre noi, autorii de proză scurtă, am răspuns la fel și fel de anchete și interviuri. Întrebările și o parte dintre răspunsuri păreau să denote o anumită încredere subită - nici nu știu exact în ce, într-un soi de renaștere... În fața acestei efervescențe evident dubioase, mă temeam că o să par cea mai sceptică, dar știam că n-am cum să greșesc. Ușurel, spuneam, ușurel, proză scurtă se și scrie, proză scurtă se și citește - problema e doar la editori, cu publicarea. O să fie bine, o să fie minunat, părea să vrea să creadă toată lumea deodată, de dragul subiectului la modă. Dar moda, ca toate modele, a fost trecătoare. Volumele de proză scurtă sunt respinse acum ca și înainte, doar pentru că sunt de proză scurtă. Povestiri? Nu. Nu se dorește, nu se citește, nu se vinde. Aceleași argumente dinainte.
În cazul ăsta, eu mă apuc mâine de scris un volumaș de proză foarte, foarte scurtă. E minunat să scrii fără paloșul posibilității publicării deasupra capului. Înflorește plăcerea ca o plantă nebună într-o curte părăsită. Însă îmi pare foarte rău pentru prietenii mei care fac turul editurilor cu volume finisate în brațe, așteptând, tot așteptând un răspuns, altul decât „nu se vinde”.