Există o soartă a cărților, așa cum există o soartă a oricărei ființe.
Există o soartă a cărților, care știu cînd și cum să se nască, sau dacă să mai stea o vreme ascunse, sau pentru totdeauna ascunse.
Și, tot la fel, există o soartă a acelor cărți care vor nespus să renască și care, atunci cînd pare să se crape peste ele de zi, se grăbesc să se cufunde la loc în bezna lor lină, în pătura lor de a-fost-odată, în locul care le-a fost lor hărăzit pentru nașterea bună, pentru că altceva nu e acum de făcut, și acolo să mai stea pentru o vreme ascunse, sau pentru totdeauna ascunse. Pur și simplu fiind.
Cărțile astea știu bine, cam tot ca aricii, că lucrurile banale - așa cum e soarta - sînt singurele noastre averi, care strălucesc atît de puternic încît ne-au orbit... Și nu se tem de nimic, deși tremură udă blănița pe ele, în vreme ce noi ne certăm și le tot momim cu lumina, lumina ta într-o parte, lumina mea în cealaltă. Ele deschid ochii, și văd o clipă un soare, și imediat hîdul străin, își aruncă repede o frunză pe ochi, și astfel fug și se cuibăresc iute la loc, în bezna lor lină, păturină, în acasă al lor, și-acolo, între dealurile lor șapte, se gîndesc să mai stea o vreme ascunse, sau pentru totdeauna ascunse. În ceea ce viață, în ceea ce vis.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu