Prezintă: Adela Greceanu, Adina Diniţoiu, Nora Iuga.
Ilustraţiile şi coperta cărţii: Anca Smărăndache.
În rolurile principale: ariciul Doinel, hârciogul Ciobi şi cârtiţa Dede, trei spectacole de teatru, o casă, o grădină, un pârâu, un strat de nea, un câine care dispare, un gol.
Un fel de argument
Se opintea în Parcul Sub Arini o cârtiţă să iasă la lumină. Traversam Trinkbachul călcând atentă pe un buştean, mă oprisem, văzusem iarba mişcându-se pe mal. Am crezut întâi că-i o şopârlă. Ce încântată am fost să înţeleg că, de fapt, de dedesubt se opintea sobolul! Îi tot dădea cu umărul în uşa de pământ, buf-buf aici, buf-buf un pic mai încolo, se ridica şi se bomba covorul de pământ şi iarbă, un mic vulcan uluitor de frumos.
Stau şi tot stau la fereastră, mi-au înflorit bobocii de crăiţă, şi mă tot opintesc în afară, împing în aer cu privirea, împung după-amiezele cu umerii, cu fruntea şi cu tot trupul meu pământiu şi ştiu că, dacă deodată mi s-ar crăpa în faţa ochilor fanta de lumină, aş tuli-o înapoi cât m-ar ţine tălpile şi, gâfâind, cu palmele apăsate ca nişte pleoape de plumb, m-aş trânti înapoi în fotoliul meu de argilă. Fiindcă am exact ce-am căutat şi mă tem încă şi mai rău ca-nainte de soarele de-afară. Orice ieşire din singurătate mi se pare un efort, o corvoadă, orice vorbă rostită sună, în cele din urmă, ca un eşec.
Sobolii parcă mai ştiau şi să înoate, şi parcă tot clefăiau la râme suculente cu poftă – sunt delicii destule şi dincoace de malul înverzit, e de ajuns doar să ştii că ieşirea (dacă e să-i zicem aşa) este acolo, şi că are sens să te opinteşti şi să te zbaţi de dincolo de ea doar ca să ai de unde te întoarce la tine.
Poate că despre asta este Simfonia animalieră, un microroman cu un arici, un hârciog şi un sobol.
2 comentarii:
Fragmentul e un poem frumos, cu adevărat frumos, și ai o clipă de înmărmurire în fața acestei frumuseți ciudate, alcătuite din cuvinte simple, "cugetătoare", înaintînd încet, răbdător,spre fanta de lumină, apoi retrăgîndu-se... iar înaintînd, vălurind pe dedesubt... atît de timid-încrezător, atît de temător-îndrăzneț... hei! s-ar putea, chiar se poate, ca tocmai aici să fie miezul întregii tale proze...
Hei, mulţumesc...
Mă gândeam acum că exact asta s-a întâmplat chiar ieri, după fanta de lumină care ameninţa la o anumită ceremonie, şi-am ţopăit aşa de fericită după, eliberată, întocmai aşa: "aş tuli-o înapoi cât m-ar ţine tălpile şi, gâfâind, cu palmele apăsate ca nişte pleoape de plumb, m-aş trânti înapoi în fotoliul meu de argilă". Ţopăit sincer, de evadat din lumină.
Trimiteți un comentariu