30 mai 2014

Jurnal de Bookfest

Vineri

Târguri de carte, târguri de carte. Autori uriaşi stând umăr în umăr - în afişe - lângă impostori care n-au altă calitate decât că se vând. Cărţi uriaşe stând umăr în umăr - pe rafturi - lângă impostori care n-au altă calitate decât că se vând.
Cel mai frumos lucru luat - minuscul, 1,5 lei, de la standul MŢR.
Cel mai jalnic moment - fiecare clipă, fiecare clipă din orele în care revezi pe cineva drag după un an şi jumătate, fără să existe nici măcar o singură clipă de răgaz, de tăcut, de privit ochi în ochi, de întrebat ce mai faci.
Târgul ca o colivie în care croncăne păsări de pradă.
Pene amestecate pe jos.


Era o astfel de zi.

*

Sâmbătă

Maratonul poveştilor, ieri la standul Editurii Art.
Ce le citesc copiilor, cine vor fi copiii, vor fi copii? Cum să spun poveşti la microfon? Cum să se audă în boxe povestea de spus la ureche? Şi tot aşa... Am mers cu teamă. Văzusem un pic zilele trecute, nu găsisem nici un răspuns.
Frică-frică. Şi a fost mi-nu-nat.
Am tras băncuţele de lemn aproape, s-au aşezat copiii - doar fetiţe, plus o mămică. Şi nici n-am apucat să scot cartea adusă de mine, că o fetiţă, cea mai mică, mi-a pus iute o carte în braţe, una luată de acolo, de pe raft: "Asta, citeşte asta!".
Şi-am citit fără microfon, în cuibul nostru cuminte, "Regele tuturor sălbăticiunilor", de Maurice Sendak, o bijuterie cu ilustraţii superbe, la care mă tot uitasem şi eu. Ne-am oprit pe pagini, ne-am ales monstruleţii preferaţi, fetiţele mai spuneau ce era diferit în film ("Aici plângea!").
Iar când am ajuns la capăt, n-am apucat să zic bine Sfârşit, că fetiţa cea mică a poruncit: "Încă o dată!".
Executat! A doua oară am citit cu Ana, de 4 ani, sprijinindu-se moale cu mânuţa de mine, cred că dacă citeam şi a treia oară mi se culca în poală!

Maratonul continuă azi şi mâine, de la prânz până după-amiază, eu zic să vă lăsaţi copiii pe-acolo, scriitorii citesc lucruri frumoase.

*

Sâmbătă

Azi de la 16.30, lansăm "Foc palid" la Bookfest. S-ar presupune că o să vorbesc, dar nu ştiu dacă şi cât. Pot vorbi o zi întreagă despre un rând din carte şi pot să nu vorbesc nimic-nimic (mai probabil); depinde ce-i acolo.
Dar cartea e-n târg şi e foarte ciudat, mai mult decât ciudat să văd mâini şi ochi de oameni pe ea. Este a şaptesprezecea traducere şi este al şaptelea Nabokov, dar e prima oară că simt aşa o aiureală derutantă. Poate o să vorbesc despre asta, nu ştiu, mai bine nu, deocamdată tot încerc să-mi explic ce şi cum. Despre coabitarea intensă cu o poveste; despre dezvăluirea bruscă a unui lucru care a fost extrem de intim şi tainic; despre înstrăinare, poveşti din astea destul de brutale.


*

Duminică

Frumoasă după-amiază la Bookfest. Public cât trebuie, multişor, fără a fi prea mult. Fără autori care vorbesc cu mocheta, ca în primele zile, sau cu bannerele, sau cu trecătorii care se opresc dacă văd vreo pasăre rară - "uite-l pe!", "fă-i o poză!". Dar şi fără coridoarele betonate de mulţimi gălăgioase, ca-n alte sâmbete imposibile, de la alte târguri, fără isterii şi izbituri. Fără agresiuni.
Mi s-a părut o zi ideală, aşa cum ar trebui să fie la un târg de carte, cu standurile pline de cititori, dar nu supraaglomerate, parcă totul mai calm şi mai firesc. Am asistat la câteva lansări reuşite, s-a vorbit pe îndelete, autorii aveau pentru cine vorbi şi erau ascultaţi, auziţi, la fel cum era destul loc - de cealaltă parte - să asculţi, să zâmbeşti, să respiri, să schimbi două impresii. Şi destulă şi forfota, fără de care un târg nu există.
Am lansat şi noi "Foc palid" la Polirom şi a fost prima mea lansare de la vreun târg unde m-am simţit bine şi-am putut vorbi fără să simt că n-are nici un rost şi să-mi vină să fug - publicul, privirile, atenţia, interesul, discuţiile de după. Emoţionată şi mobilizată de entuziasmul lui Florin Iaru, care a prezentat cartea cu efervescenţă şi generozitate de cititor nesăţios şi atent.
Ploua când am plecat, lumea se pitea pe sub streşinile pavilionului. Mi-am deschis umbrela firavă şi am pornit-o pe jos, în balerinii mei noi, o staţie şi încă o staţie, să mă spele liniştea asta verde, până la Arcul de Triumf, şi apoi pe Kiseleff, încet, foarte încet, şi tot aşa mult, mult, tocmai până acasă.



Foto: Cătălina Bălan.
Alături de Bogdan-Alexandru Stănescu, Aurora Liiceanu şi Florin Iaru.

29 mai 2014

Darul

Juriul pentru decernarea Premiilor Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2013, alcătuit din: Livius Ciocârlie, Gabriel Coşoveanu, Dan Cristea, Daniel Cristea Enache, Ioan Holban, Mircea Mihăieş (preşedinte), Nicolae Oprea a stabilit următoarele nominalizări:

Traduceri
1. Cristian Bejan, Gânduri către sine însuşi / Marcus Aurelius, Ed. Humanitas
2. Bogdan Ghiu, Fiara şi suveranul / Jacques Derrida, Ed. Tact
3. Iulia Gorzo, Teatrul lui Sabbath / Philip Roth, Ed. Polirom
4. Veronica D. Niculescu, Darul / Vladimir Nabokov, Ed. Polirom
5. Al. A. Şahighian, Cuvintele fraţilor Grimm / Ed. Polirom

Lista completă a nominalizărilor, la toate categoriile, aici.

***

Darul

Până acasă era un drum de douăzeci de minute de mers pe jos încet, iar aerul, întunericul şi mirosul dulce al teilor în floare provocau un vid dureros la baza pieptului. Acest parfum se pierdea pe distanţa de la un tei la altul, fiind înlocuit de o prospeţime neagră, şi apoi iarăşi sub următoarea boltă se acumula un nor apăsător şi greu, iar Zina zicea, lărgindu-şi nările: „Ah, miroase“, şi iarăşi întunericul era secat de savoare, şi iarăşi se încărca de miere. Oare chiar o să se întâmple la noapte? Oare chiar o să se întâmple acum? Povara şi ameninţarea extazului. Când merg cu tine aşa, nespus de încet, şi te ţin pe după umeri, totul se leagănă uşor, capul îmi zumzăie şi-mi vine să-mi târşâi picioarele; papucul stâng îmi alunecă de pe călcâi, ne târâm, hoinărim, ne micşorăm într-o ceaţă – acum aproape că ne-am topit de tot... Iar într-o bună zi ne vom aminti toate astea – teii şi umbra de pe zid şi ghearele netăiate ale unui pudel ţăcănind pe dalele nopţii. Şi steaua, steaua. Iar aici sunt piaţa şi biserica întunecată, cu lumina galbenă a ceasului său. Iar aici, la colţ, casa.
Adio, carte! Ca în viaţă, şi-ai minţii ochi se-nchid odat’. Oneghin din genunchi se-nalţă – dar pleacă acel ce l-a creat. Urechea însă nu se poate de muzică, de basm desparte şi-atunci, chiar ale sorţii strune continuă vibrant să sune; căci înţeleptul cititor nu ţine cont că pun „Sfârşit“: umbra poveşti-mi infinit se-ntinde peste-un orizont de pagină, al dimineţii – şi nu se-ncheie fraza vieţii.

Sfârşit

27 mai 2014

Când

Când lucrezi la ceva din cuvinte - şi sigur că nu poţi vorbi despre asta, că scrii, că traduci - eşti fericit că există fotografiile, nici un cuvânt în plus, iar acolo ai culoare, lumină, umbră, detaliu, deci poveste şi viaţă, şi măcar în felul ăsta mai spui, spui acolo ceva, ce-ai văzut, ce-ai simţit, ce ţi s-a năzărit, te mai minţi că încă nu te-ai rupt de lume de tot; dar când devine greu-greu nu mai e loc de nimic, şi atunci doar trăieşti chestia aia, că e scris, că e tradus, exact ca pe-o iubire uluitoare, tot fără să spui. Şi tot ca-n iubire, abia apoi, mai târziu, începi să-ţi aminteşti şi poate să povesteşti. Dar mie mi-e dor iarăşi să tac.

25 mai 2014

Păsări şi cărţi

M-am uitat aseară la "Vrei să fii milionar?". Una dintre primele întrebări, acelea caraghioase pentru până în 500 de lei, a fost "Ce pasăre dă titlul unei piese de Cehov?". Variante de răspuns: Zăganul - Uliul - Pescăruşul - Corbul. Concurentul se scarpină, nu ştie, apelează la 50-50. Îi rămân variantele: Uliul - Pescăruşul. Concurentul se scarpină, nu ştie. Apelează la "Întreabă publicul". Publicul votează acum. Concurentul merge mai departe. Interesant e altceva: 27% au răspuns: Uliul.

Despre alegeri, public, procente.
(Mă duc. Dar cu ce scârbă...)

**

M-am tot uitat ieri la o lebădă care se chinuia să se urce pe un podeţ de lemn, în Cişmigiu. Bietul păsăroi, deodată greoi şi împiedicat, abia putea să-şi ridice câte-o lăboanţă, că îl şi trăgea ceva imediat înapoi - un val infim, creat de propriul trup -, iar cădea în apă, iar se străduia să tragă aproape, iar să ridice lăboanţa. N-a reuşit nicicum.
Din ciclul "păsări şi cărţi", din ciclul "cu fiecare carte citită, vântul bate altfel": n-am putut să nu mă gândesc că scena pare decupată din finalul povestirii Mademoiselle O de Nabokov, aceea folosită şi în Vorbeşte, memorie, aceea despre guvernanta franţuzoaică şi despre lucrurile dragi pe care le pierdem dacă le încredinţăm personajelor imaginate, deci străine de noi.

"La picioarele mele, o undă – aproape un val – şi o siluetă de un alb nedesluşit mi-au atras atenţia. Apropiindu-mă de apa tremurătoare, am văzut că era o lebădă bătrână, mare şi greoaie ca o pasăre-dodo, chinuindu-se să se aburce într-o barcă trasă la mal. Zadarnic. Fâlfâitul silnic şi neputincios al aripilor ei, fâşâitul lor ridicol pe când alunecau pe coasta bărcii care se clătina plescăind, strălucirea uleioasă a undelor întunecate în care se reflecta lumina – toate acestea mi s-au părut pentru o clipă încărcate de acea semnificaţie bizară pe care o are uneori în vis un deget dus la nişte buze mute şi îndreptat apoi către un lucru pe care cel ce visează nu apucă să-l vadă, căci se trezeşte, tresărind. Dar, ciudat, cu toate că am uitat curând noaptea aceea mohorâtă, tocmai ea, acea imagine compozită – burniţă şi lebădă şi undă – mi-a venit în primul rând în minte câţiva ani mai târziu, când am aflat că Mademoiselle murise."
(traducere de Anca Băicoianu, din volumul de Povestiri)

**

Cu fiecare carte citită, vântul bate altfel.

Ţipă lăstunii seara în zbor şi mintea se duce de fiecare dată aici, la poezioara scrisă de Feodor cel îndrăgostit din Darul lui Nabokov.
În cartea asta, foarte vizibile sau ascunse bine în proză, sunt patruzeci şi două de poezii şi frânturi de poezii (în vers alb, rimate şi ritmate, finalizate sau în lucru, uneori copiind tipare de demult...).

One night between sunset and river
On the old bridge we stood, you and I.
Will you ever forget it, I queried,
- That particular swift that went by?
And you answered, so earnestly: Never!

And what sobs made us suddenly shiver,
What a cry life emitted in flight!
Till we die, till tomorrow, for ever,
You and I on the old bridge one night.

**

Şi se mai aud aici ţipetele altei păsări - ale uliului păsărar, atunci când vânează. Zilele trecute, uliul prinsese o biată vrabie, o jumulea pe balustrada hotelului de vizavi. Iar atunci s-a iţit poezia asta de Lord Alfred Tennyson, cu uliul implorat zadarnic de privighetoare:

A sparhawk proud did hold in wicked jail
Music's sweet chorister, the Nightingale
To whom with sighs she said: "O set me free,
And in my song I'll praise no bird but thee."
The Hawk replied: "I will not lose my diet
To let a thousand such enjoy their quiet."


(Foto: VDN)

24 mai 2014

Cotlon

Nu-mi plac ieşirile publice şi cred că se simte în fiecare clipă, asta nu se poate mima. Sunt oameni de scenă şi sunt oameni de cotlon. Pentru mine, coşmar - şi mă ajută să pricep că aşa o să fie mereu, nu e nici o bătălie de dus, lucrurile-s simple. Îmi place să-i ascult pe alţii, mă detest pe mine în fiecare gest, nu-i secundă să nu vreau să apăs pe un buton verde care să mă facă să dispar de pe scaunul prea luminat. N-am nimic de spus altora cu gura asta, n-am nimic de arătat ca prezenţă, nimic de vândut cu corpul ăsta, cu vocea asta. Slavă cerului pentru dimineaţa de după, când, cum-necum, greu, se risipesc jena, greaţa, lipsa de sens - ajută să te aşezi iar la biroul tău şi să continui să faci ceea ce făceai şi ieri, şi alaltăieri.


(Foto: VDN)

23 mai 2014

Simfonia animalieră, o lectură

Finalul verii l-am petrecut astfel, singură şi împreună cu cei trei singuratici prieteni, ariciul, hârciogul şi cârtiţa, scriindu-ne în ritmul nostru obişnuit, eu citind ce mi-au scris şi răspunzându-le dimineaţa devreme, la prima cafea, iar ei pe înserate sau noaptea, după pofte, după bot. Şi chiar întâlnindu-ne, fără să forţăm nota aceasta cărnoasă, doar când şi când, şi totuşi uneori întâlnindu-ne, cu premeditare sau întâmplător, fie toţi trei la un ceai şi-o frunză verde, povestind una, tăcând alta, cât şi cum ne poftea inima, privind cerul sau, după caz, pământul, şi pe dinafară şi pe dinăuntru, fie întâlnindu-mă doar eu cu Doinel, pe înserate lângă măceş, fie doar eu cu Ciobi, la cel puţin două ore după somnul lui de după-amiază, către apus, pe vreo brazdă din grădina de zarzavat, fie eu cu Dede, la pârâul din fundul curţii, după răsăritul lunii, ba după înălţatul zdravăn al lunii, fie Doinel cu Ciobi, nu ştiu unde, probabil la măceş sau pe brazdă sau între acestea, fie Doinel cu Dede, la măceş sau la pârâu sau între acestea, fie Ciobi cu Dede, pe brazdă sau la pârâu sau între acestea, fie Doinel cu Ciobi şi cu Dede, acolo unde îi aducea întâmplarea sau voia, undeva între măceş, brazdă şi pârâu, sau şezând fiecare acolo unde era şi considerându-se gata întâlniţi, fie eu cu Doinel şi cu Ciobi, fie eu cu Doinel şi cu Dede, fie eu cu Ciobi şi cu Dede, fie eu cu toţi trei deodată, dar, cum ziceam, sau poate că nici n-am zis-o niciodată, asta foarte rar, poate că doar o dată, poate ca niciodată. Ceea ce ştiu cu certitudine e că ei, între ei, toţi trei sau câte doi sau chiar câte unul, se întâlneau mult mai des, ştiu asta fiindcă întâlnindu-mă cu oricare dintre ei aveam senzaţia că fiecare ştia ce vorbisem, precum şi ce nu vorbisem cu ceilalţi, luaţi câte unul sau luaţi câte doi sau, în fine, luaţi toţi trei la un loc. Ne înţelegeam minunat. Şi astfel vara se sfârşea. O vară de o mie de waţi, ce-avea să-şi întindă dogoarea până adânc în septembrie.

Simfonia animalieră, fragment.

22 mai 2014

Palid


Era o astfel de zi.

Şi-un substantiv rămas lâng-un ament
Maro se usucă-alături, pe ciment.

Îmi rupea spinarea astăzi pachetul cu cele zece cărţi, exemplarele din traducerea nouă, dar m-am pomenit că mergeam săltăreţ şi-aş fi vrut să nu ajung prea devreme acasă. Am savurat semaforul roşu, fiecare minuţel, şi apoi fiecare pas pe zebră şi înaintarea de-a lungul fiecărei străduţe, cu mânerele alea de la sacoşa roşie intrate în carnea umărului. E bine, bine de tot să te rupă fizic o chestie care ţi-a muncit mult timp numai mintea. Te simţi viu şi-ţi aminteşti dintr-o dată cum strigau muncitorii dintr-o uzină, demult, într-o grevă, spre turnul proiectanţilor unde erai şi tu: "Şobolanii! Şobolanii!". Ajungi rupt de oboseală acasă, şobolan cu roata de caşcaval în zece exemplare, şi nimic nu te doare. O zi fericită, cu teamă înzecită.

19 mai 2014

Foc palid




Foc palid
În colecţia Biblioteca Polirom, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu.
De pe site-ul editurii:

Traducere din limba engleza si note de Veronica D. Niculescu.
Editie ingrijita de Anca Baicoianu.

„Aceasta opera ca un centaur, jumatate poem, jumatate proza, este o creatie de o frumusete perfecta, simetrica, stranie si originala. Desi vrea sa para o ciudatenie, ea nu poate ascunde ca este una dintre cele mai mari opere de arta ale acestui secol.” (Mary McCarthy)

„Pentru ca ne invita sa descoperim, Foc palid ne indeamna in acelasi timp sa respingem tot ce credem ca am descoperit. Cel mai bun roman al lui Nabokov, el este de fapt o paradigma a disuadarii.” (Brian Boyd)

„E curios cum o carte nu poate fi citita; ea nu poate fi decit recitita. Un cititor bun, un cititor adevarat, un cititor activ si creativ nu face decit sa reciteasca.” (Vladimir Nabokov)

9 mai 2014

La apus


Era o astfel de zi.

8 mai 2014

Traduceri, despre dificultăţi

"Participarea atâtor muze ruseşti în orchestrarea romanului face traducerea acestuia deosebit de grea. Fiul meu, Dmitri Nabokov, a încheiat traducerea primului capitol în engleză, dar nu a putut continua din cauza unor situaţii presante din cariera lui. Celelalte patru capitole au fost traduse de Michael Scammell. În iarna anului 1961, la Montreux, am revizuit cu atenţie traducerea tuturor celor cinci capitole. Sunt responsabil de versiunile diferitelor poeme şi frânturi de poeme răspândite prin carte. Epigraful nu este o invenţie. Poemul care serveşte drept epilog imită o strofă din Oneghin." - spune Vladimir Nabokov în Cuvântul înainte de la ediţia în limba engleză a romanului Darul.

S-a tot vorbit zilele trecute despre dificultăţi. Iar eu m-am gândit din nou că Darul mi s-a părut cea mai dificilă carte de Nabokov, în privinţa traducerii. De departe cea mai dificilă. Şi nici nu ştiu ca în alt caz Nabokov să facă o asemenea menţiune. Însă la noi întotdeauna renumele - al cărţii, al autorului - e cel care străluceşte mai tare şi fură privirile, aşa cum ştiu să facă doar suprafeţele apelor.

5 mai 2014

Nimicuri şi lilieci

E vremea liliecilor bolnavi
ce-şi târâie umbrela pe şosele.

Luxul de-a fi contradictoriu? Da şi mai degrabă nu. Mai degrabă parte forţată din terapia unui autodidact. Să te arunci dintr-o dată în lume, atunci când ţi-e mai urât să o faci, să ieşi în piaţa publică, haida-ha şi ţopa-ţop şi tu, hai, că nu-i greu, şi să vezi: se trăieşte, se simţeşte? Să te afişezi, să spui, să arăţi - de ce? Ca să vezi ce ţi se întâmplă?; ţi se întâmplă ceva? Ca să pricepi îndeaproape foşnetul acela, să ameţeşti în camera cu oglinzi deformante, să te apuce jalea când ţi-o fi bucuria mai mare. Ce bucurie? Ce jale. Roata morţii se-nvârteşte, ţac, ţac, ţac, dar dacă te ţii deoparte de goana continuă pe o mie şapte sute de glasuri, atunci se aude firicel de viaţă, leşinat, voinicel, dar fir de viaţă. Pentru asta, pentru veşnicele reveniri la muşuroi, pentru asta are rost să ieşi din când în când, să ţop-ţop, să te prefaci că se poate, să te prefaci că aşa-i bine, că aşa se cuvine, să te forţezi să crezi, să crezi, să crezi. Da de unde! Smiley din taste pe un chip de liliac obosit.

Toată negura zilei de ieri, a mea, a mea toată, dar la fel izbucnirile încăpăţânate, nebuneşti, ale curcubeului dublu dinspre răsărit, la ora apusului.


(La fereastră - sau cum am învăţat să fac rouă - Foto: VDN)

3 mai 2014

Palid, liliachiu

Era chiar ziua de naştere a lui Nabokov, îmi dau seama acum. 23 aprilie. Ajunsesem la casa părinţilor în seara precedentă, dimineaţa se arăta însorită, plouase şi-avea să mai plouă, totul sclipea; m-am dus cu tot calabalâcul sub viţa de vie din grădină, era semi-umbră, era grozav, aşa că am lucrat câteva ore stând la cel mai luminos şi mai liniştit birou din lume, o masă lungă de lemn cu două băncuţe, pisica dormitând alături, iar în spatele meu era visul oricui: un gard de lemn închis cu zăvor şi pe dinafară, şi pe dinăuntru. Cântau coţofenele şi mierlele, se căţărau melcii pe deluşorul de vegetale putrezind lent lângă zid. Acolo am terminat de citit pentru prima oară cartea tradusă, Foc palid, în sfârşit cartea-carte, machetată, imprimată pe hârtie, curată, încă ţinută strâns în mâini, încă numai a mea, încă având dreptul, la o adică, să-mi folosesc carioca. Era a şaptea oară că o citeam, dar era prima, prima. Trecuseră anotimpuri de când începusem şi trecuseră ani de când încercasem.
Am strâns foile, apoi am strâns şi melcii, i-am pus într-o pungă şi i-am dus pe malul Begăi. Până acolo, unii deja se căţăraseră pe mânere.
O zi liliachie, scăldată într-un ceva ce ştii pe loc că va deveni amintire.


(Foto: VDN)