29 martie 2014

"Niciodată nu arată ceva neterminat. Niciodată, niciodată."

Între timp (pe 3 iulie, conform agendei mele) aflasem – nu de la John, ci de la Sybil – că prietenul meu începuse să lucreze la un poem amplu. După ce nu-l mai văzusem vreme de vreo două zile, s-a întâmplat să-i aduc acasă nişte imprimate de la cutia poştală din stradă, alăturată cu a lui Goldsworth (pe care obişnuiam să o ignor, înţesată cum era de fluturaşi, reclame locale, cataloage comerciale şi genul ăsta de prostii) şi am dat nas în nas cu Sybil, pe care un arbust o ascunsese de privirea mea de şoim. Cu pălărie de paie şi mănuşi de grădinărit, stătea pe vine în faţa unui rond de flori şi tăia sau lega ceva, iar pantalonii ei maro strâmţi mi-au amintit de colanţii-mandolină (cum le ziceam în glumă) pe care-i purta şi nevasta mea. Mi-a zis să nu-l deranjez cu reclamele respective şi a adăugat informaţia că s-a „apucat de un poem foarte mare”. Am simţit sângele inundându-mi faţa şi am bombănit ceva cum că mie încă nu-mi arătase nimic, iar ea s-a îndreptat şi şi-a dat părul negru încărunţit de pe frunte, s-a holbat la mine şi a zis: „Cum adică – nu v-a arătat încă nimic? Niciodată nu arată ceva neterminat. Niciodată, niciodată. Nici măcar n-o să discute cu dumneavoastră până nu e gata, absolut gata”. Nu-mi venea să cred, dar am descoperit în curând, vorbind cu ciudat de reticentul meu prieten, că fusese foarte bine instruit de soţie. Când mă străduiam să-l scot din muţenia lui cu ajutorul unor vorbe de duh bine intenţionate, precum: „Oamenii care trăiesc în case de sticlă n-ar trebui să scrie poeme”, el nu făcea decât să caşte şi să scuture din cap şi riposta că „străinii ar trebui să se ferească de zicalele vechi”. Cu toate acestea, nevoia de a afla ce făcea cu tot materialul viu, mirobolant, palpitant şi sclipitor pe care-l revărsasem asupra lui, dorinţa arzătoare de a-l vedea la muncă (chiar dacă fructul muncii lui îmi era interzis) s-a dovedit a fi absolut chinuitoare şi incontrolabilă şi m-a făcut să mă dedau la o orgie de spionaj pe care nici un considerent legat de mândrie n-a putut s-o împiedice.
Ferestrele, după cum bine se ştie, au fost consolarea literaturii la persoana întâi din toate epocile. Însă acest observator nu a putut rivaliza în materie de noroc cu Eroul timpului nostru care asculta pe la uşi, nici cu cel omniprezent al Timpului pierdut. Şi totuşi mi se acordau când şi când frânturi de vânătoare fericită.

Nabokov, F.p.

27 martie 2014

Taina, Globus şi Luciat

E tare plăcut să ţii taine, ce mare scofală? Mai rîzi pe sub mustăţi cu vreun prieten, mai scapi un "stai, c-o să vezi", dar nu zici. Apoi vine şi ziua în care să spui.

Mi-am publicat cărţile de pînă acum la edituri diferite, una colo, două dincolo, alta aici... Dar am tradus numai pentru Editura Polirom. Voi face însă o excepţie şi voi traduce o carte pentru colecţia Globus, de la Editura Univers, relansată în aceste zile. Din două motive de suflet: 1. coordonatoarea colecţiei este Luciat, alias terorista cititoare, care alege cărţile după bunul ei plac; 2. am crescut cu Globus, cu copertele acelea mici şi colorate care ascundeau mereu poveşti minunate.

Luciat şi-a redeschis blogul după cinci ani de tăcere. Nu m-am numărat printre cei care ar fi stat în cap ca să afle cine este. Păi, se ştia. O fată care citeşte. Acum, că ne-am întîlnit să punem la cale nu ţara, dar cîte-un orăşel, poate două, pot să spun. E o fată care citeşte.

O să dezvălui totuşi un detaliu despre cine este Luciat. Dacă stai seara pe o bancă în Cişmigiu cu ea, prin faţa ta va trece deodată, printre atîţia oameni care-şi plimbă cîinii, un băiat cu un iepure alb în braţe. "Un iepure!" o să strigi. Şi iarăşi: "Uite, uite, un iepure!" Iepurele e mare, te minunezi de aşa apariţie, urechile i se sprijină pe umărul tînărului care îl poartă. Într-un tîrziu, Luciat o să-şi ridice ochii din paginile pe care ţi le arăta pătimaşă, o să se uite peste umăr şi o să te întrebe distrată: "Ce, chiar era un iepure?..." Păi, da, chiar era. Un iepure alb, mare, cu ham negru, ţinut în braţe de un băiat. Dar între timp s-a dus, nu se mai vede. Rîdeţi, paginile palpită vii în poală şi cer mîngîiate între urechi.

Călătorie frumoasă, Luciat şi Globus!

23 martie 2014

Duminică mov


Dulce, ziua trecu-n neîncetat
Zumzet armonios. Mintea-a secat,
Şi-un substantiv rămas lâng-un ament
Maro se usucă alături, pe ciment.

Nabokov, F.p.


(Foto: VDN)

20 martie 2014

O tăcere


Era o astfel de zi.

11 martie 2014

Basmul, cinci ani

Sînt ape care curg repede şi ape care curg lin. În ţara unde s-a petrecut povestea Prinţesei Repede-Repede, toate apele curgeau de o mie de ani atît de încet, încît doar adierea vîntului părea să le mişte la suprafaţă. Peştii din străfundurile rîurilor înotau dînd din aripioare o dată la un an, iar păsările din copaci cîntau cele mai lente melodii. Norii înaintau pe cer cu viteza unui melc adormit, astfel că mişcarea lor o puteai vedea numai dacă închideai ochii şi îi deschideai peste cîteva minute, iar toate fiinţele din Lentmania exact asta făceau, şi de-ar fi vrut, şi de n-ar fi vrut. Fiindcă vieţuitoarele din această ţară făceau totul încet, foarte încet. Clipeau, mergeau, respirau fără nici o grabă, căci Graba dispăruse de mult din lumea lor. O singură fiinţă din întreaga împărăţie îndepărtată mai făcea un singur lucru repede. Aceasta, nu e greu de ghicit, era Prinţesa Repede-Repede. Dar ceea ce făcea ea iute, închisă în iatac, departe de orice privire, era marea ei taină, aducătoare şi de dulci bucurii, dar şi de o nemaipomenită tristeţe.


Basmul Prinţesei Repede-Repede împlineşte cinci ani de la apariţie.


Ultimele exemplare, la preţ pitic, la Editura Polirom.
Aceeaşi poveste s-a întâmplat şi cu Orchestra portocalie.

6 martie 2014

“Raiul face roata”

Există un moment foarte precis când simţi că noua carte face clic – este expresia pe care o folosesc de mult fiindcă exact aşa aud: face clic. Dacă e să facă. Scrisul meu este circular. Rescrierea face scrisul să fie circular. Tehnic, totul seamănă foarte mult cu ce se întîmplă şi cînd traduc. Nu poate exista o singură trecere – asta ar face cartea liniară. Sînt, inevitabil, mai multe treceri, reveniri. Mersul acesta iar şi iar de la sfîrşit la început şi de la început la sfîrşit face scrisul să fie o roată. Vorba unei biete femei fără minte dintr-o proză scurtă de Beckett, “Raiul face roata, face roata, roata, roata, roata, roata”.
Cu traducerile, apropierea de final e mult mai vizibilă: de la o trecere la alta, sînt tot mai puţine modificări. Traducerea e gata atunci cînd, la a cincea, a şasea, a şaptea trecere, deja cu originalul pus deoparte, retuşurile se subţiază pînă dispar. Cînd pagini în şir se citesc fără nici o modificare, cartea e gata.
Ce se întîmplă la scris, la rescris? Primele recitiri înseamnă la mine urmărirea firului logic prin întregul volum, adăugarea de detalii şi mai cu seamă ştergerea de detalii, simplificarea, curăţirea întregului. Şi înseamnă mai ales aducerea în zona de început de indicii care au sens doar odată ce ajungi la final, acelea despre care speri că vor fi deliciul celor care vor reciti. Stop. Reluare. Vor reciti? Rîdem o vreme şi continuăm. Da, împănarea textului deloc liniar cu detalii care au sens numai la o recitire este lecţia – lecţie frumoasă ca o dragoste – învăţată lucrînd la traduceri, prin numeroasele recitiri care dezvăluie, scot dintr-o dată la iveală ceea ce sigur că a fost de neînţeles la prima lectură. Se aplică, după puteri, la scrisul propriu, cu riscul de a părea nebuni. Nebuni: noi, adică, noi să fim recitiţi? Dar fără nebunie, fără pură nebunie, scrisul în sine ar mai fi posibil, de la bun început? Pentru acel un unic cititor care ne-ar reciti şi ar scoate măcar un icnet de încîntare pe canapeaua lui descoperind detaliul ascuns, aparent fără sens, deodată sclipind ca o nestemată în nisip – o repetiţie, o asemănare fugară, un obiect pe o masă, un trecător pe o stradă umbrită – pentru acest cititor imaginar ne dăm în roată iar şi iar. Şi deodată, cînd toate lucrurile par să fie aşezate la locul lor, cartea şlefuită face clic. E rotundă, s-a închis.
Imaginaţi-vă încîntarea mea cînd, anul trecut, traducînd Darul lui Nabokov, am dat de un capitol întreg care reprezintă un volum, o biografie scrisă de personajul principal – o carte circulară închisă cu agrafa unui sonet! Primele opt versuri ale sonetului se află la finalul capitolului. Ultimele şase sînt la început. Bineînţeles că urmează, în capitolul următor, cronicile grăbite şi apăsate care fac praf cartea. Ce sonet este acesta, din şase versuri?
Sigur că între momentul cînd cartea se închide şi al unei eventuale publicări urmează o prăpastie. Cartea se aşază pentru o vreme nedefinită în raft. E gata. Cînd şi dacă o să plece mai departe, spre vreun editor, asta-i cu totul altceva. Îţi trebuie un alt fel de motivaţie, îţi trebuie răbdare cu carul, dispoziţie, încredere, speranţă – un întreg evantai cît o coadă de păun, care tot mai adesea ne va lipsi.


Despre declicul care anunţă încheierea unei cărţi - o anchetă la care răspund: Andrei Codrescu, T.O. Bobe, Lucian Dan Teodorovici, Emilian Galaicu-Păun, Mariana Codruţ, Ioana Bot, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Robert Şerban, Veronica D. Niculescu, Ioana Nicolaie, Radu Aldulescu, Florin Lăzărescu, Andra Rotaru, Marius Chivu, Simona Popescu, Radu Vancu.
O anchetă realizată de Ruxandra Cesereanu în revista Steaua, aici.

5 martie 2014

Chiparosul si migdalul din Crimeea

Aer de primăvară. Un pic pufos. Vezi teii aceia alinaţi pe stradă? Ramuri negre acoperite de paiete verzi şi ude. Toţi copacii din lume călătoresc undeva. Pelerinaj perpetuu. Îţi aminteşti, când veneam încoace, spre acest oraş, copacii călătorind pe lângă ferestrele vagonului nostru? Îţi aminteşti cei doisprezece plopi sfătuindu-se cum să treacă râul? Şi mai demult, în Crimeea, am văzut odată un chiparos aplecându-se deasupra unui migdal în floare. Odată ca niciodată, chiparosul fusese un coşar solid, înalt, cu o perie pe sârmă şi o scară sub braţ. Îndrăgostit până peste urechi, bietul om, de o micuţă spălătoreasă, roz precum petalele de migdal. Acum s-au întâlnit, în sfârşit, şi au pornit undeva împreună. Şorţul ei roz se umflă în briză; el se apleacă înspre ea cu sfială, ca şi când încă ar fi îngrijorat să nu o murdărească cu funingine. Legendă de cea mai bună calitate.

Din Zei de Vladimir Nabokov, povestire scrisă la 25 de ani în limba rusă, nepublicată, tradusă de Dmitri Nabokov în engleză. Inclusă în Povestirile lui Vladimir Nabokov.

1 martie 2014

Watt - Zilei parte mare, nopţii parte mare

Watt rămâne una dintre marile mele preferate, dintre cărţile traduse şi dintre cărţile citite vreodată. De câte ori mă mai mir că volumul ăsta cu trei romane ale lui Beckett traduse la noi în premieră a rămas fără ecou, de parcă ar fi căzut în mijlocul unui deşert de pe altă planetă, în timp ce mari războaie încap pe muchii înguste, mi se spune că Beckett, ah, Beckett e greu de citit. Dar Beckett e amuzant, e trăsnit, e adorabil, are tot ce-ţi poţi dori. Fericirea cufundărilor şi descoperirilor este inegalabilă.
Ieri am răsfoit iarăşi volumul şi am dat de nişte pagini iubite, îngrozitor de iubite. Poate mai vrea să le iubească cineva.

***

În grădina lui Watt, în grădina mea, ne-am fi simţit mult mai nestingheriţi. Dar nu mi-a dat deloc prin minte să mă merg înapoi în grădina mea împreună cu Watt, sau să merg înainte împreună cu el în a lui. Dar nu i-a dat deloc lui Watt prin minte să meargă înapoi împreună cu mine în grădina lui, sau împreună cu mine să meargă înainte în a mea. Fiindcă grădina mea era grădina mea, iar grădina lui Watt era grădina lui Watt, noi nu mai aveam o grădină comună. Aşa că am mers încolo şi-ncoace, în felul descris, nici unul în grădina lui.
Aşa că am început, după atât de mult timp, să ne plimbăm iarăşi împreună, şi să vorbim, din când în când.
Aşa cum mergea Watt acum, aşa şi vorbea, de la coadă la cap.
Iată un exemplu al stilului său, din acea perioadă:
Zilei parte mare, nopţii parte mare, Knott cu acum. Acum până, puţin de atât văzut ah, puţin de atât auzit ah. Seară până dimineaţa de. Auzit ce-am, văzut ce-am atunci şi. Totul liniştit, înceţoşat. Urechile, ochii şi slăbesc acum. Linişte în, ceaţă în, mutat m-am aşa.
De aici, probabil se va bănui:
că inversiunea nu afecta ordinea propoziţiilor, ci doar a cuvintelor;
că inversiunea era imperfectă;
că elipsa era frecventă;
că eufonia era o preocupare;
că spontaneitatea probabil nu lipsea;
că probabil era mai mult decât o inversiune a discursului;
că gândul era probabil inversat.
Astfel ajunge tot omul, mai devreme sau mai târziu, să invidieze musca, cu toate lungile bucurii ale verii înaintea ei.
Rostirea era la fel de rapidă, şi de înăbuşită, ca şi înainte.
Acestea erau sunete care la început, deşi mergeam faţă în faţă, erau lipsite de semnificaţie pentru mine.
Şi nici Watt nu mă urmărea pe mine. Zis ce, spunea, ce, zis ce.
Astfel cred că am ratat multe bănuiesc de mare interes cu privire la presupun prima etapă sau iniţială a celei de-a doua perioade sau finale a şederii lui Watt în casa domnului Knott.
Fiindcă Watt avea un puternic simţ al cronologiei, într-un fel, şi şi mai puternic îi displăcea batologia.
Mâinile mele îi părăseau adesea umerii, pentru a face câte-o însemnare în agenda lor mică. Dar ale lui nu îi părăseau niciodată pe ai mei, decât dacă le detaşam eu personal.
Însă în curând m-am obişnuit cu aceste sunete, şi apoi am înţeles la fel de bine ca înainte, adică o mare parte din ce auzeam.
Aşa că totul a mers bine, până când Watt a început să inverseze nu ordinea cuvintelor în propoziţie, ci pe cea a literelor în cuvinte.
Această nouă modificare Watt a executat-o cu discreţia lui obişnuită şi cu un simţ al ceea ce era acceptabil pentru ureche, şi cu o judecată estetică. Şi totuşi pentru cineva ca mine, dornic de informaţie mai presus de orice, schimbarea a fost destul de deconcertantă.
Iată un exemplu al stilului său, din acea perioadă:
Urtnep ihco, muf dilap, ănzeb ăsaorg. Urtnep napmit, fup bals, fup bals. Urtnep eleip, igelab iom, igelab iom. Urtnep san, rea uerg, rea uerg. Urtnep ăbmil, etrat iclud, etrat iclud.
Acestea erau sunete care la început, deşi mergeam piept în piept, nu-mi spuneau mare lucru.
Şi nici Watt nu mă urmărea pe mine. Ec siz, spunea, ec siz, ec.
Astfel cred că am ratat multe presupun de mare interes cu privire la bănuiesc cea de-a doua etapă a celei de-a doua perioade sau finale a şederii lui Watt în casa domnului Knott.
Însă în curând m-am obişnuit cu aceste sunete, şi apoi am înţeles la fel de bine ca înainte.
Aşa că totul a mers bine, până când Watt a început să inverseze nu ordinea literelor în cuvinte, ci pe cea a propoziţiilor în perioadă.
Iată un exemplu al stilului său, din acea perioadă:
Din nimic. La sursă. La profesor. La templu. Lui i-am adus. Inima asta golită. Mâinile astea golite. Mintea asta ignorantă. Trupul ăsta fără casă. Ca să-l iubească puţinul meu s-a opus. Puţinul meu nu l-a vrut. Puţinul meu să-l înveţe a uitat. Mi-am abandonat puţinul ca să-l găsesc pe el.
Acestea erau sunete care la început, în ciuda apropierii noastre, nu-mi erau tocmai clare.
Şi nici Watt nu mă urmărea pe mine. Ce zis, ce, spunea, ce zis.
Astfel bănuiesc că am ratat multe cred de mare interes cu privire la presupun cea de-a treia etapă a celei de-a doua perioade sau finale a şederii lui Watt în casa domnului Knott.
Însă în curând m-am obişnuit cu aceste sunete, şi apoi am înţeles la fel de bine ca înainte.
Aşa că totul a mers bine, până când Watt a început să inverseze nu ordinea propoziţiilor în perioadă, ci pe cea a cuvintelor în propoziţie laolaltă cu cea a literelor în cuvinte.
Iată un exemplu al stilului său, din acea perioadă:
Aiubert ec? Tonk. Aeva ec? Tonk. Atrub ănilp are? Uhp! Aiubert rad? Un ăc libaborp. Aeva rad? Uitş un.
Acestea erau sunete care la început, deşi mergeam burtă în burtă, erau atât de goale pentru mine.
Şi nici Watt nu mă urmărea pe mine. Siz ec, spunea, ec, siz ec.
Astfel bănuiesc că am ratat multe presupun de mare interes cu privire la cred cea de-a patra etapă a celei de-a doua perioade sau finale a şederii lui Watt în casa domnului Knott.
Însă în curând m-am obişnuit cu aceste sunete.
Apoi totul a mers bine, până când Watt a început să inverseze nu ordinea cuvintelor în propoziţie laolaltă cu cea a literelor în cuvinte, ci pe cea a cuvintelor în propoziţie laolaltă cu cea a propoziţiilor în perioadă.
Iată un exemplu al stilului său, din acea perioadă:
Zicea îmi, Nu, vesta, jiletca, pantalonii, şosetele, pantofii, cămaşa, chiloţii, haina, îmbracă gata lucrurile când sunt. Zicea îmi, Îmbracă. Zicea îmi, Nu, apa, prosopul, buretele, săpunul, sărurile, mănuşa, peria, cada, spală gata lucrurile când sunt. Zicea îmi, Spală. Zicea îmi, Nu, apa, prosopul, buretele, săpunul, briciul, pudra, peria, bolul, rade gata lucrurile când sunt. Zicea îmi, Rade.
Acestea erau sunete care la început, deşi mergeam pubis în pubis, lăsau atâta de dorit pentru mine.
Şi nici Watt nu mă urmărea pe mine. Ce, zis ce, spunea, zis ce.
Astfel presupun că am ratat multe bănuiesc de mare interes cu privire la cred cea de-a cincea etapă a celei de-a doua perioade sau finale a şederii lui Watt în casa domnului Knott.
Însă în curând m-am obişnuit cu aceste sunete.
Până când Watt a început să inverseze nu ordinea cuvintelor în propoziţie laolaltă cu cea a propoziţiilor în perioadă, ci pe cea a literelor din cuvinte laolaltă cu cea a propoziţiilor în perioadă.
Iată un exemplu al stilului său, din acea perioadă:
Ănîp ec av inev auiz. Un taw, un tonk. Un purt, un telfus. Un uiv, un trom. Un zaert, un timroda. Un lesev, un tsirt. Aşa tiărt, o emerv.
Asta nu însemna nimic pentru mine.
Ec siz, ec, spunea Watt, ec siz.
Astfel presupun că am ratat multe cred de mare interes cu privire la bănuiesc cea de-a cincea, nu, a şasea etapă a celei de-a doua perioade sau finale a şederii lui Watt în casa domnului Knott.
Dar până la urmă am înţeles.
Apoi Watt a început să inverseze nu ordinea literelor din cuvinte laolaltă cu cea a propoziţiilor în perioadă, ci pe cea a literelor din cuvinte laolaltă cu cea a cuvintelor în propoziţie laolaltă cu cea a propoziţiilor în perioadă.
De exemplu:
Rămu nî rămu, inemao iod. Ătaot auiz, etpaon nid etrap. Rai, rai, rai. Iopa tucăf ma ec? Un. Taw uc tibrov tonk? Un. Tonk uc tibrov taw? Un. Tonk al tatiu taw? Un. Taw al tatiu tonk? Drus, bro, tum. Etpaon nid etrap, ătaot auiz. Inemao iod, rămu nî rămu.
Mi-a luat ceva timp să mă obişnuiesc cu asta.
Ec, siz ec, spunea Watt, siz ec.
Astfel cred că am ratat multe bănuiesc de mare interes cu privire la presupun cea de-a şaptea etapă a celei de-a doua perioade sau finale a şederii lui Watt în casa domnului Knott.
Apoi i-a dat prin minte să inverseze, nu ordinea cuvintelor în propoziţie, nici pe cea a literelor în cuvinte, nici pe cea a propoziţiilor în perioadă, nici simultan pe cea a cuvintelor în propoziţie şi pe cea a literelor în cuvinte, nici simultan pe cea a cuvintelor în propoziţie şi pe cea a propoziţiilor în perioadă, nici simultan pe cea a literelor din cuvinte şi pe cea a propoziţiilor din perioadă, nici simultan pe cea a literelor din cuvinte şi pe cea a cuvintelor din propoziţie şi pe cea a propoziţiilor din perioadă, o, nu, ci în scurtul timp al aceleiaşi perioade, ba pe cea a cuvintelor în propoziţie, ba pe cea a literelor în cuvinte, ba pe cea a propoziţiilor în perioadă, ba simultan pe cea a cuvintelor în propoziţie şi pe cea a literelor în cuvinte, ba simultan pe cea a cuvintelor în propoziţie şi pe cea a propoziţiilor în perioadă, ba simultan pe cea a literelor în cuvinte şi pe cea a propoziţiilor din perioadă, şi ba simultan pe cea a literelor în cuvinte şi pe cea a cuvintelor în propoziţie şi pe cea a propoziţiilor în perioadă.
Nu-mi amintesc nici un exemplu al acestui stil.
Acestea erau sunete care la început, deşi mergeam lipiţi unul de altul, erau atât de irlandeze pentru mine.
Şi nici Watt nu mă urmărea pe mine. Ce siz, spunea, ec, zis ec.
Astfel cred că am ratat multe presupun de mare interes cu privire la bănuiesc cea de-a opta şi ultima etapă a celei de-a doua perioade sau finale a şederii lui Watt în casa domnului Knott.


Samuel Beckett, Opere II.