25 februarie 2014

Vedere din Zembla


Despre lucrările studenţilor: „Sunt în general foarte binevoitor [a zis Shade]. Dar sunt anumite fleacuri pe care nu le iert.” Kinbote: „Cum ar fi?” „Dacă n-a citit cartea cerută. Dacă a citit-o ca un idiot. Dacă scotoceşte în ea după simboluri; de exemplu: «Autorul foloseşte imaginea frapantă a frunzelor verzi fiindcă verdele este simbolul fericirii şi al frustrării.» Mai am şi obiceiul de-a scădea catastrofal nota studentului dacă foloseşte «simplu» şi «sincer» într-un sens elogios; exemple: «Stilul lui Shelley este întotdeauna foarte simplu şi bun»; sau «Yeats este întotdeauna sincer.» Asta e ceva larg răspândit, iar când aud un critic vorbind de sinceritatea unui autor, ştiu că ori criticul, ori autorul e un prost.”

(Nabokov, F.p.)

16 februarie 2014

Disperare

Până zilele trecute, a fost doar o notă de subsol la pagina 11 din carte şi o dorinţă. Zilele trecute, am reuşit să îl văd. Disperare - Despair. Filmul după romanul lui Vladimir Nabokov, în regia lui Rainer Werner Fassbinder. Realizat în 1978, la un an după moartea lui Nabokov, cu premiera la Cannes. Găsesc, într-o cronică din The Guardian, comentatori care se vaită că nu l-au putut vedea, deşi îl caută de zece ani - filmul se distribuia doar cu colecţiile Fassbinder, extrem de scumpe. Cronica din 2012 vine imediat după distribuirea separată a filmului. Fericire de Disperare.

Uită de teoria cu filmele care niciodată nu egalează cărţile. Este în filmul acesta aceeaşi Disperare, spusă cu alte mijloace. Personajele strălucesc, niciodată imaginaţia cititorului nu s-a simţit mai flatată. Hermann, interpretat de Dirk Bogarde, e rupt din pagini şi e viu, îşi trăieşte propria viaţă pe ecran, nebunul versatil, expresiv, atotprezent, dominator, sclipitor. Lidia (Andréa Ferréol), minunată - senzuală, veselă, adorabilă, diafană, gâsculiţa perfectă a lui Hermann. Sau păsăruica de rasă a lui Ardalion? Ardalion, pictorul leu. Şi, desigur, Felix!...

Povestea e ţesută într-un labirint de geamuri şi oglinzi absolut fermecător, textul este reconstruit ca să slujească ecranul (adaptare de Tom Stoppard), monologurile lui Hermann sunt mutate în discuţiile cu diferiţii lui interlocutori. Sigur, filmul nu e text. Dacă te aştepţi să vezi, pas cu pas, cartea, cu scene favorite - "semnat Vrabie", "Literatura e Dragoste" şi vise cu câini albi -, cu jocuri de cuvinte de neuitat şi umorul nebun al lui Nabokov din şi dintre rânduri, atunci, ei bine, nu le vei primi pe toate. Vei primi însă aceeaşi lume, aceeaşi poveste, transpusă în acest limbaj diferit. Disperarea lui Fassbinder vine cu daruri. Îi vei vedea pe Hermann, Lidia, Ardalion şi Felix la ei acasă şi vei vedea în mintea lui Hermann, cel care "nu va primi niciodată bilet de voie din iad" (Nabokov). Este filmul care te face să-ţi iei adio de la teoriile absurde cu filmul mereu mai slab decât cartea. Filmul e film & cartea e carte.

Bonus: Genericul mov; primele imagini din film sunt cele în care Lidia sparge ouă şi face gogol-mogol. Undeva pe fundal e şi râşniţa de cafea.
"Ardalion, tu ţi-ai primit gogol-mogolul; ăsta-i gogol-mogolul lui Hermann; Fiecare cu gogol-mogolul lui... Uite, Hermann, gogol-mogol!..."


Trailer
, aici.

13 februarie 2014

"Visuri şi ţinte"

Poate că este cea mai teribilă întrebare din toate, fiindcă ne forţează la o sinceritate atroce, la săpături după un răspuns deloc la îndemână, şi ce ne facem dacă nicicum nu găsim unul? Nu putem inventa. Nu există visuri, nu există ţinte, nu în sensul acela de punct înainte pe o hartă imaginară. Există pas mic şi pas mic, pe acelaşi drum cu grijă ţinut. Drumul e greu şi e firesc, în unele zile pricepi uluit că ai ajuns într-un loc unde poate-ai fi vrut să ajungi, dar nici n-ai îndrăznit să doreşti, au fost pas de pitic lângă alt pas de pitic şi atât. Îmi doresc linişte, visez la liniştea aceea din timpul scrierii primelor poveşti, primului volum, de acum zece, doisprezece ani, când nu exista junglă, nu exista vorbărie, eram eu în camera mea, o bibliotecă, un monitor, un brad la fereastră, la capătul lumii. Ce s-a schimbat? În momentul în care ştii că există jungla, vorbăria, auzi foşgăiala toată şi când stai cu palmele apăsate pe urechi. Izolarea se accentuează. Îmi doresc linişte, o întoarcere în acel punct zero senin şi curat, şi pentru asta mă lupt în fiecare zi, fiindcă acum liniştea nu mai este posibilă decât prin bătălii.
Îmi doresc şi seninătatea din timpul primei cărţi traduse, când tot aşa nu ştiam jungla, nu ştiam urletele, şi era pură plăcere, şi lipsă de grabă, şi un dicţionar mare şi rupt proptit pe un scăunel cu sertar. Inocenţa.
Visez să pot termina pasul mic pentru care am ridicat talpa de pe pământ astăzi, acum. Atât şi nimic mai departe.


- O anchetă în Prăvălia culturală -

10 februarie 2014

Repede-Repede, o ilustraţie cu Povestucii

Anca Smărăndache, o excepţională ilustratoare de cărţi, îmi face o surpriză de ar sta şi motanul meu în coadă. O ilustraţie inspirată de Basmul Prinţesei Repede-Repede, pe care l-a citit cu atâta empatie încât ilustraţia pare ruptă din imaginaţia mea în clipa când am creat copacul-literă şi cei doi povestuci, Dublu B şi Dublu V, stând acolo sus şi scriind în caietele lor chiar basmul. Atmosfera, culorile, stilul şi atâtea detalii minuscule şi preţioase sunt cele pe care ni le-am fi dorit, cred, ambii autori ai basmului... Senzaţia mea este că Anca este în primul rând o foarte bună cititoare - în desenul acesta sunt detalii care au scăpat criticii!
Nu o cunoşteam pe Anca până ieri. Acum o cunosc prin intermediul lucrărilor ei minunate. M-a făcut fericită şi îi mulţumesc, sperând din suflet să colaborăm pe viitor, poate la alt basm, poate la altă carte, poate chiar la o reeditare a lui Repede-Repede. Ilustraţiile ei sunt visul oricărui meşter de poveşti!


"Povestucii din copacul-literă"
(titlul desenului este cel al capitolului 9 din basm)
Copyright - Anca Smărăndache

6 februarie 2014

Hoţi

Duminică după-amiaza mă confesam unor prieteni, într-o vizită delicioasă, că singurul lucru care îmi lipseşte aici cu adevărat este teatrul. Fără să ştiu, exact atunci venea o invitaţie. Aveam să o găsesc abia seara, era prea tîrziu ca să mai pot ajunge. A fost un fel de "ai grijă ce-ţi doreşti". Dar, pentru că mi-am dorit mult, mult de tot...


Am văzut aseară Hoţi, în regia lui Radu Afrim, la Teatrul Naţional Bucureşti. Mi-a plăcut mult spectacolul, e de neratat, şi mi-au plăcut sala şi publicul.

Sala Studio a TNB. Pe scenă, un lac secat, un ponton, stuf de jur împrejur, scheletul unei răposate bărci. Se aud broaştele, se ridică aburul. Un sfert de oră de aşteptare aşa – şi nu ai cum să nu te simţi ca un personaj din Pescăruşul, seara, pe moşia lui Sorin. Aştepţi pe malul lacului, unde s-a improvizat o scenă: „În stînga şi în dreapta scenei, tufişuri.” Şi aproape că auzi: „De ce umbli totdeauna în negru?” „Port doliu după viaţa mea.”
Luminile se sting, în stuf se aprind perechi de puncte roşii, întocmai ca-n piesa din piesa lui Cehov, doar că groaznicul animal nu mai este doar unul. Spaimele s-au multiplicat. Pătrundem în poveste – pătrundem în poveşti.
Spectacolul este alcătuit din diferite mici istorii, de cele mai multe ori pe scenă se află doar două personaje, cel mult trei. Poveştile cuplurilor – soţ şi soţie, mamă şi fiică, soră şi frate – vor glisa făcîndu-şi loc una alteia, pînă ce toate se vor uni viguros. Nu avem aici doar nişte poveşti cu fir comun, ci unele care se îmbină perfect şi dau un răspuns precis pînă la capăt. Dacă de obicei drumurile se răsfiră din marea poveste, de data asta lucrurile merg în sens invers. Pornim ca din vîrfurile tremurătoare ale crenguţelor unui copac, coborîm uşor, ca să ajungem pe ramuri solide şi să ne trezim la final jos, lîngă tulpina groasă şi aspră a poveştii, pe pămîntul uscat.

Splendid spectacol al fragilităţii noastre de zi cu zi, al rîsului colectiv pe sub care ni se petrec tragediile cînd (nu) ne este lumea mai dragă, Hoţi este o defilare seducătoare, energică şi plină de culoare: aceste personaje jefuite de vii poartă doliu după viaţa lor îmbrăcate colorat şi stîrnindu-ne vinovate hohote de rîs.


Articolul integral apare în Suplimentul de cultură de săptămîna viitoare.
Aici.
Foto: Radu Afrim

2 februarie 2014

Copila de zapada


A apărut Copila de zăpadă, ediţia 2014.