30 decembrie 2013

2013 - producţia de pepeni; arta topiară; versiforul

Ca să nu ne mai simţim chiar aşa de lepre, paraziţi, pierde-vară-şi-cînd-e-iarnă, ne gîndim la sfîrşit de an care-o fi fost producţia de pepeni. Peste senzaţia că 2013 a fost un an absolut încremenit într-o singură şi adorabilă carte, iar aceea este Darul lui Nabokov, scot din dulăpior şi înşir pe birou cam aşa:

Cinci antologii - în ordinea apariţiei: Antologia pieselor prezentate în secţiunea "spectacole-lectură" - Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, 2013, selecţie de Ioana Mălău, Editura Nemira; Skrapliv - nuvele româneşti, antologie apărută în Suedia; Best of proza scurtă a anilor 2000, editor Marius Chivu, Editura Polirom; 10 +, antologie de proză Tiuk!, editor Mihail Vakulovski, Ed. Tracus Arte; şi mignona Cu faţa la perete, coordonatori Bogdan Munteanu şi Marius Aldea.

Mă opresc la antologia de la festivalul de teatru. Volumul are 980 de pagini, este bilingv, cuprinde cele 8 piese jucate în festival. Piesa "Roşu, roşu, catifea" am scris-o la începutul anului anume pentru festival (o dramatizare a nuvelei) - este singurul meu text inedit din aceste antologii. Traducere în limba engleză de Anca Bărbulescu.


Cu traducerile, e simplu:
Darul şi iar Darul.
Şi Tristeţile unui american a apărut anul acesta, însă cartea am tradus-o în toamna trecută.
Tot la traduceri, spectacolul Absolventul, care se joacă la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu, în regia lui Theodor Cristian Popescu. Din păcate, nu mi-am permis să ajung să îl văd. Rămîne unul dintre marile regrete la final de an, mai ales că aud că a ieşit grozav.

Simfonia animalieră nu a ieşit, după promisiuni, alegerea copertei şi amînări pe ultima sută de metri.
Iar Mereu-Mereu şi dragostea măiastră - un basm într-o mie de versuri, scris în toamna asta, presimt că nu va fi dat nicăieri spre publicare şi va rămîne doar o insulă de bucurie personală, îmbrăţişare de tristeţi şi adaptare la o lume nouă - casa atît de liniştită din Bucureşti.

Punem punct sub o dragă veioză cu abajur de sticlă lucrat manual care ne promite marea şi cu sarea dacă vom petrece mult timp lîngă dumneaei. Şi-i promitem - da, da, prietena mea - nu doar fiindcă noi credem teribil în statuile pentru traducători (artă topiară!), şi-n aplecarea neţărmurită, de-a dreptul hulpavă, a nesăţiosului cititor şi-a criticului asupra cărţilor din literatura universală traduse la noi cu decenii sau aproape un secol întîrziere, şi-n alte asemenea parfumuri pe care obişnuiesc să le şoptească pe înserate ele, abajururile de sticlă lucrate manual.
Veiozele mint întotdeauna mai frumos decît oamenii.


Atelier

Mă-mbrac prin camere, rimez, mă legăn
Prin toată casa, strâns ţinând un pieptăn
Sau un încălţător care devine
Lingura mea de ou. La prânz, de tine
Sunt dus la bibliotecă. Cina-i gata
La şase jumătate. Iar ciudata
Mea muză, versiforul, nu mă lasă,
E-n bancă, şi-n maşină, şi la masă.

(...)

Dulce, ziua trecu-n neîncetat
Zumzet armonios. Mintea-a secat,
Şi-un substantiv rămas lâng-un ament
Maro se usucă alături, pe ciment.
Poate iubirea mea pentru consonne
D’appui
, un prunc pierdut de Echo, stă-n
Senzaţia unei vieţi atent urzită,
Rimată din belşug.

Tot ce există
Eu înţeleg, sau doar o mică parte
Din existenţa mea, numai prin arte,
În combinaţii absolut divine;
Iar de-universul meu scandează bine,
Aşa e şi cerescul vers galactic,
Pe care-l bănuiesc că este iambic.
Eu cred că supravieţuim, cumva,
Şi că ea mai trăieşte, undeva,
Aşa cum cred că-n douăzeci şi două
A lunii iulie, anul cincize-ş-nouă,
La ora şase, mâine, mă deştept,
Şi că, probabil, va fi cer perfect;
Aşa că trag un ceas deşteptător,
Casc şi aşez „Poeme”-n raftul lor.

(F.p., IV, trad. VDN)

27 decembrie 2013

Cehov - "Nu trebuie să te apuci de scris decât atunci când te simţi rece ca gheaţa"

La despărţirea de o carte teribilă, care-aş fi vrut să nu se termine niciodată, transcriu câteva dintre pasajele cele mai dragi.
Cehov, de Henri Troyat, Editura Albatros, 2006. Traducere de Marina Bazaca.

Bătăile - "Tata a început să-mi facă educaţia, mai bine zis să mă bată, când nici nu împlinisem cinci ani. Dimineaţa când mă trezeam mă întrebam întâi şi-ntâi dacă mă va bate."

Munca, excesele - "Şi îl conjura pe fratele său să-şi respecte talentul, să-i jertfească odihna, femeile, vinul şi agitaţia fără rost.(...) După părerea lui, munca era cea mai sigură pavăză a artistului împotriva tentaţiei exceselor."

(Foto: Familia Cehov - Anton este al doilea dintre cei stând în picioare, din stânga.)

Plecarea la Sahalin - "Dacă o decepţie era într-adevăr cauza acestei dorinţe de evadare, nu era o decepţie în dragoste, ci o decepţie morală şi literară. Nemulţumit de viaţa şi de arta sa, Cehov simţea nevoia de a rupe cu rutina zilnică, de a fugi de el însuşi îndepărtându-se de ceilalţi, de a se regenera printr-o zdruncinătură puternică. La gradul de oboseală şi de dispreţ la care ajunsese, avea nevoie de un tratament de şoc."


Programul de lucru - "Se scula în zori, la patru sau cinci dimineaţa, îşi pregătea singur cafeaua, apoi se aşeza la lucru, nu la masă, ci pe un pervaz de fereastră. Astfel, când ridica ochii de pe hârtie, descoperea parcul. La unsprezece pornea la cules ciuperci sau la pescuit. După dejunul care era servit la ora unu, îşi acorda o scurtă siestă şi, abia trezit, îşi relua condeiul şi nu-l mai lăsa până seara."

Sfat, într-o scrisoare - "Când vrei să reprezinţi oameni nefericiţi sau lipsiţi de noroc, încearcă să fii mai rece: aceasta face ca disperarea respectivei persoane să se proiecteze ca pe un fundal, căpătând mai mult relief. Eroii dumitale plâng, iar tu plângi alături de ei. Ei bine, trebuie să fii rece."

La Melihovo - "În fiecare dimineaţă găsea o mulţime de şoareci prinşi în curse. Prea milos ca să-i extermine, Cehov îi ducea într-un crâng din apropiere şi le dădea drumul sperând că spaima prin care trecuseră le va servi drept lecţie şi că nu vor mai călca pe acolo şi a doua zi." (la fel ca Nabokov la căsuţa unor prieteni din Franţa!)

"Pe urmele lui Cehov alergau acum doi baseţi, botezaţi Bromură şi Chinină."

(Bănuiala mea este că totuşi nu erau basseţi, ci teckeli; să fie oare o scăpare, aceeaşi care apare şi în cazul lui Nabokov, a cărui familie a avut mulţi an un teckel, însă în Vorbeşte, memorie tradus la noi apare, greşit, că era un basset? Poza de mai jos ne-ar sugera că da, era tot un teckel.)


Lika - scrisoarea ei către Cehov: "Un singur bărbat pe lume m-ar putea opri de la autodistrugerea conştientă. Dar acestui bărbat nu-i pasă deloc de mine. De altfel e prea târziu... Să n-o uiţi pe cea pe care ai abandonat-o. (...) Doresc din toată inima să mă vindec de starea disperată în care mă găsesc, dar singură mi-e foarte greu. Te implor, ajută-mă."

Levitan - scrisoarea lui Cehov despre pictor: "Nu mai pictează tinereşte (...). Pentru a picta un peisaj îţi trebuie entuziasm, înflăcărare, iar înflăcărarea devine imposibilă când bărbatul este ghiftuit. Dacă aş fi pictor peisagist, aş duce o existenţă aproape ascetică: m-aş culca cu o femeie o dată pe an şi aş mânca o dată pe zi."

Pescăruşul - "Acţiunea era înlocuită de climatul psihologic. Emoţia nu se găsea în gest sau în strigăt, ci în adâncul inimilor. Nu peripeţiile ţineau publicul cu sufletul la gură, ci evoluţia surdă a sentimentelor. Pe scurt, autorul nu încerca să lovească, ci să vrăjească."

Ialta - scrisoare - "...în orice caz, sunt întotdeauna bine dispus când lucrez. S-a remarcat faptul că oamenii sumbri şi melancolici scriu mai degrabă lucruri vesele, iar oamenii veseli scriu lucruri triste."

La moartea tatălui - "Un alt gând, mai subtil, îşi făcea loc încetul cu încetul în mintea lui. Acest tată pe care-l considerase un om de paie infatuat, o băşică umflată cu aer, nu îi marcase de fapt foarte puternic caracterul? Oare nu ca reacţie împotriva bigotismului meschin al defunctului, împotriva trufaşei lui autorităţi, împotriva redundanţei lui verbale, îşi afirmase Anton, încă de la cea mai fragedă vârstă, scepticismul religios, toleranţa universală, gustul pentru scris? I se părea că în toate se opusese atitudinii tatălui său. Dacă unii părinţi îşi educă copiii prin puterea exemplului, Pavel Egorovici îşi formase fiul servindu-i drept antimodel."

Împotriva maselor - scrisoare - "Eu cred în indivizi. (...) Văd salvarea în personalităţi izolate, răspândite pe toată întinderea Rusiei, fie intelectuali sau ţărani, pentru că, deşi puţin numeroşi, au puterea de partea lor. Personalităţile izolate de care vorbesc exercită un rol nevăzut în soecietate, ele nu domină, dar rezultatul muncii lor este evident."

Melihovo, după moartea câinilor - "Doi stârci cenuşii, cu aripile râioase, îşi făcuseră cuibul în grădină. Îl însoţeau pe Cehov pas cu pas când tăia trandafirii, dar nu se lăsau niciodată atinşi."

Durerea - scrisoare pentru Olga, despre rolul din Trei surori - "Vai, ai grijă, nici o clipă nu trebuie să ai o figură tristă; contrariată da, dar nu tristă. Oamenii care poartă de mult în suflet o durere s-au obişnuit cu ea şi se mulţumesc să fluiere încetişor şi să fie adesea gânditori."


Căsătoria - "Dar imediat a trecut la glumă, zicând că e mai bine să te însori cu o nemţoaică decât cu o rusoaică, pentru că o nemţoaică este mai îngrijită şi nu şi-ar lăsa copilul să umble prin casă bătând cu lingura într-o tingire."

Sfat - pentru Bunin - "Nu trebuie să te apuci de scris decât atunci când te simţi rece ca gheaţa".

Pe lista cu cincisprezece nuvele de calitatea întâi alese de Tolstoi: Copiii, Vanka.

(Foto: Prima întâlnire cu Tolstoi)

Olgăi Knipper, în scrisori - "căţeluşul meu".

(Foto: Cu Olga, 1901)

Fotografii culese de pe net.

26 decembrie 2013

Plimbare de Crăciun

Crăciun fără nici un singur glob. Nu vă imaginaţi cum scînteiază.

Fără nici un glob, fără beteală, fără luminiţe, fără cuptor, fără nici un drum la nici un hipermarket. Iar toate aceste fără se unesc şi ţes o pătură caldă, sub care se vede lumina.
Întîmplarea mă ajută ca o mamă, închid ochii şi mă bucur ca niciodată de ce am pierdut, de ce am primit.

Primul Crăciun în casă nouă, cu miros subţire de brad şi conuri, cu lumină de lumînare şi cu cel mai frumos dar, care nu se poate ţine în palme.

24 decembrie 2013

Balada iconarului de lîngă rai

Peste rîu, la mănăstire,
urcă zilnic pasul mic
de logodnică subţire
şi sfioasă ca un spic.

Vine-n zori şi la amiază,
cu paner mereu adus,
şi cînd umbrele-nserează,
la biserica de sus.

- Meşter trist, ţi-aduc zadarnic
darul meu de peste rîu,
lapte proaspăt, fagur darnic,
pîine tînără de grîu.

Pleacă vara, fug lăstunii,
şi-n biserică, aici,
încă n-ai pus chip minunii,
biet zugrav de mucenici.

Nici un înger nu mai cade
pe coloarea fără spor?
Din uneltele-ţi schiloade
nu mai urcă nici un zbor?

De-aş putea văpăi domoale
şi dulci umbre să mă fac,
să dau zîmbet pînzei goale
şi penelului sărac...

Dar el tace. Nu-şi desprinde
de pe buze un cuvînt,
cu mîini reci şi suferinde
cum sînt mîinile de sfînt.

Şi cum tace, ea se frînge,
în genunchi pe lespezi, jos.
Îi ia mîinile şi plînge,
desmierdîndu-le duios.

...

Şi deodată înţelege
că icoana lacrimi vrea
şi că el minuni culege
doar atunci cînd plînge ea.


Fragment din Balada iconarului de lîngă rai de Radu Gyr



Foto: Biserica Sf. Elefterie - Nou, Bucureşti, pictură de Arsenie Boca.
Târziu, după '89, un student la teologie a făcut o descoperire care trecuse ca prin minune neobservată şi de răi, şi de buni: Isus este în zeghe.

(Foto: VDN)

Sărbători fericite!

23 decembrie 2013

Atelier

...
Dar vai, n-a devenit lebăda noastră
Raţă sălbatică. Şi, iarăşi, turui:
„Dar e-o prejudecată! Să te bucuri
Că-i inocentă. De ce stăruirea
Pe ce-i trupesc? Ea vrea s-arate aiurea.
Virginele au scris splendide cărţi.
Amorul nu e totul. Cum arăţi
Nu-i foarte important!” Dar, chiar şi-aşa,
Moş Pan pe orice deal pictat striga
Şi-ai milei noastre demoni, puşi pe şuste:
Urma-i de ruj chiar nimeni n-o s-o guste;
Iar telefonul din Sorosa Hall,
Sunând mereu ’naintea unui bal,
Pe ea n-o va căuta; şi, cu un mare
Scrâşnit al pneurilor pe cărare,
Ivit din smalţul nopţii nici un crai
Nu va veni s-o ia la nici un ceai;
Nu-şi va dansa, în voalul fin, fragranţa.
Dar am trimis-o într-un castel din Franţa.

(F.p., C. II, trad. VDN)

20 decembrie 2013

Lucruri frumoase din Bucureşti

Lucruri frumoase din Bucureşti.
Intersecţia aleilor Şipotul fîntînilor cu Poiana Narciselor.
Ariile frînte care răzbat pe ferestrele deschise de la Conservator.
Cîinele cu roţi la picioarele din spate, plimbat lent de o fată în Cişmigiu.
Pisica albă cu păr lung plimbată în braţe de o fată în Cişmigiu.
Maclura, bilele ei verzi ca nişte mingi de tenis, căzînd toamna tîrziu din copacul de pe pod şi adunîndu-se jos, în lacul golit.
Balcoanele mici, cele de foarte de sus, înnegrite, năpădite de ierburi care realmente cresc pînă la cer.
Păsările din curtea interioară. Pescăruşii luînd locul rîndunelelor tocmai cînd ţi se face mai frig.
Codobatura galbenă zărită ieri pe malul Dîmboviţei.
Chiciura de astăzi, ornînd tufele şi brazii din jurul piscinei cu aer cald din care se ridică bucle groase de abur.
Ţipetele copiilor străini la piscina hotelului. Mamele lor, cuprinzîndu-i în prosoape gigantice.
Plăcuţele cu nume de scriitori şi artişti de la aproape toate scările de bloc, în centru.
Nasul lui Geo Bogza iţindu-se şugubăţ spre trotuar, la prima scară.
Urcatul unui deal înceţoşat, seara, fără ţipenie de om, cu copaci pleşuvi de o parte şi de cealaltă, după ce n-ai încăput la o lansare, într-o librărie infimă.
Faptul că, în orice direcţie aş apuca în fiecare zi, toate aceste absenţe sînt atît de consistente încît devin prezenţe; nu poţi să fii singur, coroziv de singur adică, într-un oraş care pulsează de oameni care au fost. Casele, curţile, trotuarele înguste, şi iar casele, ancadramentele sofisticate ale ferestrelor, cu amoraşi roşi de vreme, sub care cîndva cineva a chiuit de fericire măcar o dată, totul, totul - cu cît mai pustiu, cu atît mai viu, cu atît mai atroce de viu.



19 decembrie 2013

Plimbări


Era o astfel de zi.

15 decembrie 2013

Atelier

...
De la tv ne-a îndrumat prin ceaţa
Nopţii de martie, unde-ndepărtate
Faruri creşteau, ca stele dilatate,
Spre marea verde, indigo, roşcată,
În '33 de noi doi vizitată
(iar peste nouă luni se năştea ea).
Acuma, gri, abia de ne-amintea,
Prima plimbare şi lumina crudă,
Stolul de pânze (una zbuciumândă,
Albastră printre albe, două roşii),
Bărbatu-n vechi pulover, gălăgioşii
Săi pescăruşi hrănind cu mici fărâme,
Şi-un porumbel zbătându-se-n mulţime.


...
Ah, stinge-l! Iar când viaţa se frângea,
Se scurse-acea lumină cât un ac
În negrul hău.

. . . Din cuşca de pe lac
Un paznic, Tatăl Timp, cărunt, ghebos,
Ieşi cu câinele, pornind pe jos
De-a lungul ţărmului. Dar prea târziu.


...
M-a ajutat acest greţos preludiu.
Am învăţat ce să ignor în studiul
Abisului final. Când ea s-a stins
N-am aşteptat nimic: nici un pretins
Spirit nu o să bată-n lemn spunând
Numele ei de-alint; nici un duh blând
N-o să ne-ntâmpine graţios pe noi
În bezna din grădină, la hicori.

„Ce scârţâie – auzi, ce face aşa?”
„E-oblonul de pe scară, draga mea.”

„Dacă nu dormi, s-aprindem din lumine.
Ce vânt urât! Jucăm un şah?” „Prea bine.”

„Dar sigur nu-i oblonul. Iarăşi l-am...”
„E un cârcel şi-atât, ne bate-n geam.”

„Ce-a lunecat pe casă şi-a bufnit?”
„Bătrâna iarnă, în glod s-a prăvălit.”

„Şi-acum, ce fac? Cu calul nu se poate.”

Cine goneşte-n vânt, târziu în noapte?
E jalea scriitorului. ...


(F.p., CII, CIII, trad. V.D.N.)

Foto V.D.N., plimbarea de azi.

12 decembrie 2013

Atelier

...
Căci murim zilnic; nu pe-aride oase
Creşte uitarea, ci pe vieţi mustoase,
Zile de ieri ni-s stive îngălate,
Nume boţite, fişe maculate.
Sunt gata să devin o floricea
Sau un muscoi, dar nu să uit ceva.
Şi voi respinge veşnicia dacă
Melancolia şi tandreţea toată
Din viaţa asta; patimă, durere;
Farul bordo de avion ce piere
Către Luceafăr; gestul tău zicând
Că ai rămas fără ţigări; sau când
Zâmbeşti la câini; dâra de-argint ce-o lasă
Melcii pe jos; tuşul, rima frumoasă,
Această fişă, inelul de legat
Formând mereu un & când e scăpat,
Nu-s de găsit în Rai de noii morţi
...

(F.p., C. III, trad. V.D.N.)

7 decembrie 2013

După luni de insomnie

Pastilele cu valeriană îmi dau vise minunate. Visam că am un pui de vidră. Ce-l mai răsfăţam! Roşcat, mic, îndesat, cu pielişoare între degete. Stătea agăţat de mine, mă zgîria plăcut prin pulover, eram fericită, undeva în spatele blocului de la Piteşti. Şi mă uitam la un muşuroi unde se presupunea că e mama lui cu alţi pui, pămîntul se mişca, dar se ivea altceva: un picior de ciupercă se înălţa fin, lung, apoi se deschidea iute o pălărie pestriţă, largă, ca o umbrelă automată, brusc era suptă înapoi în pămînt, apăreau ciuperci vii din tot muşuroiul, iar eu tot cu puiul de vidră în braţe... Şi mă trezeam după opt, aproape zîmbind, ameţită într-o realitate anostă, cu trei perechi de ochelari împrejur.

2 decembrie 2013

Dar unde să găseşti tu noaptea un căluţ?

Nopţile-s lungi toate. Nu-mi amintesc ultima absenţă a insomniei. Durerea de dinţi se poate imagina, dar de ce să nu ne jucăm cu vreo durerea reală, alta? Atunci, e aşa. Se doarme buştean cam o oră, prima. Poate două. Mă trezesc, mi se pare că sunt mai clară ca în toiul zilei. Mă ridic din pat, mă duc la fereastră, deschid larg fereastra, mă aplec pe fereastră, respir adânc, ascult, mă uit la liliecii care trec razant, plec de la fereastră, merg la baie, nu închid uşa, dar voi aşteptaţi afară, ies din baie, mă duc în bucătărie, bâjbâi după sticla de apă, mă lovesc de vreun colţ, la şold, la degetul mic de la picior sau la genunchi, icnesc, iarăşi mă duc la fereastră, respir larg, ascult, mă uit la ramurile copacilor, cireşul nu mai are frunze deloc, mestecenii rezistă, mă bag în pat, aşternuturile-s reci, e plăcut, cred că o să adorm, dar nu, nu adorm, nu, uite că tot nu adorm, nu pot să adorm nicicum, şi apoi tot aşa, de la pat la fereastră, de la fereastră la baie, de la baie în bucătărie, de la bucătărie la fereastră, iarăşi în pat, iar la fereastră, iarăşi în pat, şi iar la fereastră, iarăşi în pat, iar la fereastră. Uneori, foarte rar, deschid computerul, aprind o veioză albastră.

Nu citesc noaptea. Îmi trebuie lumină, lumină bună ca să citesc, şi mintea de zi, nu mintea unui insomniac expandând probleme în cercuri concentrice. Iar timpul, timpul nu trebuie umplut niciodată, timpul trebuie ţinut în loc – chiar în gestul deschiderii ferestrei şi în statul în picioare lângă pervaz este o dorinţă de-a ţine pe loc.

Să ne imaginăm durerea, noaptea. Dar durerea-durere nu va fi niciodată una de dinţi.

Cehov are două povestiri, Ah, măseaua! şi Durerea. Prima e amuzantă, o schiţă care începe cu “Pe Serghei Alekseici Dîbkin, amator de artă scenică, îl dor dinţii.” Omul se suie în birjă, merge la adresa dată, urcă la etaj, iar după o aşteptare de-o veşnicie intră şi pricepe că, din greşeală, a nimerit la avocat. Dentistul era cu un etaj mai jos. Însă în Durerea: “Se înserează. fulgi de zăpadă mari şi apoşi roiesc alene în jurul felinarelor aprinse de curând şi se aşază în strat subţire şi moale pe acoperişuri, pe spinările cailor, pe umerii şi căciulile oamenilor. Birjarul Iona Potapov e alb din cap până-n picioare, ca o nălucă. Stă pe capră încovoiat, atât cât se poate încovoia un trup viu, şi nici nu-i trece prin gând să se mişte.” În birjă urcă un militar, strada e aglomerată, clientul agitat şi grăbit, Iona ar cam povesti care-i este durerea, “Mi-a murit feciorul săptămâna asta”, dar muşteriului nu-i arde de poveşti, “Haide, mână, mână, aşa n-ajungem nici poimâine. Arde-l cu biciul!” Apoi, trei tineri. Tot agitaţi şi surzi, “Iar durerea lui e fără margini şi fără sfârşit; dacă i s-ar sparge pieptul şi s-ar revărsa, apoi fără îndoială că ar inunda întreg pământul… Şi cu toate astea, nimeni n-o vede. S-a cuibărit într-o găoace atât de mică, încât n-o vezi, s-o cauţi cu lumânarea!” Iona porneşte, în cele din urmă, spre casă. Nici birjarul cel tânăr de la grajduri nu vrea să-l asculte, adoarme. Dar Iona trebuie să povestească cuiva pe îndelete, cum i s-a îmbolnăvit şi i-a murit fiul. În grajd, noaptea, vorbeşte cu calul: “Aşa, puică, aşa, iepuşoara tatii… Nu mai este Kuzma Ionîci… M-a lăsat şi s-a dus… S-a apucat să moară, aşa, degeaba… Să zicem că ai avea tu un mânz, şi că mânzului ăstuia i-ai fi mamă dreaptă… Şi să mai zicem că, aşa, deodată, mânzişorul ăsta s-ar prăpădi… Nu-i aşa că ţi s-ar rupe inima?” Iar căluţul, ce să vezi, “ronţăie, ascultă şi suflă peste mâinile stăpânului”.

Dar unde să găseşti tu noaptea un căluţ?


(Răspuns la o anchetă pentru revista Astra.
Întrebarea, adresată de Bogdan Coşa, era: "Durere de dinţi moderată până la tare, începutul unei nopţi lungi, casă adormită/pustie - o clasică, în fond. Cu ce vă umpleţi timpul până dimineaţă? PS: Citiţi? Dacă da, ce anume?")

Şi o altă anchetă, Noi în anii 2000: O antologie a prozei scurte, în Suplimentul de cultură, aici.