31 august 2013

"Frumuseţe şi întristare"

De îndată ce am fotografiat cele două pagini din Frumuseţe şi întristare de Yasunari Kawabata, acestea s-au chircit şi şi-au închis taina în ele ca frunzuliţele de mimoză speriate de o pală de vânt sau de-o atingere trecătoare. Înainte ca eu să ştiu ce voi face cu ele, ele ştiau, rezistau, se opuneau - nu voiau nicicum scoase în lume, nu voiau rupte din context. Fiindcă prea multe pagini sunt smulse din carnea cărţii lor spre a fi atinse de degete străine şi reci, iar noi nu vom face asta. Vom spune: capitolul Marile canicule, pagina a doua şi vecinătăţile ei.
Despre caracterul scris care înseamnă "a gândi", dar care poate semnifica "a te gândi mult la cineva", "a nu putea uita" sau chiar "a fi trist". Despre "Nu pentru că nu putea, ci pentru că nu voia să uite". Despre înrădăcinarea amintirii şi a pasiunii, adânc în fiinţă, parte din fiinţă, ca unică vindecare - o îmbrăţişare cu plăcere, o acceptare a suferinţei. Despre "- Dacă ai muri, eu n-aş mai putea trăi", şi despre "- Dar dacă ai muri tu, n-ar mai fi nimeni care să-şi amintească de mine". Şi, închizând cartea, despre cum atunci când iubeşti n-ai cum să eviţi ca moartea să ţi se strecoare cu naturaleţe aproape de fiecare dată în pat, lângă tine şi cel iubit, lipindu-se rece ba de-o spinare, ba de cealaltă, şoptind măgării în urechile celui mai tânăr, cu glas de clopot cu limba legată.

22 august 2013

Acasa

Tristă ca o bucată de gutapercă.
Şi-mi venea să zic: eşti acasă acolo unde ai maşină de spălat. Dar acasă tot nu se făcea. Apoi: eşti acasă în ziua cînd, în sfîrşit, te trînteşti pe canapeaua nouă şi poţi să începi să citeşti o carte. Şi acasă tot nu se făcea. Şi-apoi veneai de afară scîrbită de atîta gunoi şi lumină, şi goană şi gol, şi de ciuperca apărută deodată pe braţ de parcă s-ar fi lipit scîrboşenia toată de tine, şi goneai şapte etaje în sus şi te trînteai pe pat şi te pomeneai că ziceai uf, ce bine c-am ajuns acasă. Şi acasă tot nu se făcea.
Tristă ca o gutapercă.

17 august 2013

Verde


Era o astfel de zi.
La Casa Fluturilor, printre felii de portocală.

13 august 2013

Postare cu instalatori

Primul lucru pe care îl afli despre tine atunci cînd te muţi este că ai umilitor de multe lucruri. Sortezi, împarţi, donezi, arunci cu speranţa că va fi luat şi arunci pur şi simplu, şi tot sînt prea multe. Munţi de lucruri pe care le muţi doar ca să nu te mai atingi apoi cu anii de ele, munţi de lucruri care par să conteze, dar nu contează aproape deloc. Şi care te vor umili în fiecare zi cu prezenţa lor, care te vor strivi amintindu-ţi mereu că ai prea multe, că eşti un nimic care nu se poate dezbăra de nimicuri.
Apoi vor veni instalatorii şi vor repara colo, dincolo, şi toată casa necunoscută va fi scurmată şi schimbată aşa cum au schimbat-o şi cei de dinaintea ta şi cei de dinaintea celor de dinaintea ta şi cei de dinaintea celor de dinaintea celor de dinaintea ta.
Dar noaptea, lîngă fereastra deschisă, cu spatele la cutii şi la pereţi, cu faţa la cer, vei vedea Perseidele, ploaia de stele, şi vor cînta greierii, şi pe lângă obraz îţi vor vîjîi lilieci, descriind arcuri frînte. Şi toate astea, ca niciodată. Pentru tine, nimicul.

***

Revista Tiuk! a acordat premiile pentru anul 2012.
Am luat Premiul ScurTiuk! pentru Roşu, roşu, catifea. Cum ador tot ce-i mic, nu se putea denumire mai frumoasă pentru un premiu. Mulţumesc. E un fel de premiu PiTiuk! pentru proză pitică. La mai mic!

9 august 2013

Minute. Pereţi

Mai întîi a fost persana albă din Cişmigiu, priponită de-o tufă, cercetîndu-şi lent lesa, întinzîndu-se pe copacul cu spirale de iederă, ascuţindu-şi gheruţele, şi iar păşind prin iarbă cu prudenţa cu care atingi un covor fermecat. Şi mica smucitură de la hotarul diafan. Apoi păuniţa aceea anume, cu privirea ei transparentă, dincolo de gratii - nici un "amurg ce-şi desfoia păunii".
Şi mereu "nu vorbi", şi mereu "mai stai", şi mereu "nu spune nimic", nici n-aş putea. Imagini, nu vorbe.
Alţi pereţi, altă lumină.
În preajmă, pe petece de iarbă, stau mereu grupuri guralive de orbi.


5 august 2013

"crini au crescut din scrumul de ţigară pe covor"

"Ţi s-a întâmplat vreodată, bunule cititor, să simţi acea tristeţe subtilă la despărţirea de o locuinţă neiubită? Inima nu se frânge, aşa cum face la despărţirea de obiectele dragi. Privirea umedă nu rătăceşte reţinându-şi o lacrimă, de parcă ar dori să poarte în ea o reflexie tremurândă a locului abandonat; însă, în cel mai bun colţ al inimii noastre, ne e milă de lucrurile pe care nu le-am însufleţit cu răsuflarea noastră, pe care abia dacă le-am observat, iar acum le părăsim pentru totdeauna. Acest inventar deja mort nu va fi reînviat mai târziu în memoria ta: patul nu ne va urma, asumându-şi propriul sine; reflexia din dulap nu se va ridica din mormântul său; numai priveliştea de la fereastră va mai zăbovi o vreme, ca fotografia decolorată, prinsă într-o cruce din cimitir, a unui domn frumos tuns, cu privire fixă şi guler apretat. Aş vrea să-ţi spun la revedere, dar nici măcar nu mi-ai auzi salutul. Şi totuşi, la revedere. Am locuit aici exact doi ani, m-am gândit aici la multe lucruri, umbrele caravanelor mele au străbătut acest tapet, crini au crescut din scrumul de ţigară pe covor – dar acum călătoria s-a încheiat. Torentele de cărţi s-au întors în oceanul bibliotecii. Nu ştiu dacă o să citesc vreodată ciornele şi extrasele îndesate sub căptuşala valizei mele, dar ştiu sigur că niciodată nu mă voi mai uita în acest loc."

Darul, Vladimir Nabokov
(În pregătire la Editura Polirom)

2 august 2013

Spre casa


Era o astfel de zi.