30 martie 2013

Lumina ca un vid

— ...Acum de ce te simţi jignită? Ce s-a întâmplat?
— Nu contează. Sunt lucruri pe care tu n-o să le înţelegi niciodată.
— Nu spune asta. De ce ai pielea fierbinte aici şi rece aici? Nu ţi-e frig? Mai bine uită-te la fluturele acela de noapte de la felinar.
— L-am văzut de mult.
— Vrei să îţi spun de ce zboară fluturii de noapte înspre lumină? Nu ştie nimeni.
— Şi ştii tu?
— Mereu mi se pare că o să ghicesc într-o clipă, dacă mă gândesc suficient de bine. Tata obişnuia să spună că seamănă cel mai mult cu o pierdere a echilibrului, ca atunci când înveţi să mergi pe bicicletă şi eşti momit într-un şanţ. Lumina, în comparaţie cu întunericul, este un vid. Uite-l cum dă roată! Dar e ceva mai profund aici – o să pricep într-o clipă.

Darul, Vladimir Nabokov



Coperta pe care am remarcat-o dintr-un lung şir, pentru exactitatea unor detalii - cheile de pe podea - şi un ceva frapant greu de explicat, m-a făcut să mă întorc să o privesc din nou, uluită, ca să aflu că desenul este făcut de Dmitri Nabokov. O schiţă "subtilă şi inteligentă", după cum scria Vera Nabokov. Desenul a fost realizat de fiul autorului chiar la cererea lui Nabokov, sătul de propunerile inepte ale editurii.

Bucuriile din fiecare zi.
Îţi mulţumesc, patrie dragă, pentru al tău îndepărtat...
Darul mi-e patrie, casă, mamă, iubit, cel puţin pînă-n toiul verii. Poate că niciodată n-am fost mai fericită, şi poate că nici nu-mi dau seama încă, decît în asemenea detalii zilnice, care se topesc în cele de mîine, în cele de poimîine, de luna viitoare, din anotimpul viitor, din anotimpul trecut. Poate că într-adevăr orice altceva trebuie uitat. Să trăieşti într-o carte.



P.S.: Fiindcă "Nimeni nu trăieşte de plăcere" - zicea dantelăreasa Ora 25.

22 martie 2013

Săptămîna pîrşului



O călătorie. Şi săptămîna pîrşului.
Dacă te mobilizezi şi ieşi la plimbare, fără nici un ţel, fără nici un rost, cînd plouă şi bate un vînt rece prin Bucureşti, atunci vei descoperi străzile aşa cum probabil erau în anii '70: mai puţini oameni. Cişmigiul pustiu, două raţe sălbatice bucurîndu-se de apa de ploaie, forsiţia înflorită în tufe, iar la ieşirea din parc tăbliţa pe care scrie denumirea copacului - glădiţa (şi tresari, ne cunoaştem din DeLillo). Apoi curţi, scări mîncate de timp, balcoane într-o rînă, primul piersic înflorit, şi prima magnolie, mov, pisici obeze neîndrăznind să păşească din merceria lor caldă în umezeală. Apă în bocanci şi un fel de viaţă deodată.

Detest şi resping tot acel tăvălug al actualităţilor care ne transformă în armate de oameni care gîndesc deodată cu toţii pe acelaşi subiect. Tabere cu minţile în uniforme. În clipa în care detest un scriitor care s-a dus la Paris şi stă şi-n cap ca să se disculpe, şi în clipa în care înţeleg că nu-l detest pe acela care s-a dus la Paris dar nici prin cap nu îi trece să se disculpe (fiindcă el face parte, făţiş, dintr-o armată anume, îşi asumă înrolarea) - ei bine, atunci mă detest pe mine cea cu minţile acaparate de jeg. Şi, drept pedeapsă, ies în ploaie, cu umbrela strîns închisă în mînă. Pedeapsa se dovedeşte, ca orice pedeapsă - un rai.

Iubesc Bucureştiul cînd plouă, redus la ceea ce îl bănuiesc că a fost o dată ca niciodată.

20 martie 2013

Duminica, la Brasov



Detalii pe blogul inimoasei gazde, Mihail Vakulovksi.

18 martie 2013

Intr-o nota cam personala, seara tirziu dupa gala, intr-o casa cam goala



Mulţumesc pentru seara frumoasă, Radio România Cultural.
E oricînd o plăcere să stai într-o lojă la teatru, mărturisesc că am o slăbiciune pentru pluşul scaunelor, pentru lumina reflectoarelor şi filtrele colorate, toate privite din umbră, cît mai de sus. Este ceva magic într-o sală de teatru, cu spectacol sau fără. Şi într-o lojă am stat, cel mai sus, alături de prinţesisele Adela Greceanu şi Corina Sabău, întîlnite acolo (iar ele nu ştiu, dar poate vor afla, că exact aşa mă duc eu la teatru cu nişte animăluţe care pipăie pluşul şi ascultă luminile, în cartea aflată în aşteptare). Fără emoţii, neaşteptînd nimic - emoţiile, se ştie, sînt întotdeauna la parter, la capete de rînd -, savurînd un spectacol, savurînd prezenţe, mai chicotind ici, mai zîmbind dincolo. Am avut favoriţi şi simpatii, dar n-au prea cîştigat. Nu contează foarte tare "cîştigatul", dar contează să ţii cu cineva. Ţineam cu Alexandru Dabija la teatru, pentru minunatul Platonov văzut la Sibiu. Şi ţineam la poezie cu toţi trei, aşa de tare ţineam cu unul anume, încît l-aş fi faultat pe al doilea, cu care ţineam peste nici o fracţiune de secundă aşa de tare că l-aş fi faultat pe al treilea, şi iar reveneam la acel unul anume, şi tot aşa, ca o amatoare ce sînt... Şi m-a bucurat mult prezenţa printre nominalizările preţioase de la film a Visului lui Adalbert, de Gabriel Achim, văzut la TIFF, film foarte special, aşa de special încît te miri să îl vezi pe o listă cu nominalizări. Dar, deodată: SMS-ul primit de Adela de la cineva din celălalt capăt al sălii a ajuns la destinatar, la mine, drept la ţintă în inimă - mulţumesc, C.! Şi-am simţit deodată ce fain e să ţină cineva cu tine. Mi-a plăcut momentul final, cu Şerban Foarţă, e de ţinut în buzunarul de la piept. Şi tot acolo se păstrează îmbrăţişarea cu care m-a cadorisit, sau poate eu am furat-o, în tot cazul, o întîmplare ca o floare, chiar la plecare. M-au bucurat întîlnirile, fie şi fugare, cu oameni dragi şi frumoşi (momentele acelea preţioase, cu nume care prind chip), mai multe decît mi se pot întîmpla acasă într-un an. Pentru asta sînt bune galele.

Miezul nopţii, clopotele de la Luterană.
Sting pocitania care dă să se reverse din televizor şi-mi amintesc ce a spus Foarţă - că radioul îl poţi asculta şi cînd faci altceva, în timp ce televizorul te ţine cu ochii pe el, nu mai poţi face nimic. Eu sînt prietenă cu R. R. Cultural de cîţiva ani, de cînd lucrez acasă. Zi de zi şi lună după lună în care stau în cîte o carte de tradus, radioul îmi aduce în biroul de acasă voci, oameni, întîmplări, senzaţia că există o lume în care lucrurile astea care au devenit viaţa mea de zi cu zi contează. Şi mai simplu: că există o lume.

13 martie 2013

Patinaj artistic

Singurul sport cu care ar putea avea vreo asemănare literatura este patinajul artistic. Individual. Rareori, în pereche. Din afară, dacă totul merge bine: plutirea lină, sclipirea costumului diafan, părul în vînt, piruetele, seninătatea. Mai aproape de patinator: costum bej mulat, imitînd pielea pe porţiunile unde vom părea dezgoliţi, braţe, spate, poate picioare, peste care sînt prinse imitaţii de petale de orhidee, voaluri translucide, cozi şi aripi magice fluturînd în urma unui trup încercat, muncit, accidentat, ridicat de la pămînt iar şi iar, trup mereu gonind cu un strop înaintea magiei vizibile. Tribunele nu există - doar vagi imagini dintr-un caleidoscop rotindu-se undeva în depărtare, întreţesute ca iluziile; şi numai cînd te opreşti - şi respiri din greu, şi deodată zîmbeşti lumii fiindcă aşa se cuvine să faci - numai atunci începi să discerni feţele publicului. Poate fi fericire pe chipul tău luminat, dar cel mai adesea înăuntru e jale - oprirea este momentul de conştientizare a unei atroce singurătăţi.
Niciodată, nici un sport de echipă.



(Foto: V.D.N.)

10 martie 2013

Premiile Radio România Cultural

Nominalizările pe domenii ale Galei Premiilor Radio România Cultural:

P o e z i e
Marius Chivu, Vîntureasa de plastic, Editura Brumar
Bogdan-Alexandru Stănescu, Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul, Editura Cartea Românească
Dan Sociu, Poezii naive şi sentimentale, Editura Cartea Românească

P r o z ă
Dan Coman, Parohia, Editura Cartea Românească
Florina Ilis, Vieţile paralele, Editura Cartea Românească
Veronica D. Niculescu, Roşu, roşu, catifea, Editura Casa de pariuri literare
Filip Florian, Toate bufniţele, Editura Polirom
Simona Sora, Hotel Universal, Editura Polirom

Lista completă a nominalizărilor, aici.

3 martie 2013

Darul darului

...dar deodată senzaţia neplăcută că se afla în întârziere a fost înlocuită în sufletul lui Fiodor de decizia clară şi cumva neruşinat de plină de bucurie să nu se mai prezinte deloc la lecţie – să se dea jos la staţia următoare şi să se întoarcă acasă la cartea lui citită pe jumătate, la grijile lui nelumeşti, la ceaţa de vis în care plutea adevărata lui viaţă, la munca aceea complexă, fericită, devotată care îl ţinea ocupat deja de vreun an. Ştia că astăzi ar primi plata pentru câteva lecţii, ştia că altfel ar trebui să fumeze şi să mănânce iarăşi pe datorie, dar era absolut împăcat cu asta, de dragul acelei lâncezeli energice (totul se află aici, în această combinaţie), de dragul chiulului arogant pe care şi-l permitea. Şi nu şi-l permitea pentru prima oară. Timid şi pretenţios, trăind mereu cu dificultăţi, consumându-şi toată vlaga în urmărirea nenumăratelor fiinţe ce-i licăreau în interior, ca la apus într-un crâng mitologic, nu se mai putea forţa să se amestece cu oamenii nici pentru bani, şi nici pentru plăcere, şi de aceea era sărac şi solitar. Şi, ca pentru a face în ciudă banalului destin, era plăcut să-şi amintească cum o dată, astă-vară, nu se dusese la o petrecere dintr-o „casă din suburbie” numai fiindcă soţii Cernîşevski îl avertizaseră că va fi acolo un bărbat care „probabil l-ar putea ajuta”; sau cum, toamna trecută, nu îşi găsise timp să ia legătura cu un birou de divorţuri care avea nevoie de un traducător – fiindcă lucra la o dramă în versuri, fiindcă avocatul care îi promitea acest venit era exasperant şi prost, şi fiindcă, în sfârşit, a amânat prea mult şi apoi a fost incapabil să se hotărască.

Darul - Vladimir Nabokov
(trad. V.D.N.)

Şi un interviu pe Bookaholic.

1 martie 2013

Darul

Ţi s-a întâmplat vreodată, bunule cititor, să simţi acea tristeţe subtilă la despărţirea de o locuinţă neiubită? Inima nu se frânge, aşa cum face la despărţirea de obiectele dragi. Privirea umedă nu rătăceşte reţinându-şi o lacrimă, de parcă ar dori să poarte în ea o reflexie tremurândă a locului abandonat; însă, în cel mai bun colţ al inimii noastre, ne e milă de lucrurile pe care nu le-am însufleţit cu răsuflarea noastră, pe care abia de le-am observat, iar acum le părăsim pentru totdeauna. Acest inventar deja mort nu va fi reînviat mai târziu în memoria ta: patul nu ne va urma, asumându-şi propriul sine; reflexia din dulap nu se va ridica din mormântul său; numai priveliştea de la fereastră va mai zăbovi o vreme, ca fotografia decolorată, prinsă într-o cruce din cimitir, a unui domn frumos tuns, cu privire fixă, cu guler apretat. Aş vrea să îţi spun la revedere, dar nici măcar nu mi-ai auzi salutul. Şi totuşi, la revedere. Am locuit aici exact doi ani, m-am gândit aici la multe lucruri, umbrele caravanelor mele au străbătut acest tapet, crini au crescut din scrumul de ţigară pe covor – dar acum călătoria s-a încheiat. Torente de cărţi s-au dus înapoi în oceanul bibliotecii. Nu ştiu dacă o să citesc vreodată ciornele şi extrasele îndesate sub căptuşala valizei mele, dar ştiu sigur că niciodată nu mă voi mai uita în acest loc.

Darul - Vladimir Nabokov

(trad. V.D.N.)

Fundal sonor.