Texte vorbite, texte gatite

Texte vorbite, texte gătite. Executăm o postare doi în unu.

Anul trecut, în ultima zi a Colocviilor Transilvania, vorbeam cu Luiza Vasiliu şi Teodora Coman despre mîncărurile din cărţi. Cele a căror aromă se ridică din pagini şi te trimit direct la bucătărie. Eu ziceam despre cum îmi dictează paginile traduse meniul unor zile: crăpasem de poftă după "un calup zdravăn, verde şi împuţit, de brânză Gorgonzola" şi pîine prăjită, cu muştar şi boia, aşa cum savura Belacqua în Dante şi homarul. Şi plănuiam să postăm într-o zi pe blog, toate trei deodată, o reţetă, ceva, cumva, după un fel de mîncare din cărţi. Cu executare şi cu fotografii! Au plecat trenurile, au zburat ideile.
La scurt timp după aceea, fără nici o legătură cu micul nostru plan eşuat, Matei Martin a lansat serile literaro-culinare Porc cu piper de la Librăria Bastilia din Bucureşti.
Sînt fericita invitată a ediţiei din 22 octombrie. Gătim şi citim - sau invers - din Roşu, roşu, catifea. Am fost tare curioasă ce va alege Matei din oferta cărţii unde mult se pofteşte şi se moare de foame, iar înşiruirile de mîncăruri sînt adesea numai cele visate. Papricaş de vrăbii? Răbdări prăjite? El a ales: griş cu lapte. Grişa, sper că eşti fericit! Promit să aduc dulceaţă de casă.



***

Vinerea trecută, la emisiunea Noua revistă vorbită de la Radio România Cultural, Adela Greceanu m-a invitat să discutăm vreo zece minute despre Roşu, roşu, catifea. Surpriza a fost preambulul emisiunii, un prea frumos şi consistent În loc de editorial. Aş fi vrut să pot pune link şi să mulţumesc pentru lectura atentă şi pledoaria pentru proza scurtă. Cum de data asta nu merge, i-am cerut Adelei textul scris. A avut amabilitatea să mi-l trimită:


Am mai spus-o, tot aici, proza scurtă nu o duce prea bine la noi. Editorii nu prea o vor. E poate mai greu să publici proză scurtă decît poezie – genul cel mai nevandabil, zic majoritatea editorilor. Desigur, raţiunile sînt comerciale. Nici cu traducerea nu-i uşor. Editorii străini nu cumpără nici poezie, nici proză scurtă. Başca prejudecata cum că proza scurtă ar fi o specie minoră, o anticameră a romanului, marele gen literar. Cu toate astea, în ultima vreme au apărut la noi cîteva volume de proză scurtă admirabile. Amintesc doar cîteva dintre ele: „Pînă la capătul liniei” de Petre Barbu, editura Cartea Românească, „Cinci minute pe zi” de Lavinia Branişte, „Oameni” de Mihai Mateiu şi „Roşu, roşu, catifea” de Veronica D. Niculescu – toate trei la editura Casa de pariuri literare. O să vă spun cîte ceva despre unul dintre volumele pe care le-am amintit. Impresii de lectură, deci. Lumea de dinainte de 1989. Copii, adolescenţi, tineri. Personaje secundare dintr-o poveste devin principale în alta. Aproape un roman s-ar zice, s-a zis. Dar nu, o colecţie de povestiri care construiesc o lume. Poveşti mici, personaje mărunte, detalii, gesturi care spun pe dedesubt o poveste mare. Mici ficţiuni care, adunate cu ştiinţa construcţiei, cu talent şi sensibilitate spun un mare adevăr. Scene de dragoste, de disperare, de cotidian banal într-un cămin studenţesc. Scene cotidiene la coadă, liste de obiecte aparent moarte, de fapt încărcate cu viaţa noastră măruntă, copilăria mică, tristeţea şi spaima unui copil în faţa lumii... Nume: Ursanca, Doiniţa, Corneluş, domnul Teodorescu, pisica Sica, pisoiul Sicu, oameni mici, oameni mari. E vorba despre cartea Veronicăi D. Niculescu, „Roşu, roşu, catifea”, apărută la Casa de pariuri literare. O carte care ne transformă în cititori-detectivi. Fiindcă o să observaţi, de pildă, că Grigore, băieţelul care iese prima oară din casă – asemeni lui Grişa inventat de Cehov – în altă povestire este pionier, iar spre sfîrşitul volumului apare din nou, ca Grig, student în anii ’80, îndrăgostit de o colegă. Citeşti cartea asta şi te bucuri că funcţionează, e o lume întreagă acolo. Iar scriitura e impecabilă, de prozator matur, stăpîn pe uneltele sale. De mult n-am mai citit în literatura noastră contemporană o scenă de dragoste precum cea descrisă cu delicateţe şi asprime de Veronica D. Niculescu în „Ace de siguranţă”. Şi, după ce citeşti ultima povestire din volum, dai de „Ce şi cît” – o confesiune a autoarei. Cît adevăr şi cîtă ficţiune, ce e trăit, amintit, „real” şi ce e invenţie. O confesiune care nu explică, ba mai mult încurcă iţele realitate-ficţiune-adevăr-invenţie şi le încurcă (auto)ironic, suav, graţios-tăios. Le încurcă aşa de bine, că iarăşi se confirmă că adevărul „ficţional” e la fel de tare, e la fel de adevărat ca adevărul „real”, dacă e cartea bună. Şi este!

- Adela Greceanu, Noua revistă vorbită, Radio România Cultural, 5 octombrie 2012 -