12 iulie 2012

Veronicile din Beckett

Există două feluri de veronica în Beckett.
Pe prima o poartă Belacqua la rever, ca mire, în Ce nenorocire. Dar de desluşit e mai ales a doua, cea roşie, cea însîngerată, din buzunarul lui Watt. Despre ea am fost întrebată. Venind după cea de la rever, avînd o cu totul altă culoare, un cu totul alt rol, pare stranie. (Acolo anume ştersesem o notă de subsol; e farmec mult în gol, cînd golul nu-i chiar hău.) Întrebată, bucuroasă am răspuns pe loc, însă sumar. E o zi în care merită să zăbovim asupra veronicilor.

Iată pasajul din Watt. Imediat după ce primeşte din senin o piatră în cap, pe stradă, de la o cucoană necunoscută:

"În afară de faptul că s-a oprit, şi şi-a lăsat jos genţile, şi şi-a ridicat pălăria, şi şi-a pus-o pe cap, şi şi-a ridicat genţile, şi s-a pus iarăşi, după unul sau două starturi nereuşite, în mişcare, Watt, fidel regulilor sale, n-a luat în seamă această agresiune, nu mai mult decât dacă ar fi fost un accident. Aceasta găsea el că era atitudinea cea mai înţeleaptă, să stopeze, atunci când era necesar, inobservabil, cu mica veronică roşie pe care o purta mereu în buzunar, curgerea de sânge, să ridice de pe jos ce căzuse şi să-şi reia, cât mai curând posibil, mersul sau statul, ca o victimă a unui simplu ghinion. Dar n-avea nici un merit pentru această atitudine. Fiindcă era una care, prin repetiţia frecventă, devenise atât de parte din fiinţa lui, încât în mintea lui nu era mai mult loc pentru resentimente la un scuipat în ochi, ca să dăm un singur exemplu, decât dacă i-ar fi plesnit bretelele sau i-ar fi căzut o bombă pe fund."

Iată şi veronica mov care a stat la reverul mirelui Belacqua. Aleg finalul lui Ce nenorocire (More Pricks Than Kicks).

"— Veronica ta, a zis ea, pe care atât de mult mi-o doream, unde a dispărut?
El a dus palma la locul respectiv. Vai! Ciucurele alunecase, îşi strecurase tulpina prin despicătură, căzuse la pământ şi fusese călcat în picioare.
— A apus, a spus el.
Au plecat mai departe."

Şi tot o asemenea veronică apare şi în Watt:

"Kate mâncând din farfuria ei, de exemplu, cu piticii stând alături, cum se mai trudise el să înţeleagă ce era asta, să înţeleagă cine era făcătorul, şi ce făcea, şi ce se făcea, şi cui i se făcea, şi ce i se făcea, şi ce era cu acele forme, care nu erau înrădăcinate-n pământ, precum veronica, ci se topeau, în beznă, după o vreme."

(puzderia de virgule este specifică lui Watt, nu aruncaţi cu pietre, încă mai curge sînge de la un pripit care susţinea că nu pun destule - în altă carte - de parcă textele ar trebui aplatizate după bietele noastre reguli, fără să ţinem cont de specificul fiecărei cărţi, al fiecărui personaj)

Desigur, veronica cea mov este o floare. Poate că noi i-am zice cam din topor că-i floare albastră. Aşa-i, Veronică? Beckett e subtil. O mică floare de şanţ, cum altfel? Frunzele unei veronici se pun pe răni. Se spune că ajută.

Dar veronica cea roşie? Tot pentru răni folosită.
Pentru veronica cea roşie ne uităm spre Sfînta Veronica, cea vindecată de curgerea de sînge şi, mai ales, cea care şterge de sînge chipul lui Iisus cu o năframă, pe drumul crucii. Chipul rămîne imprimat, este prima icoană. Această năframă însângerată este chiar veronica, batista lui Watt.

La Sfînta Veronica ne gîndim pe 12 iulie. La floare ne putem gîndi oricînd.





- Pentru Dana şi cei asemenea ei -

(Foto - de pe net; dar ştiţi că nu am acest obicei oribil şi mă veţi ierta)

Niciun comentariu: