7 iulie 2012

Pe Kiseleff



Cum stau motanii seara la porți pe Kiseleff. Cum zac căutînd umbra, cînd totul-i deja umbră. Cu ochi albaștri primul, cu capul înclinat, călărind bila de piatră de lîngă ambasada Suediei. Altul, dasguptian și famelic, privind cum un confrate fereşte dibaci gardul de sîrmă electrificat de la ruși. Alți doi sforăind împreună sub o lampă, cine mai ştie a cui, sus, păsărește de sus, încruntați monstruos pe sub camerele de supraveghere, și afrimieni deodată, strălucitori și stranii în cadrul fix de pe dosul aparatului foto.

Ce de verde, ce de verde electric, frumusețe și groază.
Pancarte departe.

Și totu-i o umbră, într-o mare de limbi ferecate-n tăcere.

Cum trec, cum mai trec bicicliști vîjîind, și noaptea se lasă, și tu pieton, și o mică, mică durere. Dar mica durere, săpînd între degete, acolo unde bate sandaua, e punctul din care se cască însăși durerea lumii întregi, o lume de groază și greață, de minciună și slei.
Ah, de-ar crăpa pe din două începînd de aici, de sub talpă, pîrîind dintre degete ca un pepene răscopt înțepat, înghițindu-ne pe toți deodată, pămîntul ăsta drăguţ. Ne-ar face fericiți, fericiți cum doar noi, păcătoșii cu ifose, ne pricepem să fim.






Foto - VDN

Niciun comentariu: