În ultimele zile, cît anii, puii au crescut ca-n poveste. Au aripi şi cozi. Stau singuri mai mereu. Mama vine din cînd în cînd şi-i hrăneşte tot cu secreţia din guşă. La apropierea ei puii tremură, se înfioară. La masă închid ochii, este un dans intens, foarte emoţionant.
Apoi, rămaşi singuri, nu se mai fac una cu cuibul - au început să reacţioneze la tot ce e-n jur. Pînă mai ieri erau nişte gogoşi cu cioc. Dormeau şi mîncau. Acum încep să perceapă sunete, mişcări. Văd, aud, clipesc, ţopăie în cuib nerăbdători, se întind, parcă abia îşi mai găsesc locul. Se pare că aripile astea nu vor mai rămîne mult timp nefolosite.
Sînt aici, gata să intervin la nevoie. Mă uit la toate păsările din jur. Şi ele au fost mici, şi ele au trecut prin asta. O să fie bine. O să fie bine. Senzaţia că asist la ceva esenţial, irepetabil, magic, normal.
6 comentarii:
Să le fie zborul lin!
Să le fie! Tocmai mă uitam la un exerciţiu prelung, o fluturare intensă. Dar încă n-au păşit dincolo de graniţa cuibului.
Se uită la tine!
Da, au început să se uite. Deşi nu-s aşa de aproape cum par.
Frumos, frumos...
Tot in cuib...
Trimiteți un comentariu