A cincea zi

Abia a cincea? Parcă mă lăfăi în festival de o lună, zău...
Am scrîntit-o, aşa că postarea o să fie cu au şi auci. Nu ştiu ce-am făcut, cum am făcut, dar abia mai merg. Sînt stoarsă emoţional, dar mi-a cedat o încheietură, nu lămpiţa. Bătălia continuă.
M-am tot gîndit ce-i cu festivalurile de te storc aşa şi cînd eşti acasă la tine. Păi, n-are ce să fie decît consumul emoţional, şi de prea mult bine poţi obosi.
Aseară, la Balerinii timpului, o olandeză şi-un australian în stînga mea; s-au împrietenit pe bază de ecusoane. Ecusonul meu stă în geantă, aşa că n-am vorbit cu nimeni. În dreapta, cum altfel?, loc gol. Deşi era plin ochi, se stătea şi pe scări. Grozav mi-a plăcut la Balerinii timpului, piesa de care spuneam ieri că se joacă la Odeonul din Paris, iar aici s-a jucat într-o sală mică, mică. Îmi plac piesele scurte, cum îmi place şi proza scurtă, cum îmi plac şi scurtmetrajele. În patruzeci de minute, doi bătrîni îşi leapădă măştile, hainele, întineresc, se îndreaptă, se netezesc, se avîntă, se iubesc, îşi retrăiesc tinereţea. Dans, expresivitate, poveste. Cînd am ieşit, am trecut de o curte părăsită, a unei case demolate. Am trecut şi m-am întors imediat, şi-am căutat spărtura din gard, şi-am găsit-o, şi-am intrat, şi-am cules un buchet de margarete. Asta au făcut Balerinii timpului din mine, o spărgătoare de case părăsite.
Apoi, seara, la O noapte furtunoasă, locul liber din stînga a fost ocupat de o japoneză care s-a distrat pe cinste, şi-a chicotit, ba cu batista la gură, ba cu eşarfa. Şi dacă unii spectatori români s-au plîns a doua zi că nu s-a auzit prea bine, că vocile actorilor se pierdeau în hala înaltă, japoneza, depun mărturie, a savurat fiecare clipă. Şi eu la fel.
Iar astăzi am lansat traducerea din Beckett, şi-a fost aşa cum nici nu visam să fie. Nu se putea găsi persoană mai potrivită pentru prezentarea asta decît Octavian Saiu, căruia îi mulţumesc şi aici din suflet pentru tot. Lume nu a fost multă, nici nu se cuvenea, a fost minunat din punctul meu de vedere. Mi-a părut rău că doamna Ileana Cantuniari, cea care a tradus partea de proză din franceză, nu a mai ajuns la festival, îmi doream să o cunosc.
Apoi am băut o cafea şi m-am uitat peste acoperişuri.



Apoi am fost la lansarea cărţii lui Dan Lungu, În iad toate becurile sînt arse, mi-a făcut plăcere să îl întîlnesc şi să îl ascult citind din carte cu dulcele accent moldovenesc, şi să o întîlnesc şi pe Iulia Popovici; şi m-am dumirit şi de ce lansarea a fost organizată la Erasmus, cuibuşor cu iz german şi nespus farmec: fiindcă aici se găsesc şi cărţile lui Dan Lungu traduse în germană. Cu toate, ocupau două mese. Oameni de toate vîrstele în librărie, şi mulţi deja citiseră cartea, copii ghiduşi prin curte, plus o bicicletă fără pedale.
Căţeluşul şchiop se retrage un pic la depou. Au, auci...

Ziua a patra

Între una, alta.
Cred că singura perioadă din an în care contează unde locuiesc este cea a festivalului de teatru. În rest, aş putea fi oriunde, totuna.
Azi scriem puţin în jurnalul festivalier, fiindcă scriem articol, şi blogul nu trebuie să fie articol, cum nici articolul nu trebuie să fie blog. Bla, bla.
Dimineţile sînt minunate la conferinţele de la Habitus, energizantă treabă să-i asculţi pe cei ce fac spectacolele, reconfortante limbile lumii, gesturile, privirile, totul mi se pare atît de benefic, e singurul loc unde mă duc fără teama că dau nas în nas cu lume, dimpotrivă. Moderator este zi de zi şi an de an Octavian Saiu, venit tocmai din Noua Zeelandă, cu care am schimbat cîteva vorbe, dar am simţit că într-un minut pot vorbi cu el ce n-am vorbit cu nimeni într-un an - despre ceva traduceri, despre ceva cărţi.
Acum o să merg la Balerinii timpului, în regia Emmei Dante, un spectacol nou, care se joacă acum şi la Teatrul Naţional din Bruxelles şi la Odeon în Paris. Curioasă ca o mîţă. Iar la noi se joacă într-o săliţă mică, mică - sala Studio de la Sindicate.
Iar apoi, pe înserate, la O noapte furtunoasă, în regia lui Alexandru Dabija, cu actorii de la Iaşi. Se joacă în Hala Simerom. Deja fac miam-miam.
Constat că în tot festivalul ăsta n-am călcat pînă acum la teatru, am fost doar prin alte săli şi săliţe, iar asta e în regulă, că tot vorbeam că aş putea locui oriunde... Aşa şi cu teatrul.
Mîine, două lansări de carte: Opere I. Integrala prozei scurte, de Samuel Beckett, la Habitus, ora 11.3o; În iad toate becurile sînt arse, de Dan Lungu, la Erasmus, ora 13.30.
Despre Beckett a scris doamna Adriana Bittel aici.

Ziua a treia

S-ar putea să iasă o postare lungă, fiindcă simt nevoia să tac despre spectacolul de aseară, şi tot plinul ăsta de ieri - care se vrea ascuns sau se trebuie ascuns (el pe sine) din neputinţa mea de-a vorbi despre atîta frumuseţe - să se ţină în cotlon sprijinindu-se-n trăncăneli despre cîte altele.
Am un noroc de nedescris: fie sala cît de plină, mie tot mi se-ntîmplă să am măcar un scaun liber şi-n stînga, şi-n dreapta. Pe vremuri, aş fi zis că se fereşte lumea să se aşeze lîngă mine. Acum, că vorbim de bilete vîndute prin agenţie sau rezervate cu mult timp înainte, ştiu, ba nu ştiu, ori e noroc, ori e soartă.
Aşa am văzut aseară Miriam W., şi despre asta e vorba cînd vorbim despre nodul în gît. Mi s-a urît cam de multişor să mai scriu despre lucrurile care îmi plac mult, fiindcă despre mult prea multe lucruri se scrie bun, senzaţional, minunat. Lupu', lupu'!... Iar cînd chiar e ceva cu totul special, ce să faci, cum să urli, uite cuvintele intrate la apă. Mai bine tic, mai bine tac.
Blogşorul meu jurnalier o să m-asculte, lui îi pot zice.
O să zic doar aşa: Radu Afrim e din altă lume. În lumea asta a lui eu mă simt ca în mine. Aş vrea să trăiesc pentru o zi în pielea lui Radu Afrim. În pielea mea eu mă simt ca într-un sertar din Miriam W., în care-mi prind singură degetele în fiecare zi. În pielea mea eu mă simt ca într-un sarafan de elevă, cu tivul cusut de mînă din bucăţele de aţă de diferite culori şi cu o găurică abia vizibilă în buzunarul stîng al pielii mele.
Radu Afrim are capacitatea de a vedea potenţialul unor texte. De a le duce acolo unde n-au fost înainte şi poate nici n-au visat să ajungă. Te trage, spectator, în viaţa intimă a poveştii, pînă ce te pomeneşti în tine, te întoarce pe dos ca pe-o haină, te cocoşează de tristeţe cînd e veselia mai mare pe scenă şi te umple de bucurie cînd e chinul mai mare.
Miriam W. este poate cel mai frumos spectacol realizat de Radu Afrim. Cel mai frumos văzut în festival pînă acum şi cred că şi pînă la final. O zic şi apoi mă urechez singură: dar ai uitat?... N-ai zis aşa şi acum un an, şi acum doi? Şi-o să mai zic.
Decorurile, şi ele-s din altă lume. Muzica, la fel. Iar lumea asta, alta şi alta, e cea mai firească şi mai normală posibilă. Gîndul alunecă spre cîteva filme. Şi totuşi, interzise comparaţiile.
Acest festival de la Sibiu, dacă n-ar fi decît tot un Afrim cu repetiţie, ar fi minunat.


Miriam W. - Foto de Radu Afrim.

*

S-a întîmplat să fie programate, în decurs de o săptămînă, două revederi cu colegi de facultate, de liceu. Nu pot să merg. Pentru că nu pot. Mă sprijin de festival; păi, chiar nu pot. Un fost coleg, care poate că m-a cunoscut cîndva şi crede că mă cunoaşte şi acum, mă înnămoleşte dis-de-dimineaţă, troacă de porci mă face, scriindu-mi de sentimente. Şi, zice, "cine este festivalul..."?
Închideţi-mă într-un sertar şi păpaţi cheia.

*

Tot aseară, pe scurt, plimbare prin oraş. Atmosferă de litoral... Părinţi cu copii, baloane, morişti, colo un clovn, dincolo o dansatoare. Grupul spart al unor dansatori de culoare, în costume colorate, sumare, mişunînd peste tot pe buledard. Două negrese frumoase de pică se opresc vrăjite şi vorbesc ceva cu doi cocalari care sprijină o vitrină cu telefoane mobile. Unul din ăştia, cu voce de parizer, către celălalt: "Asta crede că-s creiol! Hă, hă!"

Dincolo de Piaţa Mare, după ce treci de piraţi, e linişte, mă întorc pe Mitropoliei, porţi deschise spre curţi pustii, cîte-o minge uitată ("La masă!..."), cîte-o barză fîl, fîl. Noapte bună, fără tv, copii!

Ziua a doua

Aseară, cinci ore cu Idiotul, în regia lui Eimuntas Nekrosius, încîntată de momentele de mută coregrafie ce acoperă pasaje cheie din roman. Favoritul serii, episodul scrisorilor Nastasiei Filippovna către Aglaia. Nastasia este un păianjen delicat, Nastasia este o mînă de oscioare cînd se face una cu podeaua scenei, Nastasiei îi cresc din păr fire albe şi lungi, din care i se ţese bandajul pentru cap, Nastasia roteşte oglinzi, Nastasia se frînge, în timp ce "băieţii" Mîşkin şi Rogojin se amuză cărîndu-şi crucea în stiluri diferite...
Foto din spectacol, de pe site-ul festivalului.
Astăzi, zi cu iz irlandez. Dimineaţa conferinţe, la prînz spectacol lectură în librăria Humanitas, Balena din Belfast de Jimmy McAleavey, după prînz Vocile din cimitirul vesel în Biserica Romano-Catolică din Piaţa Mare. "Muzica e irlandeză, Dar textul e românesc, Din Săpînţa renumită, Unde morţii toţi vorbesc."

Cine vrea strînge avere
crească viţăi cu plăcere
şi să scoale dimineaţa
eu aşa-m fost în viaţă
la la la...

Şi-am încălecat pe-o cană, şi-am plecat la Miriam W.

Prima zi

Era o astfel de zi.

Prima zi a festivalului de teatru. Festivalul Internaţional de Teatru de Acasă. Toate limbile pămîntului prin centrul Sibiului. Un tenculeţ de bilete într-un plic, pe masa mea. Acreditare. Program pe nouăsprezece pagini. Sublinieri cu galben, cu verde, cu albastru. Lansări de carte. Şi-am încălecat pe-o cafea lungă şi-am fugit la Idiotul. Tremur, ca un cîine care simte mirosul potrivit.

Adevaratele lebede

În arest la domiciliu, încercînd să recuperez timpul pe care urmează să-l pierd. Pierd nu e tocmai cuvîntul potrivit.
Aş fi putut fi la Budapesta, am rămas aici şi ascult, ascult, ascult. O fiinţă ascultătoare.
Vin multe peste noi, ne lăsăm cu drag să vină peste noi. Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu. Opt spectacole pe lista scurtă cu de neratat. Alte zeci, pe lista cu întîmplările zilelor. Ceva lansări de carte. Pe 31 mai, Beckett.
Apoi, TIFF.
Apoi, o săptămînă în Serbia. Vom reveni cu amănunte.
Now throw yourself into a pool of silence.

Cu aripi, fara aripi

După ce se împerechează, furnica de lemn renunţă la aripi. Singură, folosindu-se de picioarele ei îndemînatice, îşi apucă aripile una cîte una şi şi le scoate, cum ţi-ai scoate o rochie de seară. Le pune atentă alături. I-au slujit. Apoi, pămînteancă, se întoarce în muşuroi, printre pămînteni.
Din spinarea broaştei perforate, din zeci şi zeci de găurele perfecte, se înalţă spre soare tot atîtea (ba chiar de două ori mai multe!) mînuţe de brotac, mici, translucide, despicînd uşurel aerul nou. Şi ies şi ies brotacii din spinare, şi lumea-i largă.
Un vierme alb mare şi gras, un parazit - amintind de visul din Disperarea lui Nabokov - face cumva şi intră, deghizat în hrană, în gura unui peşte. Acolo se prinde şi nu mai pleacă, devine după un timp chiar limba peştelui. Peştele, sîntem asiguraţi, se simte foarte bine - noua limbă îl ajută la vînătoare. Doar că are un zîmbet mai straniu.
Delfini cu un corn lung în frunte, ca inorogii, peşti care ştiu să se facă una cu fundul apei, omizi care devin cuiburi de viespi, cîte şi mai cîte într-o singură seară. Mă uit pe canalul cu dreptunghi galben, la televizorul de cîţiva ani exilat în cealaltă cameră, după uşă. În pauze, nu se schimbă canalul. Dacă cumva greşeşti şi calci pe lîngă, şi nimereşti pe la televiziunile "noastre" specializate în ştiri, acolo dai de fiare cu limbi parazitate, care şi-au dat jos de mult aripile, dacă le-or fi avut vreodată, şi care se bat în coarne, şi cărora le iese otrava în picuri din spinările transpirate. Murdărit, te întorci iute înapoi în dreptunghiul galben, să afli ce se mai petrece cu adevărat în lume.
Aşa sînt serile. Despre zile, data viitoare.