O disparitie discreta

Deodată mi-am dat seama de o dispariţie. Şi deodată mi s-a părut esenţial să întreprind o recuperare. Pe acest "deodată" o să-l explic poate mai încolo, poate cîndva, poate niciodată.
Au dispărut ceasurile mecanice. Ceasurile de masă, cu ticăit autentic, cu rubine în mecanismele lor fine, cu sonerii metalice ca două clopote de-o parte şi de alta, ceasurile pe care trebuia să le întorci zilnic cu mîna ta ca să se umple de timp.
Şi deodată mi s-a făcut un dor nebun, nu, dor e prea puţin zis, am intrat într-o adevărată isterie recuperatorie. Îmi trebuia neapărat iarăşi un ceas aşa cum avusesem în liceu şi facultate - avusesem două, roşii, cu cadran alb şi clopote argintii. Ticăitul anemic şi contrafăcut al ceasului cu baterie de pe perete mi s-a părut deodată o glumă nesărată, o limbă scoasă.
Şi-am început căutările. Pe internet, la ocazii, ceasurile acestea se vînd acum la rubrica "Antichităţi şi bijuterii". Primul găsit arăta minunat şi suna promiţător: "Stare perfectă. Nefuncţional". Da. Mai departe, mai departe. Am aflat că singura fabrică de ceasuri mecanice din România, cea de la Arad (da, ceasurile se numeau Aradora), înfiinţată în 1951, şi-a dat duhul fără zgomot după 1990, vîndută bucată cu bucată.
Am sunat acasă, deşi nu speram mare lucru. Iar mama, ca un scamator ce este, a găsit imediat într-un sertar două ceasuri! Unul e al meu, un roşior Aradora. Pe celălalt nu-l recunosc, dar abia îl aştept. De-o să ticăie măcar unul din ele, o să fiu fericită. De-o să tacă amîndouă, bine şi aşa.
Cum de dispar lucrurile esenţiale de lîngă noi fără să ne dăm seama? Ce mai dispare, chiar în clipa asta? Ce să salvăm? Nimic nu se zbate, nimic nu strigă. E o discreţie absolută în toate.

Să-l explic pe "deodată"? Să încerc, căutînd să nu comit o mare indiscreţie. De curînd am avut privilegiul absolut nemeritat să ascult o înregistrare fermecătoare, a unui interviu luat de Radu Vancu unui poet, într-o casă, la cîteva străzi de aici. Ceea ce te frapa de la primele clipe, şi continua temeinic timp de o oră şi jumătate, era ticăitul ceasului lîngă care întîmplător fusese aşezat reportofonul. Un ticăit astfel salvat şi ascultat ca o muzică. De interviu vă veţi bucura undeva, cîndva, nu pot zice mai multe, fiindcă destul că am fost o ureche indiscretă, ca să mai fiu şi o mînă asemenea.

Nu fac nimic

Liniştea devine tot mai importantă. Aşa e cînd mergi pe sîrmă.
Mă întrebam azi, în plimbarea de prînz, bine, bine, dar ce fac eu acum cu cele douăsprezece povestiri adunate şi rotunjite pe la colţuri împreună? Un gînd din cele care vin doar ca să se ducă, fleoşc din zbor. Cum, ce fac? Stau, nu fac nimic, tocmai fiindcă mi-e bine aşa. De ce aş strica? E prea linişte şi prea bine de linişte acum, ca să stric ceva. În sfîrşit, un fel de echilibru în cotlonul capitonat.
Şi-apoi, cealaltă carte, terminată iarna trecută, aşteaptă şi ea să treacă crizele şi vizele şi mizele... Nu-i de grăbit. Mă gîndesc chiar că poate ar trebui inversată ordinea.
Apoi, am mai aflat cîte ceva despre Bookătăria de texte şi imagini, care ştiam că se tot coace.
Altfel, important ar mai fi că zilele trecute am văzut o fetiţă sugînd un ţurţure, privindu-mă încremenită cînd a văzut că o privesc încremenită: părea ruptă din povestea abia terminată. Şi ea, şi ţurţuroiul.

Hoarders

Singura emisiune la care mă mai uit la televizor, de o bună bucată de timp, este Hoarders. La noi, se dă pe Zone Reality, zilnic, dimineaţa şi seara (reluare). Şi nu doar că "mă mai uit", dar mă uit fascinată şi hulpavă, frîntă şi stoarsă în acelaşi timp. Hoarderii, colecţionari compulsivi, sînt foarte diferiţi între ei; poveştile lor funcţionează după acelaşi tipar doar în mare, însă sînt foarte, foarte diferite în detalii. În principiu, colecţionarii îşi umplu casele cu fel şi fel de gunoaie cărora le atribuie valoare sentimentală (de fapt, lucruri adunate în ani, zeci de ani, la care oricum nu mai ajung sub nici o formă, de care nici ei nu mai ştiu, fiindcă se formează grămezi pînă în tavan, făcînd casa de nelocuit, grămezi printre care, în cazurile fericite, rămîn poteci înguste). Hoarderul îşi distruge nu doar viaţa lui, dar şi pe a familiei. Copiii de hoarderi au un singur vis: să împlinească 18 ani şi să plece de acasă. Copiii de hoarderi se dau cu capul de pereţi sau aleargă urlînd - părinţii nu îşi recunosc vina decît arareori, în general preferă să învinovăţească copiii, certurile sînt insuportabile, cînd e vorba de aruncat te miri ce nimic. Se întîmplă şi invers, părinţi absolut normali cu copii colecţionari. Mă feresc de cuvîntul "colecţionari", folosit în subtitrajul de la noi, fiindcă foarte rar de fapt oamenii chiar colecţionează ceva, de obicei sînt doar munţi de gunoaie, haine vechi, jucării stricate sau mîncate de gîndaci, canapele cu cuiburi de şoareci, cutii de carton cu alte cutii de carton înăuntru, recipiente goale, ambalaje, te miri ce...
Nu ştiu de ce mă fascinează emisiunea asta într-atît încît îmi vine să strig aici despre ea. E vorba de boală (cu cîte ramificaţii), e vorba de linia subţire dintre sensibilităţile fireşti şi o dereglare halucinantă. E şi o continuare a unei lecturi care m-a răvăşit la începutul anilor '90, "The Boy Who Couldn't Stop Washing". Şi mai sînt multe, multe, altele. Compasiune compulsivă, silă, nostalgie, furie, drag, ură, înţelegere, mirare, răspunsuri.