27 septembrie 2011

Inapoi la lucrurile esentiale ale vietii



Era o zi cu rochiţa rîndunicii.
Pozam florile, de nicăieri a ţîşnit un motan alb speriat, s-a tolănit exact sub lentilă, a început să doarmă ca-n cel mai sigur loc din lume.
Iar apoi, venind spre casă, poposind sub plopi, cu ochii mijiţi la stolul de grauri, un păsăroi mi s-a uşurat pe mîna dreaptă. Poate c-o veni şi norocul.

***

O cronică la Beckett, Opere I - Integrala prozei scurte, în Observator cultural.

25 septembrie 2011

Leit

Credincioşii, aceşti turbaţi îmbulzindu-se în curţile bisericilor, cu ochii lărgiţi, cu gurile căscate, ca să ajungă în faţă, ca să atingă acum! Leit Facebook.
De asta e bine din cînd în cînd să te uiţi la ştiri. Astfel, am evitat să scriu că Facebook se aseamănă foarte tare cu o vomă lăţită pe trotuar: cîteva bucăţele delicioase, foarte-foarte puţine, plutind într-o mare de zoaie.

23 septembrie 2011

La moartea unui animalete

Să consemnăm aici moartea unui animălete, a unui drag prieten necunoscut.
Venind sora mea în vizită pe la mine, şi vizita durînd fix între unsprezece seara şi opt dimineaţa, şi nemaiavînd noi prea multe cunoştinţe comune, mă pomenii întrebînd, undeva aproape de miezul nopţii: "Pîrşul ce mai face?". "Pîrşul? Pîrşul a murit."
Să vorbim despre pîrş. Pîrşul mare. Alegînd să locuiască, singur şi departe de frămîntările lumii, în casa de vacanţă a sorei mele, pe care eu n-am vizitat-o niciodată, aflată undeva în munţi, unde-s văi incredibile, cu poduri suspendate peste rîuri pline de păstrăvi (pe-acestea le cunosc, le-am văzut odată, cu ani înainte să existe casa). Pîrşul, şoarece solitar, locuia acolo, rodea tot ce se putea, dar chiar tot ce se putea, şi chiar şi tot ce aparent nu se putea, făcînd distrugeri masive cînd nu făcea decît să-şi aplice principiile de viaţă. Tropăind noaptea în pod cît o turmă de bivoli, sărind peste piepturile eventualilor oaspeţi. Mi-l imaginez sperios, cu inima mică, cu ochi mari, adeptul unei ataraxii care-l gonise de lume, fericit în singurătatea lui, de vreme ce nu voia nici să plece, nici să-şi aducă vreun companion, trăind ronţăind, ronţăind trăind.
A fost găsit în pod.
Mi-l imaginez amuşinînd în dimineaţa aceea rece, privind cu un singur ochi printr-o lucarnă la frunza care cade, apoi gîndindu-se că e vremea să-şi construiască, prudent, coconul în care-avea să hiberneze. Deodată aşa de obosit. Întinzîndu-se pe-o parte, cugetînd în penumbră, luîndu-şi în braţe lăbuţele din spate, învelindu-se cu coada, închizînd ochii cu gîndul să se odihnească un pic.

21 septembrie 2011

Un dar

Lucrurile de care te temi, pe care atît le amîni, pe care nu le crezi posibile, cărora nu le vezi rostul, atîta bine îţi pot face, cum n-ai fi crezut.

Jurnalieră.

Mult bine mi-a făcut să citesc o povestire nouă la Institutul Blecher, bine din acela care nu se poate povesti, şi-am mulţumit cum m-am priceput pentru aruncarea asta în apă, dar vreau să mai mulţumesc o dată, aici.
Ieşirea din cocon, cu măsură, e minunată. M-a bucurat să ascult liniştea aşternută treptat, m-a bucurat să tremur pe muzica mea, să mă dau în spectacolul fricii, să capăt curaj undeva pe la mijloc. Un dar.

18 septembrie 2011

Transilvania

Mi-e greu să-mi găsesc cuvintele. Soldăţei cuminţi, ele se duc în articole. Dar aici, jurnalier, cum să scriu? Aşa o jale post-festivalieră, după atîta bucurie, după atîta frumuseţe. Au plecat toţi păsăroii pe la casele lor. Ştiţi voi cum e Sibiul după?
Despre Colocviile Revistei Transilvania e vorba, desigur. Spui colocvii şi nu ştii ce înseamnă. Dar nici festival n-ar merge, prea multe nimicuri se numesc acum festival.
O sărbătoare, un maraton poetic?
Un dar.
Generozitate, seninătate. Seninătatea de sub umbrelă.
Ediţia omagială Mircea Ivănescu n-a semănat cu nimic dinainte.
Nicicînd atîta bună poezie, nicicînd atîta bunătate.
Îndrăgostită de Nora Iuga, cea care a luat premiul Opera Omnia. Dragoste la prima lectură. Drag de Ana, de Luiza, nu, mai bine să nu înşir nume. Drag de toată întîmplarea, de toate întîlnirile, de toţi oamenii cu care n-am schimbat nici o vorbă, dar cîte vorbe s-au schimbat, cum rămîn ele aici, şi acolo, cum rămîn cînd toate se duc!
Radu Vancu şi Dragoş Varga au crescut colocviile astea, din colivia lor strîmtă de acum opt ani le-au scos în lume încet-încet, iar de data asta a fost totul foarte special, nu doar mulţi invitaţi aleşi, dar public, librăria Humanitas a fost plină, s-a citit, s-a lăcrimat şi s-a rîs. Ce sărbătoare! Lipseau lampioanele, ca-n cărţile colorate ale copilăriei. Sau au fost? În clinchetele vocii poetului omagiat, curgînd din boxe înainte de masa rotundă? Ce mici cuvinte, ce pirpirii cuvinţele.
M-am simţit minunat. Nicicînd în Sibiu literatura n-a dat din coadă mai fericită.

***

Premiile Revistei Transilvania:

- Premiul Opera Omnia - Nora Iuga
- Premiul pentru proză (Viaţa lui Kostas Venetis, Cartea Românească, 2011) - Octavian Soviany
- Premiul pentru poezie (La două zile distanţă, Charmides, 2011) - Marin Mălaicu-Hondrari
- Premiul pentru poezie (Motocicleta de lemn, Charmides, 2011) - Ştefan Manasia
- Premiul Semper Poesis - Claudiu Komartin

***
























(iar între timp articolul meu a apărut aici. şi al Luizei aici)

14 septembrie 2011

De ascultat

Probabil nu mai e nimeni să nu fi aflat că mîine încep la Sibiu Colocviile Revistei Transilvania, organizate pentru a opta oară de Dragoş Varga şi Radu Vancu.
Ediţia omagială Mircea Ivănescu va cuprinde - joi, vineri, sîmbătă - mai multe lecturi de poezie ca oricînd: nouăsprezece strict în cadrul colocviilor, plus alte opt în seara de poezie catalană, plus două - nu chiar de poezie - la Institutul Blecher.

Programul detaliat este pe blogul lui Radu Vancu.
Iar Dragoş Varga ne-a spus într-un interviu că: "Va fi, într-adevăr, o ediţie omagială dedicată unuia dintre cei mai importanţi şi influenţi poeţi contemporani. În afara unei mese rotunde în care se va discuta despre poetul, traducătorul şi omul Mircea Ivănescu, programul colocviilor va cuprinde o serie de recitaluri de poezie şi lansări ale unor foarte bune cărţi de poezie apărute în 2011, precum şi o nouă ediţie a clubului de lectură Institutul Blecher. Nu întâmplător, majoritatea invitaţilor sunt poeţi, dintre cei mai reprezentativi în poezia română contemporană, din toate generaţiile, şi credem că lecturile lor (deloc puţine, fiind, în fond, un mic maraton poetic) reprezintă cea mai bună modalitate de a-l omagia pe autorul lui mopete. Fără inutile lupte generaţioniste, fără lamentaţii privind canonul literar şi ierarhiile de conjunctură, va fi, sperăm, o frumoasă celebrare a Poeziei."

Mă gîndesc la ediţiile precedente - n-am lipsit decît la prima, în 2004 - la cum fiecare în parte a avut un ceva al ei, fiecare a lăsat în urmă gînduri pocnind precum castanele pe Moscovei şi nostalgii şi bucurii şi tristeţi, şi sînt convinsă că ediţia de acum va fi una cu totul specială, chiar dacă, aşa cum bănuiesc, se va dovedi că aerul intim şi discreţia întîlnirilor vor fi declarate pierdute, pe ici, pe colo.

13 septembrie 2011

Poematica



M-am îndrăgostit de arta lui Gigi Căciuleanu cu şase ani în urmă, când am avut privilegiul vizionării unui spectacol prezentat în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. Pentru recidiva unei astfel de întâlniri magice, a trebuit aşteptat. Iar la a doua întâlnire, acum, m-am îndrăgostit de artist atunci când l-am ascultat vorbind, în conferinţa de presă ce a precedat spectacolul „Noche Bach”. Gigi Căciuleanu a revenit la Sibiu, pe scena teatrului, de astă dată în cadrul Festivalului Enescu, cu trupa Baletului Naţional din Chile. Şi ne-a vorbit despre dans vorbindu-ne despre poezie, şi despre matematică, şi astronomie, şi literatură comparată. Şi l-am iubit, gândindu-mă pe loc la un scriitor iubit. Iar spectacolul, creaţie coregrafică alcătuită din două părţi, „Conciertos” şi „Cantico”, a fost mai mult decât poate spera spectatorul care caută să întâlnească, în manifestările unei arte, jocul serios al multor altora şi-al ştiinţelor. În „Conciertos”, în dansul precis calculat matematic şi aiuritor de exact înălţat-prăbuşit poetic, eu m-am întâlnit iarăşi cu Beckett. Fiindcă dacă „Dansul are foarte multe de spus şi e frumos să spunem fiecare pe limba lui”, cum zicea coregraful, şi spectatorul tot pe limba lui simte. Am văzut şi-am simţit Beckett, ca în „All Strange Away”, şi am fost nespus de fericită.

11 septembrie 2011

Septembrie e al motanului meu

Pentru Ronnie (13 septembrie 1994 - 7 septembrie 2004), care m-a învăţat motănia, un fragment din volumul nou de povestiri.




Zei
(1982)
- fragment -


Aşa mi-am petrecut iarna, sau cît s-o fi dus din ea, învăţînd din mers, cum s-ar zice. De-acum, ziua a început să crească. Cad ţurţuri ici, colo, trebuie să-ţi şerpuieşti mersul şi mai abitir. Zeii sînt tot mai puţini darnici, de parcă gerul le-ar fi îngheţat pe vecie robinetele bunătăţii. Dar fiecare dimineaţă care vine mai devreme mă face să sper, să sper la ceva nedefinit şi dulce, ah, ceva greu de descris în cuvinte. Confraţii mei, însă, devin tot mai ciudaţi. Cîntă cît e noaptea de lungă, baritonal, uitînd de vechile pofte fireşti, de foame şi de frig, orbi la darurile zeilor, cîte şi cînd mai sînt, cu minţile plecate într-o călătorie de neînţeles. Dacă deodată, de undeva de sus, cade un cap de peşte congelat, ei trec mai departe indiferenţi la dar, chiorlăind prelung. Săptămîna brînzei, a zis un om mare (prefăcut mic) într-una din dimineţi, clătinînd obrazul. Dar n-au adus brînză, doar lapte şi cîteva pacheţele de unt. Săptămîna brînzei... Ceva la care mai trebuie cugetat.
Orice-ar mai fi şi asta, cert e că pe mine mă avantajează. Tînăr şi agil, rămas aproape singur în preajma zeilor, profit din plin, pun miez în foame, foame, foame, umplu miezul foamei.
Spre deosebire de ai mei, oamenii s-au înăsprit, simţurile li s-au ascuţit. Cozile sînt acum adevărate haite de fiare turbate, mutate în spatele Alimentarei, în curte, fiindcă zeii abia îi mai pot stăpîni, s-a ajuns ca oamenii să strige la zei, s-a ajuns pînă acolo încît un om a îndrăznit să treacă hotarul, să pună mîna pe cîntar, să facă ordine între oamenii care primesc darul. Oameni să facă împărţeala zeilor, o, ştiu că asemenea gesturi nu pot prevesti decît rele. Răul pluteşte în aer şi-ţi intră în oase aici, în curtea interioară, dimineaţa devreme, cînd haitele se adună şi se pornesc pe urlat. De priorităţi nici gînd să se mai ţină seama, astfel că traiul celor ca mine devine problematic. Un om mare se proţăpeşte de obicei în capul cozii şi nu lasă pe nimeni în faţă. La coadă, la coadă, strigă haita, orice intrus riscă să fie linşat. Iată un cuvînt nou, căruia mai întîi i-am învăţat miezul. Mare sau mic, tot omul şi toată pisica trebuie să se ducă la coadă. Pînă şi oamenii mici, cei mai mici dintre cei mici, deodată împrumutînd din comportamentul celor mari, se înhăitează acum, în grupuri compacte împing, se strecoară, urlă, cer, fac ordine, fug cu darul în braţe fără să privească în urmă, fără să mulţumească măcar, iar darul devenit pradă e rău, rău, rău prevestitor. Se aude că unii de-ai mei au păţit-o deja, prinşi în oarba îmbulzeală, striviţi de copitele haitei, chiar şi cînd nu făceau decît să cînte serenade.
Astăzi, iată, la fel. Haita la pîndă. Stau fiarele pe patru rînduri, cu urechile ciulite, cu ghearele boante înfipte în carne, cu pumnii strînşi, cu ochii sclipindu-le. Se crapă de ziuă, zeii încă nu s-au ivit, lacătele trosnesc îngheţate. S-au mîniat, sigur s-au mîniat şi nu vor mai veni. Aseară tîrziu, tot aici, o mulţime fioroasă a fost cît pe ce să linşeze două zeiţe. Şi pentru ce? Eu, unul, constatasem că pierdusem vremea degeaba stînd la coadă, dar n-aş fi îndrăznit să fac ce-au făcut ei. După ore de aşteptare (e cazul măcar acum să precizez că pe mine statul nu mă deranjează deloc, statul e cel mai important lucru în viaţă; dar oamenii par să fie diferiţi în privinţa asta), după ore de aşteptare deci, zeiţele înconjurate de lădiţe de lemn începuseră să împartă nişte sori. Nu carne, nu lapte, nu, nu, ci nişte nemaivăzuţi sori de aur, înveliţi în foiţă foşnitoare. Crezusem că e împotriva orbirii, dar, vai, foiţa ascundea de fapt un miros absolut îngrozitor, îţi înţepa nările, te punea pe fugă. Şi-am fugit. De după un stîlp, am privit uluit: oamenii păreau fermecaţi de darul teribil, se îmbulzeau mai abitir ca niciodată, pierzîndu-şi orice urmă de recunoştinţă şi calm, înnebuniţi de aceşti sori, cerînd socoteală zeiţelor, făcînd ei înşişi fel şi fel de socoteli, înmulţind, adunînd, împărţind. Au pornit războiul. Întîi cu zeiţele, apoi între ei. După crunta bătălie au rămas pe jos nasturi, fulare, mănuşi, şuviţe de blană şi-un miros de fiară turbată cum nu mai simţisem, acoperind teribilul miros de sori.
Miasma asta de rău se simte şi astăzi, a rămas impregnată în asfalt, îţi întoarce stomacul pe dos, în vreme ce furia haitei creşte, clocoteşte, umple curtea Alimentarei. Eu stau tupilat după stîlp şi privesc armata murmurîndă, şi mi-e groază, şi aş vrea să am curajul să mă duc acolo, sus, la gheretă, să flutur un petec alb de halat de zeiţă rănită şi să strig. Dar ce? Ce să strig? Oameni buni!?... Stau după stîlp şi privesc, respirînd regulat şi reamintindu-mi că a sta este cel mai important lucru din lume.
Ferestruica se luminează acum, cu un vuiet se strînge haita mai aproape, şi mai aproape, uşa metalică se deschide cu un dangăt, o şoaptă trece din gură în gură, creşte şi învăluie toată această mulţime: smîntînă, smîntînă. Smîntînă. Mînă. Stînă. Stăpînă... Şi-mi pierd minţile, înnebunit de gustul vag al unei amintiri. Şi mă pomenesc alergînd, traversînd curtea, stai, stai! îmi zic, dar tot alerg către haită, caut să le-o iau înainte, deşi să stau, să stau mi-ar fi atît de bine. Urlete aud. Şi apuc să zăresc cu coada ochiului un grup de oameni mici gonind după mine, vuind, lăsînd haita în urmă, tăbărînd înspre mine. Gheata unuia mă izbeşte în burtă. Zbor, fulgerat de durere şi groază, un salt rotit către înalturi, deasupra acestei curţi, foame, foame, şi-atunci îl văd, domnul şi stăpînul meu, zeu suprem pe care îl cauţi fiindcă l-ai găsit cîndva şi fără să-ţi dai seama l-ai pierdut, acela căruia i-ai spus rugăciuni fără să-i spui un cuvînt, doar miez de miez de cuvînt, acela pe care într-atît de mult îl adori încît adorarea asta, în veşnica ta căutare, devine durere, durere. Omul meu mic, într-o mînă ţinînd o plasă albastră, cu cealaltă scuturînd nebuneşte vlăjganul care m-a lovit. Şi ţipătul lui. Mă rotesc, mă rotesc, acum curtea, acum zidul, acum streaşina, acum cerul, iar curtea, o fereastră, un zăvor, iar cerul, şi-l aud, Sicul!, Sicul!, Sicul meu!... şi-mi amintesc, nu în cuvinte, ci în miez de cuvinte, lumea albastră şi strîmtă în care ne-am născut toţi ca unul, în care atunci cînd unul se mişca apoi se mişca altul şi apoi altul, iar lumea întreagă de acum, văzută de sus, seamănă cu punga primei naşteri, cînd unul crede că el laolaltă cu toţi ceilalţi e el, mişcîndu-se cînd altul se mişcă şi ţipînd cînd altul ţipă, nimic altceva de făcut, omul mic tot mai aproape acum, braţele deschise, ale lui şi ale mele, şi punga înălţată şi ochii largi şi gura largă şi apoi doar o durere cumplită, a ta şi a altuia, ca una, şi un ţipăt, al tău şi al altuia, ca unul, şi ochii largi şi gura largă ca a unuia singur şi apoi pocnetul. De negura lui mă înnegurez eu şi surzesc şi orbesc, un fel de linişte acum, un fel de căldură, doar că groaza că iarăşi va trebui să mă lupt să mă nasc. Cine ştie cum, cine ştie unde, cine ştie dacă.

9 septembrie 2011

Pitesti (3)

Şi apoi, pe o străduţă cochetă, cu platani, cu trotuare curate, am ajuns la primul bloc, cel unde m-am născut, unde am locuit pînă pe la zece ani. Senin, luminos, curat. Ca vîrsta aceea. Uite şi banca, banca pe care stăteai şi ziceai că tu nu te muţi dincolo, în celălalt bloc, pot să plece şi mama, şi tata, şi sora – uite c-a venit deja şi căruţa, uite cum suie lucrurile toate – dar tu nu pleci, tu rămîi aici. Şi n-am rămas. Mult timp după aceea am tot visat cum plec, cu inima frîntă, într-o căruţă. Dar locul ăsta a rămas la fel de senin, la fel de luminos. Uşa apartamentului e albă, de lemn, cu vizor jos şi cu numărul patru pe ea, sigur este aceeaşi uşă, deşi pare incredibil, iar apartamentul e gol, a murit o bătrînă.
Peste drum, la ICIL, de unde ne luam iaurt şi îngheţată, acum e un Kaufland. Fair enough. E depărtat de la şosea, curat, nu deranjează.
Celălalt bloc însă, un pic mai departe, cel în care am stat de la zece ani pînă la facultate, şi încă vreo opt ani după facultatea din Bucureşti, e întunecos, sumbru, rece, griul griurilor, o grotă, scara e îngrozitor de urîtă, mînjită de culori, şi uşa apartamentului e metalică, şi nimic din ce ştiai n-a mai rămas, doar aerisirea de la cămară, cu plasa prin care se uita motanul afară şi chiorlăia cînd vedea vreo frumoasă. Şi pleci cu părul pe obraji şi cu ochelari mari de soare, fără să răspunzi strigătului din urmă („Hei, ce tot pozaţi acolo!?”), fiindcă acela e un vecin care multă muzică populară te-a făcut să asculţi cînd învăţai pentru examene. Stă sub un copăcel, mai încolo, dar nu mai e nici urmă de salcie. Bye, bye...

Apoi în jos, înspre piaţă, fericită la întîlnirea cu aleile şi cu scările, şi scările astea sînt în poveste, şi mai e şi butoiul cu varză, să vedem. Dar a dispărut chiar piaţa, în locul ei e acum o clădiroaie imensă, albastră, urîtă, ca o uzină de acum zeci de ani, totuşi o construcţie nouă. De fapt, iată, e piaţa înăuntru. Iar butoiul cu varză murată e chiar la ieşire. E de plastic.
Mai jos, înspre gară, pe panta unde erau căsuţele cu acoperiş jos, doar o tocilărie şi-un gard de lemn au rezistat, în rest totul s-a ras, e ori pustiu ori s-a înălţat vreun mamut de beton, şi sînt întinşi pe jos şlapi coloraţi, şi chiloţi şi maieuri, şi mături, şi bidoane, şi covrigi, şi patru pisoi într-o cutie de carton, „Veniţi luna viitoare să-i luaţi!”.
Gara. Aici trec trenurile şi stă timpul. A stat.

Înapoi către centru. Ţîşnitori în formă de lalea, cofetăria Magnolia (neschimbată ca gara, rămîi cu gura căscată!), institutul de proiectare unde a lucrat tata (la etaj) şi eu (la demisol), şi apoi iarăşi buticurile, caruselul greţos, şi decizi să mergi mai departe, pe pavajul galben murdar oricît l-ar spăla, şi tronsonul ăsta dintre Trivale şi teatru e ceva mai uman, sînt şi terase, dar vai, biblioteca nouă ar trebui detonată, e monstruoasă, şi apoi piaţa teatrului, şi teatrul în sine, mare şi arhinecunoscut, însă cu plăcuţă pe care e menţionat finanţatorul (de ce?). Şi peste tot chioşcuri ale Poliţiei Locale (de ce?). Ce vrea oraşul ăsta, ce zice el, ce spune, ce zice?

Şi mai departe, către nord, la monumentul dedicat victimelor din Închisoarea Piteşti („În amintirea deţinuţilor politici anticomunişti ucişi în timpul reeducării prin tortură în perioada 1949-1952”), unde odihnesc pensionari cu sacoşe, la iarbă verde, la şosea. Şi apoi căutarea, ca un orbete, pe după blocuri, a închisorii, deşi ştii bine că şi ea există fără să mai existe, şi treci de parcări, de grupuri de copii, şi de porţi de întreprinderi păzite de cîini, şi de tomberoane de gunoi, şi uite o clădire cu geamuri atît de înguste, o fi, n-o fi, şi alături încă una, cu nefireşti de groase gratii, nu dincoace, ci dincolo de geamuri, sigur e, şi încă o clădire, sigur o fi. Celulele, T-ul. Acum găzduiesc firme, cea mare e renovată, galbenă, nu mai strigă nimic din nici o fibră, decît dacă bănuieşti şi dacă te opreşti şi taci binişor. Cea mică, cu gratiile la geamuri, e o ruină. Mai întrebi un om, mai ştie, mai nu ştie. Oricum, nici un însemn nicăieri. Ba se pare că ar fi undeva o plăcuţă, dar firma unde se pare că era sediul administrativ al închisorii are gard şi barieră, şi chiar dacă plăcuţa există nimeni n-o poate vedea.
Pe drum înapoi, în această primă seară, ăsta a fost răspunsul. Dacă Piteştiul, oraş nehotărît purtat de valurile comerţului, are ceva, ceva-ul e ăsta. Singurul loc important e puşcăria. Ar trebui alungate firmele, făcut muzeu. Ar trebui.
Sigur, sînt doar impresiile unui turist. Nu ştiu dacă s-a zbătut cineva pentru locurile astea, dacă există planuri, dar mă îndoiesc. Scriu despre o căutare şi o descoperire, ambele dificile, despre senzaţia de istorie abandonată, nepăsare, indiferenţă deplină.
Ajunsă acasă, am căutat să verific dacă într-adevăr acestea sînt clădirile. Am găsit nişte oameni care de anul trecut fac reconstituiri, pun cap la cap. Pe internet: www.fenomenulpitesti.ro/poze. Într-adevăr, acestea sînt. Dar trebuie să fii un detectiv foarte hotărît ca să le dibuieşti printre blocuri, în lipsa indiciilor de pe teren.
Drumul înapoi spre centru a fost cu ochii la biete vechi căsuţe ţinîndu-se într-o rînă, cu cărămizile trist expuse, printre buticuri şi case de amanet. Şi în centru, deodată, ochii pe florile care stau între gratii de fier. Orice rond, cît de mic, are ditamai gratiile! Convinsă că singurul loc important al Piteştiului, singurul cu istorie, singurul care emoţionează, care are ceva de spus, acela este. Închisoarea. Trebuie făcut ceva.

Fîntîna din centrul Piteştiului, de lîngă teatru, se poartă ziua de parcă nu ea s-ar fi destrăbălat noaptea. Albă şi diafană, găzduieşte porumbei pe buza umedă, ies poze cu balerine dacă stai frumuşel la pîndă. Dar seara! Poposisem seara, mă minunasem ce de copii, şiruri de patinatori, de biciclişti, o energie, o larmă pozitivă, o frumuseţe la apus. Şi deodată! Deodată lumina se stinge, e ora 9, iar fîntîna se colorează, jeturile ei dansează pe muzică, muzica răsună de undeva de sus, tăricel. Bucată după bucată, culori, culori. Ţipetele copiilor care se joacă cu minunăţii colorate, ca pe litoral. După spectacol, lumina revine încet, patinatorii îşi reiau goana. A doua zi, locul e cuminte ca o nevastă la întoarcerea soţului din delegaţie.
Gîndul că dacă aş avea un copil, l-aş înşfăca de mînuţă şi dusă aş fi de aici. Deşi era ceva magic în explozia de energie a serii. Dar mult mai multă urîţenie, iar cînd urîţenia e prezentată ca frumuseţe, şi ochi prea cruzi, prea tineri, o privesc, atunci trebuie fugit. Antivirus.

Iar dimineaţa, de-a latul. În Ştrand, coborînd pe liniştita Sfînta Vineri, intrînd pe lîngă haite de cîini, fericită că locul mai există, că e curat, uite şi două gaiţe, lebedele nu mai sînt, nici podurile de piatră şi lemn, doar fier vopsit în roşu şi galben, dar locul există, şi teatrul de vară, şi castanii, şi chiar şi trenuleţul... Şi undeva în stînga ieşirii, un loc de joacă, între copaci, şi deodată o amintire de dincolo de amintiri, aici mă dădeam în leagăn, poate prima oară în viaţă, îmi amintesc leagănul de atunci, doar o placă de lemn şi două bare metalice, senzaţia magică, atît de mică eram, dincolo de vîrsta amintirilor. Locul acesta mi-a ieşit în faţă şi mi-a strigat „Mă mai ştii?”. Şi nu-l mai ştiam, şi deodată l-am ştiut.
Mai departe, cu grijă la cerşetori şi la cîini. Singurul oraş unde eşti acasă e acela în care cunoşti cerşetorii şi cîinii. Nu-i cunoşteam.

Şi apoi, către Trivale, cu un lung popas la liceu. Bălcescu, acum Brătianu, deschis pentru rezultatele de la bac. Şi nimeni nu mă întreabă ce caut, şi tot înaintez, şi ajung rînd pe rînd în fiecare clasă, deschid cu fiecare clanţă, şi stau în banca mea, şi nimeni nu mă întreabă nimic. Dar mă întreb eu, oare de cîţi ani pe aici nu s-a mai reparat nimic, nu s-a mai schimbat nimic? Pe pereţi încă sînt înscrisuri de pe vremuri, fotografii şi panouri pe care aş jura că le ştiu de atunci. Vopseaua scorojită în fleici mari, în aripa din spate, gata să cadă, căzută deja. Jale. Dar emoţie.
Şi apoi în Trivale, aici n-ai cum povesti frunzele, şi lumina, şi potecile, şi băncile, şi chiar şi podul de piatră. Aici o cafea şi-un oftat şi gata călătoria.

Şi-am tot dansat mereu cu oraşul meu mort, aşa, rugîndu-mă să se trezească, să deschidă ochii, să respire din nou, să se scuture şi să se înalţe pe vîrfuri. Din cînd în cînd a făcut-o, doar pentru a avea de unde se prăbuşi iarăşi.

***

Foto:

Monumentul "Experimentul Piteşti", din cartierul Nord:


Imagini cu clădirile fostei închisori:










Fîntîna de la teatru, ziua, cuminte.
Cu pozele de noapte n-o vom face de ruşine.




În Ştrand, o gaiţă.


Tot în Ştrand, castane comestibile.
Amintit locul din copilărie, găsit imediat.


În Ştrand.


În clasa de liceu.


Lumina din Trivale.


La revedere!


Cu dragoste, pentru părinţii mei.

8 septembrie 2011

Pitesti (2)

În lung şi în lat, aşa am străbătut Piteştiul, cu cîteva ţinte fixe, amuşinînd după locurile mele, lăsîndu-mă purtată şi de ceea ce mi se deschidea în faţa ochilor. Şi-am mers enorm, martore îmi sînt urmele albe de sub baretele sandalelor.
În lung, în prima zi, dinspre nord spre ieşirea pe Craiovei, şi-n lat, a doua zi, dinspre Ştrand spre Trivale. Cu popasuri în inima crucii, în centru, unde am stat la hotel. Turist la mine acasă. Trist. Dar confortabil.
Centrul te frapează. O aglomerare mult prea colorată, de de toate şi de nimic, mult prea multe magazine, mărunte, înghesuite, meschine, stridente, fără nici o regulă, tone de banere, de afişe de-a valma, oriunde şi oricum. Zona dintre Trivale şi Mobilux e cu dureri de cap pentru oricine are ochi. Despre pavajul colorat, despre laleaua metalică, despre fîntîni s-a tot scris, le ştiam din fotografii. Dar să fii acolo e altceva. Totul pare să n-aibă nici o noimă. Totul pare adunat cu lopata, aruncat la întîmplare, să fie. S-a investit mult, se vede, însă alegerile sînt discutabile.
Ce are oraşul ăsta, mă tot întrebam, ce e cu el, ce are de zis şi ce are de arătat? Şi mergeam, şi mergeam. Atmosfera e de bîlci, şi ziua, şi mai ales seara. Pe ici pe colo, o reminiscenţă de demult. E firesc ca lucrurile să se schimbe. Însă aici schimbările par haotice, nimic nu are direcţie, nimic nu are ceva clar de declarat, nu există nici un fel de unitate, decît cea a kitschului. Pasajul de la Mobilux e sugrumat de buticuri plăsticoase, amintind de anii '90, de vreo gărişoară din anii '90. Mai departe, te minunezi că mai există Casa Cărţii. Vei descoperi de-acum înainte că tot ce-a supravieţuit, de fapt, e înghesuit, ciuntit. Din toate s-a tăiat, s-au închiriat sau vîndut bucăţele, şi acestea sparte iar în bucăţele. Un oraş în picăţele! Lîngă Casa Cărţii, Centrul Cultural. Un centru ca un acvariu, prin care se vede literalmente pe partea cealaltă, spre strada de dincolo. Un afiş scos la imprimantă – „Agapă literară”.
Mai departe, către Calea Craiovei. Primul tronson de drum, cîndva o generoasă vale înverzită, este acum o aglomerare de căsoaie, gata să se prăvălească pe şosea. Din loc în loc, cîte-o ultimă pîrloagă de vînzare. Ultimele redute ale unei lumi dispărute. Mai sus, pe Calea Craiovei, încă e valea verde, încă sînt copaci, ba parcă şi mai mulţi, şiruri de mesteceni, uite şi derdeluşul, uite şi bordurile pietruite. Uite şi chioşcul din capăt, melcul de piatră. Acum devenit Sex Shop, umilit în nuanţe de mov. Doar un semnal pentru ce va urma.
Mai sus, pe porţiunea dreaptă, unde încep blocurile, totul pare neschimbat. Şi e bine. Trotuare şi spaţii verzi largi, magazine nici mai multe nici mai puţine, staţia de autobuz. Abia aici se mişcă ceva înăuntru. Îţi aminteşti. După colţ însă, prăbuşire totală. Cofetăria Negoiu e acum Sexi Club Anaconda, cinema Dacia e acum Diamond Club, iar librăria copilăriei e acum sală de jocuri. Au supravieţuit Poşta, Frizeria. Alimentara e spartă în firimituri, cîteva buticuri nehotărîte, cu de toate pentru toţi. Vizavi, alte cîteva, cu legume, cu haine ieftine, veşnicul de-a valma. Merceria a supravieţuit, are acelaşi grilaj şi aceeaşi uşă de fier. Peste tot e de parcă ceea ce nu s-a schimbat nu ştie cum se poate schimba, ca să fie bine.
După colţ, unde era magazinul de chimicale, alte şiruri de haine, bidoane, lighene, muşamale, perdele, toate atîrnînd în stradă într-o abundenţă nimănui trebuincioasă, hăulind la trecători. Trecătorul coboară cîteva trepte. Aceleaşi. Iar după colţ dă nas în nas cu trecutul. Aici nimic nu s-a schimbat, deşi nimic nu mai există. Aici erau cozile la pîine, acum doar o uşă ferecată şi-o fereastră la fel, iar dintre dalele de piatră a crescut iarbă înaltă. Cîtă iarbă, atîtea lacăte, şi la fel şi-n curtea dosnică a alimentarei, unde erau cozile crunte. Nimănui nu i-au trebuit spaţiile acestea. Bătălia e la stradă, acolo unde bate ochiul, nu în dos, unde se încîrligau cozile şi toată lumea ştia, fără să ştie, că „se bagă” ceva. Aici am căzut, aici m-am cuibărit şi am stat o vreme. Aici se petrec multe dintre povestiri, la uşiţa asta, la geamlîcul ăsta. La zidul ăsta e lovit pisicul în burtă, de piciorul unui înfometat, fiindcă nu stă la coadă. Iată un loc care nu mai trebuie nimănui. Eu l-am vizitat ca pe-un muzeu. Dar vom ajunge la locuri mult mai importante care nu mai trebuie nimănui, deşi ar merita să fie muzee.
***

Foto:
Centrul Piteştiului:




"Centrul Cultural":


Fosta vale înverzită:


Încă vale înverzită:


Cofetăria, acum Sexi Club:


Cinema Dacia, acum Diamond Club:


Librăria, acum sală de jocuri:


Merceria, cu uşile neschimbate:


Muzeul cozilor la pîine:


Cu dragoste.
(Va urma)

7 septembrie 2011

Pitesti (1)

Ceva, ceva o mai fi rămas, zisesem. Şi-am plecat să revăd, după zece ani, locurile acelea. Piteştiul.
Iar de aseară, de cînd am revenit la Sibiu, fredonez întruna refrenul care s-a lipit pe această întreagă călătorie: „Look what they’ve done to my song”, înlocuindu-l uneori pe song cu town, alteori lăsînd cuvîntul neschimbat. Uite ce-au făcut din ele, din locurile pe care încă le visam, şi ziua, cu ochii deschişi, privind peste munţi, bănuind că acolo încă există locurile, nu doar timpurile, din mintea mea, din cîntecul meu; şi noaptea, cînd orice aş fi visat, în decorul de acolo visam. Şi Look what they’ve done to my song...
N-a fost miere. N-a fost. A fost sfîşietor. Cîtă distrugere în vechile cotloane, cîtă paragină peste bijuteriile puţine, cîtă invazie modernă de cel mai prost gust, cîtă neruşinată culoare peste toate! Aş fi vrut, de nenumărate ori, să trag aer în piept şi, grozav de puternică, să scutur oraşul de-un colţ, ca pe-un preş, de tot acest haos pestriţ, de toată această îngrămădeală neruşinată, gălăgioasă, stridentă. Look what they’ve done... Dar nu sînt decît o străină, şi încă una atît de slabă, pierzîndu-mă pe alocuri în fericiri trecătoare, vibrînd colo şi colo şi oftînd şi căutînd un loc să mă sprijin şi poate să plîng, cu ochii închişi, simţind doar vibraţia locului, aşezată în locul care nu mai există. Look, but don’t look...
Senzaţia a fost în general de amărăciune, de altă planetă, de înstrăinare a locului chiar de către cei care îl locuiesc, de distrugere masivă, de invazii necontrolate. Piteştiul e un dezastru, un bîlci, e de parcă nimeni nu ţine nici un hăţ, nimeni nu dirijează, nimeni nu spune nu asta aici, nu aşa. Schimbările desigur că s-au produs în ani, treptat. Poate că aceia care locuiesc acolo nici nu le percep, s-au mutat în voia curentului, uşor-uşor, acolo unde acesta i-a dus. Dar eu pot striga: Look what they’ve done to my town.
Dar au fost şi colţuri fermecătoare, momente bune, şi acolo am clacat, şi bine că acestea au fost şi locurile unde te puteai ascunde, şi trage aer în piept, şi merge mai departe.
Mă bucur totuşi că am mers. Mă bucur şi mai mult că nu am mers de atîta timp.
Mă bucur mult, mult mai mult, că am dat bătaie şi am scris în nişte povestiri de locurile acelea înainte să le revăd. Fiindcă ele nu mai există. Există cioburi, frînturi, mici supravieţuitori fragili. Locuri care stau între altele ca nişte spectatori mici, striviţi în scaun şi din stînga, şi din dreapta, de spectatorii vecini, obezi. Aşa cum Teatrul Aşchiuţă, înghesuit între buticuri.
Ce frumos mi-e Sibiul acum, şi bun cu mine, cum trebuie să mulţumesc întîmplării că sînt aici, deşi nu-s decît o străină. Cum m-a sfîşiat drumul ăsta, cum m-a întors pe dos, deşi aşa de fericită în unele clipe, aşa de fericită lîngă primul bloc, şi în Ştrand, pe şina trenuleţului, şi în Trivale. Şi senzaţia că am pierdut un vis, că am deschis ochii cînd nu trebuia, că s-a risipit ceea ce credeam că încă mai există.
Să cîntăm. Să facem un cîntec nou. Uite ce-au făcut din oraşul meu, mami, m-am întors o clipă cu spatele şi mi l-au stricat, dacă aş găsi o carte bună în care să locuiesc n-ar mai trebui să ies şi să mă uit la ce-au făcut din oraşul meu, uite ce-au făcut din oraşul meu, l-au legat într-o pungă de plastic şi l-au scuturat gata să-l arunce la gunoi.
Dar o să vorbim şi de frumuseţe, cînd se mai duce amărăciunea.

*

Look what they've done to my song, Ma
Look what they've done to my song
Well it's the only thing I could do half right
And it's turning out all wrong, Ma
Look what they've done to my song
...
I wish I could find a good book to live in
Wish I could find a good book
Well, if I could find a real good book
I'd never have to come out and look at
What they've done to my song
...
Look what they've done to my song, Ma
Look what they've done to my song, Ma
Well they tied it up in a plastic bag
And turned it upside down, Ma
Look what they've done to my song.

4 septembrie 2011

Scaunelul

Pe scăunelul cu trei picioare de atîta vreme. Şi cine îţi mai rămîne aproape cînd se termină lumea în care ai fost nevoit să te muţi? Deja de atîta vreme, după ce n-ai putut răspunde o dată, şi apoi încă o dată, şi-au pierdut cu toţii răbdarea, şi în sfîrşit linişte, şi răbdarea ta mutată toată acolo, şi apoi ai vrea să fii un pic mai puţin singur, dar de mult a tăcut telefonul, aşa cum ai vrut, şi acum sms-urile vin doar cu reclame la Altex, şi la Proges, şi la Hervis, cîte-un e-mail te face să tresari, dar sînt mereu spamuri după spamuri, comerţul nu moare niciodată, e mai ceva ca speranţa, reclame, reclame, cîtă disperată nevoie au ele de tine. Şi exact cînd dai să te scoli, uşurat, de pe scăunelul tău cu trei picioare, să te întinzi la fereastră, să-ţi freci ochii, să verifici cerul, să pleci în plimbările tale, în care încă mai poţi fi atît de fericit, atît de fericit, prin locurile unde ştii toţi cîinii, şi toate pisicile, şi crizantemele toate, şi daliile, exact atunci o mînă, a vreunui ultim om care părea să nu-şi fi pierdut încă răbdarea cu tine, îţi smulge un picior al scăunelului. Iar scaunele, tot cam ca şi noi, mari necazuri întîmpină cînd trebuie să stea locului în două picioare, pe întuneric. Şi se prăbuşesc într-un umăr, şi zac acolo unde se prăbuşesc, într-un fel mulţumite, într-un fel satisfăcute, folosite pînă la capăt, stoarse şi uscate, purtînd încă în fibră mirosul drag al dosului nostru.

2 septembrie 2011

Asa



Era o astfel de zi.