23 ianuarie 2011

Soarecii A



Zăpezi. Şi deodată îmi amintesc cum, atunci cînd eram mică, îmi vîram picioarele în pungi înainte de-a mă încălţa. Nu existau cizme care să nu ia apă. La fiecare pas, pungile foşneau. Un pic mai tîrziu, începea clipocirea. Întîi în una, apoi în ambele.
Şi cazematele de zăpadă, şi igluurile, şi oamenii uriaşi, cu oală în cap, cu nas de morcov, cu o creangă pe post de mînă, cu viaţă de-o zi sau de-o oră.
E pustiu pe aici. Un băieţel gras, singur şi de bună voie, a pus mîna pe lopată şi-a curăţat aleea. Îl împing părinţii, bunica, pe drumul crunt al acţiunii cu scop practic. Nimeni nu se joacă de-a jucăriile care mor, nimeni nu se plictiseşte. În plictiseală pulsează ce-i mai intim din viaţă. În plictiseală şi-n foşnetul pungilor din cizme. Cizme care, invariabil, alunecau. Acum, cam prea siguri, cam prea fără griji, cam prea tropăind eficient, în linii drepte.
Un fel de armată de Şoareci A, tirani sclavagindu-se ei pe ei înşişi, în goana după caşcaval, din lipsă de B-uri.

6 comentarii:

Anonim spunea...

eu n-am purtat pe-afară dar îmi amintesc că iarna ne dădeau punguţe la intrarea în muzee, ca să nu lăsăm urme. şi mi se părea foarte ciudat pentru că îmi aminteau neclar de spital, unde la o vârstă foarte mică umblasem încălţată în ghetuţe de gips antiplatfus peste care purtam de asemenea pungi. şi foşnetul era cu totul altfel decât al pungilor obraznice de-acum.

hobbitul spunea...

Nu-mi aduc aminte să fi participat cu trup și suflet la facerea vreunui om de zăpadă. Mereu îl construiau alții, eu doar asistam la alcătuirea lui și la urmă mă bucuram. Iernele erau consacrate datului cu săniuța dar nu am avut decît rar săniuța mea. Eram la cheremul altora, asta mă îmbufna și îmi creea un șir întreg de umilințe din partea celorlalți copii. În schimb, de prin clasa a treia, încă de la Belcești, un unchi de al meu mi-a cumpărat o pereche de patine cu vîrf și s-a ambiționat să mă și învețe să merg cu ele. Lîngă haltă niște balți nămolose înghețau bocnă. Acolo am luat primele lecții de patinaj. Inițial unchiul meu m-a învățat cum să cad fără a-mi rupe vreun os. Și am tot căzut pînă mama, enervată de atîta bușeală inutilă din punctul ei de vedere, l-a rugat să treacă la lecțiile următoare. Uitasem să spun că unchiul acela, nenea Mișu, fusese militar de carieră și mă lua ca la instrucție, cu ordine severe și cu un soi de indiferență ostășească la ce mi se întîmpla. Aveam vînătăi peste tot, deși mă înfofoleam strașnic. Reușisem să mă țin pe picioare, urma să mai și alunec liber și fără frică. Noroc că a plecat unchiul și am început să mă școlesc singur, cu încăpățînare…

Veronica spunea...

Înconjurată de aspirine şi batiste, citesc şi mă perpelesc în cuptorul de luni.
Mi-era frică de săniuş, mi-era frică de orice joc de echipă, de cele cu mingea mă feream ca de-o pedeapsă, totul mi se părea încărcat de violenţă, o vîjîială de care trebuia să te ţii deoparte. Dar oameni de zăpadă, da, am bătucit cu mîna mea la burdihanuri, la căpăţîni, am cărat la morcovi, oale, măturici... Şi cazemate, şi igluuri, şi ar mai fi şi gustul ţurţurilor... Patine! Patine mi-am dorit atît de mult, dar n-am avut niciodată, nici măcar în unele de împrumut n-am pus piciorul. Mimam, în cizmele mele cu pungi pe dinăuntru. Visam că patinez, că fac piruete aşa cum vedeam la televizor, visul mă făcea să cunosc în detaliu senzaţia saltului, a zborului, a răsucirii în aer, a aterizării blînde. Cine ştie cum mi se mişcau în somn mîinile, picioarele, pleoapele. Poate icneam şi eu, precum Grişa, înfierbîntată... Povestioara de mai sus, cu lecţiile de căzut ale băieţelului, chiar pare ruptă din viaţa lui Grişa, un Grişa mai mare şi care, plin de vînătăi însă fericit, se zvîrcoleşte strigîndu-i mamei: „Cuptorule!”.

Veronica spunea...

Ora25, o poveste alba!
Instituisera chestia cu papucii-punga peste pantofi si aici, la Brukenthal, prin 2007. Era ceva ingrozitor...

hobbitul spunea...

Povestioara are și continuare. Mutați la Iași, vreo doi ani patinele au fost abandonate. Abia după ce ne-am mutat în centru, pe Dobrogeanu Gherea, mi le puneam și mă duceam la școală, pe trotoarele înghețate, făcînd curbe spectaculoase printre oamenii ușor speriați. La intrarea liceului mi le scoteam, cu cheița, de pe bocanci, și le înghesuiam în ghiozdan. Ba chiar mi-am făcut rost de o altă pereche, nichelată, cu vîrful curbat elegant în sus, puțin mai grele, dar invidiate de mulți…

Veronica spunea...

Ar fi fost a cincea zi consecutivă în care n-aş fi ieşit din casă. Aşa că m-am îmbrăcat, dacă se poate spune aşa, şi se poate, şi am ieşit. Era de văzut: dispăruse ceva între timp, apăruse altceva? Cîinele cu pulover, tot acolo. Cîinele statuie, tot acolo. Ger, chiciură (nou!), farmacia tot acolo. Şi eu, acum cu căciulă cărămizie, tot pe-aici.
E frumoasă iarna, vedere din muşuroi.