28 aprilie 2010

Nunta ta

A tot circulat joculeţul ăsta pe bloguri: să faci o listă cu muzica pe care ţi-ai dori-o la propria înmormîntare. Chestia e că poţi sări vesel pe-un astfel de şotron doar dacă eşti sănătos. Nu cînd te încearcă o boală, nu cînd trăieşti chiar cu spaima reală că. Singurele instrucţiuni, cînd am plecat de acasă, au fost: "Şi ştii, că am mai discutat, cum să faci dacă." Fără figuri la vedere. Pădurea. Şi "Manuscrisul e acolo. E şi pe CD, cu poze de copertă." Şi-am mai vrut să las PIN-urile de la carduri, dar apoi s-a dovedit fără rost; aveau să fie goale oricum. Cui să-i pese de muzică? Tu ai nunta ta, fără invitaţi, doar cu bonete verzi şi reflectoare puternice.

Şi m-am înşelat: manuscrisul n-a trebuit nimănui, în vreme ce pe card au intrat nişte bani, primii încasaţi vreodată din vînzările unei cărţi.

22 aprilie 2010

Lessness

Aveam, în casa aceea mare unde am locuit singură nouă ani, o oglindă ciobită pe care scrisesem cu marker argintiu Lessness. Aveam şi-un balcon. Şi-o putină pe care o umplusem cu pămînt şi-n care pusesem seminţe de flori, luate de la o ţigancă. Se dovediseră buruieni. Mă obseda şi floricica aceea crescută din balega uscată.
De marcat săptămîna asta cu un Lessness. O mînă te respinge, o mînă ţi se întinde - nici nu ştii care-ţi face un bine mai mare.
Azi mi-a plăcut: "Caii trăgeau vînturi şi se bălegau de parcă s-ar fi dus la bîlci. N-am văzut pe nimeni în genunchi." (Expulzatul lui Beckett)

14 aprilie 2010

Musuroaie



Atmosferă apocaliptică pe străzile Timişoarei, înainte de Paşte. Încă de joi, mormane de gunoaie în faţa caselor, un amestec de televizoare vechi, crengi de copaci, duşuri stricate, păpuşi fără cap, păpuşi cu capul strivit sub scînduri, bocanci desperecheaţi, glugi îmblănite, sticle de cola de-un litru... Motivul: sîmbătă era ziua de "gunoaie mari". Pînă duminică, nu se ridicaseră muşuroaiele-muzeu. M-am plimbat, timp de patru zile, într-un peisaj care mă tot deturna de la ale mele, mă tot îndemna la altfel de păreri de rău.
*
Am citit foarte puţin în tren de data asta. Am luat cu mine "Blîndeţea nopţii". Nu neapărat din acea dorinţă de blîndeţe, cît datorită traducătorului - Mircea Ivănescu. Şi-am citit atentă nu la poveste, ci la cuvintele traducătorului.
Am tresărit de-atîta egoism (al meu) la: "Doamna Speers îşi păstrase în aparenţă prospeţimea, însă era obosită; agoniile pe patul de moarte obosesc mult pe cei care adastă alături şi ea veghease două asemenea agonii." E peste poate să raportăm aşa totul la noi şi la ai noştri, aşa nu se poate citi. Trebuie întîi să mă debarasez de una, de alta.
*
Îmi tot amintesc de asistenta care a intrat în salon, s-a aşezat pe marginea patului şi m-a mîngîiat pe mînă. Pur şi simplu. O cheamă Elena.

11 aprilie 2010

Fericita oficial


S-a întîmplat în ultima dimineaţă petrecută în acest fantastic spital ca un hotel de cinci stele din Timişoara. Se opriseră ploile, acoperişurile se vedeau limpede, programele tv reveniseră la locul lor, iar eu aşteptam cu sufletul la gură atît profesorul salvator care avea să noteze în fişă "Se poate externa", cît şi micul dejun, primul şi singurul după zilele de perfuzii şi ceai. Visam nu la pîine prăjită şi cafea, ci la cuvintele pîine prăjită şi cafea, ele însele purtătoare de savoare şi bucurie, cuvinte în dreptul cărora făcusem de cu seară cîte un cerculeţ pofticios, pe meniul bogat oferit de asistentă.
Atunci a venit vizita finală a medicului, dinainte de verdictul profesorului. Se zîmbea mult în spital. De-acum, puteam şi eu răspunde pe măsură. M-a întrebat cum mă simt. "Excelent", am zis, "azi plec acasă". "Stare generală bună", a notat el în foaia de observaţie. "Şi, altceva, ce să mai scriu?", m-a iscodit vesel. "Scrieţi fericită", i-am zis. Ochii mei, urmărind mîna întoarsă, au observat cu încîntare bucla zveltă a unui f, chiar şi căciuliţa finală a lui ă. Am zîmbit. Eram oficial fericită. Abia după un timp aveam să aflu dintr-o copie a fişei că medicul scrisese de fapt "afebrilă".

10 aprilie 2010

Acasa

S-a împrimăvărat fără mine, dar eu sînt cea care vede mai bine acum. Din salonul albastru nu se vedeau deloc vîrfurile copacilor, doar cerul. Şi-acela, doar după o vreme. Nori ca aripile peste acoperişuri, aripi de corb, de bufniţă şi de lebădă, plumb, aramă, argint.
Victoriile fiecărei zile de după - cînd te ridici şi mergi la fereastră, cînd ieşi pe terasă şi vezi un fazan în iarba din curtea spitalului unde totul e miraculos, cînd înţelegi, dincolo de durerile operaţiei, că au dispărut complet durerile acelea, că în locul pumnului care apăsa ticălos e un gol plăcut, ziua cînd reuşeşti să îţi pui singură şosetele, ziua cînd poţi număra paşii, cincisprezece, în lungul salonului, ziua cînd poţi băga singur un ştecher în priză şi ziua cînd în sfîrşit poţi să ieşi în oraş - ieri - şi vezi că a venit şi-aproape c-a şi cam trecut primăvara, şi aerul oraşului e tare, e ameţitor, te îmbată de-a dreptul, şi e aşa dulce bucăţica de pîine şi ai vrea să mulţumeşti şi încă te mai gîndeşti cum, cum să faci să se audă mulţumirile spuse în şoaptă.
Da, există spitale în România, spitale particulare, unde te simţi răsfăţat de toate din jur şi astfel ai loc suficient înăuntru pentru toate spaimele tale, să le alinţi, să le piepteni, să le legeni, fără să le cocoşezi cu griji din afară. E important să ţi le îngrijeşti pînă la capăt.

Spitalul Athena, Timişoara.