5 octombrie 2010

De cotlon

Timişoara, drumul ăsta plăcut-forţat la fiecare trei luni.
În tren, unul din patru oameni citeşte. Poate doi din patru. Să zicem cel puţin unul într-un cuibar de patru locuri. Trei din patru cititori au sub 40 de ani. Doi din patru au sub 30 de ani. Trei din patru cărţi sunt din cele cu pagini îngălbenite. '84, a mea. Regional, patru din patru îngălbenite. Ignorînd ochii aţintiţi pe pagini, voci piţigăiate declară şi declamă decăderea noilor generaţii - clasic (cum să nu devii clasic în viaţă - alarmă!). Ce se vede printre pagini? Bîtlani decolînd spre apus.
Timişoara, dulce decădere. Ochii se deschid doar după verdict. E bine. O stradă scăldată în miere. Jumătate pustie. Jumătate infestată. Cocalari cu geci de fîş pe pieptul gol ies la orele prînzului de la şcoala de arte şi meserii. Arte şi meserii? Puseu de panică. Mers de şobolan. Capul străzii. Magazin de arme şi unelte de pescuit. Un coşar cumpărîndu-şi langoşi.
Decăderea continuă a unui oraş frumos. Vizibilă doar la vizite atent drămuite. "Nu te pune cu timişorenii!". Oroare. Stîlpi metalici unde-a fost piatră. Ornamente ştirbite. Faţade colorate. Acoperişuri lucitoare.
Dar frumuseţea din centru. Păturici portocalii pe scaunele cafenelei. Unul din patru. Pisici pe terasă, adulmecînd tivurile pantalonilor, privind în gol, aţipind, tresărind. Pisică înduioşător tolănită cu burta în sus sub mîinile necunoscute.
Acasă. Terminat cele 1600 de pagini. Aş vrea să dispară filamentul din ochiul drept. O să dispară? Vestea bună, deodată venind din spate, într-un fel tot din Timişoara, ca o bătaie prietenească pe umăr. Ai uitat asta. Am uitat, n-am ştiut, n-aş fi bănuit. Să practicăm exerciţiile de admiraţie. Încerc şi eu. Linişte. Mulţumesc. Admiraţia! În acelaşi timp în care-ţi ştergi sudoarea, n-ai ce faci şi ştergi şi scuipatul odihniţilor care te-au năclăit aşa, ca din joacă, undeva pe traseu. Sînt obosită. Fericită, cumva.
Cam criptat, da, fiindcă mi-e dor de început.

Niciun comentariu: