Ţin în mîini Originalul Laurei. De fapt, l-am ţinut în mîini, în ochi, pe stradă, la birou şi în pat. Acum se odihneşte lîngă mine. Este o carte deosebit de frumoasă, nu mă mai satur să o privesc, să caut detaliile... Am scris vreodată despre senzaţia ciudată pe care o ai cînd primeşti cartea scrisă sau tradusă de tine? Nu. Mai bine. N-o s-o fac nici acum.
Am încercat să spun cîte ceva despre carte, şi în general despre traducerile din Nabokov, într-un interviu acordat Oanei Pulpă, pe Pandora's, platforma on-line a Realitatea.net.
Lansăm cartea la Bookfest, pe 12 iunie, la ora 12.30, la standul Polirom.
Mai spun doar că, privind cartea, mă bucur de alegerea fotografiei pentru copertă. Portretul lui Nabokov e cît se poate de potrivit. Romanul neterminat vorbeşte infinit mai mult despre un scriitor decît o carte terminată.
20 de comentarii:
Eu aș recomanda cartea asta ca un fel de introducere în Nabokov, deși e ultima la care a mai apucat să lucreze.
Ştiu şi eu? Cred mai degrabă că invitaţia în culise o merită, după spectacol, spectatorul atent şi îndrăgostit. Altfel, gestul e cam indiscret.
Tocmai posibilitatea ca cititorul să fie indiscret mă atrage. În Originalul Laurei, se simte mirosul transpiraței, se aude nesiguranța frazei, tatonarea cuvintelor, apăsarea pe clape pentru găsirea tonului, unele stridențe de o brutalitate delicioasă...
Se simte, se aude. Dar în palma dumneavoastră, care mîngîie acum coperta finală, s-au răsfăţat înainte atîtea alte cărţi de Nabokov. Oricum ar fi, de-acum binevenit e tot cititorul, şi cel cu ochiul umed, şi cel cu gura căscată. Cartea tulbură profund şi cheamă mai departe. Sau, în acest caz, şi mai în urmă. :)
Pentru mine pesonajul principal nu e Laura (sau Flora, sau Flaura), ci Philip Wild cel gras și preocupat atît de mult de autoștergere, de disoluție, de autodispariție, cartea avind chiar un subtitlu explicit: Muritul e amuzament.
Altfel, senzulitatea dăruită peste tot a Florei e destul de excitantă, prinsă-n gesturi mici și-n lucrurile și-n persoanele ce-o însoțesc (mama ei,băiatul de mingi ce-o dezvirginează, japoneza ce-o învață să-și scrie pe mîna stîngă și la nevoie se face covrigel pentru prietele lesbine ale Florei etc.)Plutește ceva nedefinit în aer, extrem de intim și feroce...
Sigur că Wild e personajul principal, iar tema muritului e tema centrală. Muritul, ca îndeletnicire, exerciţiile de murit, de autoalungare. E o poveste întreagă în subtitlu (dar vedeţi, corect este "Muritul e amuzant"), ca şi în titlu. Le-am ales, din multiplele variante, abia la final de traducere. Aşa se limpezeşte după lectura atentă, şi nu un banal "E amuzant să mori". Muritul exersat, întrerupt, reluat...
Flora (Laura) şi senzualitatea ei - mai degrabă absentă. Căci "despre artă, despre iubire (...) nu ştia nimic...", refuza săruturile pe gură, era nepăsătoare la inteligenţă, dar fermecată de faimă şi bani, se împreuna cu spatele la el, "precum broaştele rîioase sau ţestoase, nici unul nu vedea chipul celuilalt"... Senzualitatea, multă, e în descrieri, în oglinzi. Eu bănuiesc că ar fi fost, şi aici, un triunghi al personajelor. Şi unde e Flora, unde e Laura, în cele spuse de Wild, în cele spuse în cartea din carte? Ştiaţi că romanul avea iniţial altă variantă de titlu? "Opusul Laurei". Iar la început de tot era chiar "Muritul e amuzant".
Asta m-a frapat și pe mine, că Flaura refuza să fie sărutată pe gură! Mi-a stîrnit chiar un șuvoi întreg de amintiri, de gînduri pline de interogații, dornice de raspunsuri, de edificări... M-am simțit brusc adolescent neexperimentat, stîngaci... Adevăru-i că amănuntul ăsta o face pe Flora și mai senzuală, și mai "parșivă", parcă, ea eliminînd gura (buzele, limba, dinții, cavitatea catifelată a feții), sărutul, fixînd, esențializînd locurile senzualității în cealaltă jumătate a corpului, inferioară. De fapt, reala carnalitate a cărții e în chiar frazele lui Nabokov, pline de sevă, de intimități secrete spuse în treacăt, abia atinse, sugerate... sau aduse orbitor într-un fascicul de lumină crudă, chirugicală.
FLaura! Ce mă bucur că l-aţi observat! Ba chiar şi cu L mare. Să nu uităm că şi sărutările de pe burtă erau „acceptabile cîtă vreme rămâneau uscate”. Cîte n-ar mai fi de spus despre toate, despre frazele cărnoase, despre "hai să-ţi arăt moartea ta" din carte, dar vine Bookfest peste umilul traducător cu bagajul nefăcut.
Mai vreau să spun: ador scena cu pisicul dus în braţe care priveşte uluit la lesa lungă şerpuind pe asfalt. Şi replica insistentă "dă-mi voie să-ţi arăt minunata ta moarte" - prietena Florei, pe peron, răsfoind cartea. Şi saltul lui Wild din leagănul din copac. Şi cîte şi mai cîte...
buna,
habar n-am de cartea asta, probabil, curios, o voi citi. dar sigur am habar de veronica, desi intre noi sunt deja vreo 20-22 de ani si o viata aferenta. carti? premii in direct pe TVR? uau. daca ai chef, ma cauti, pentru ca eu sunt ucu, bucuros sa te vad si sa aflu de tine!
Să vorbesc despre evantaie...
@hobbitul: Evantaiele, cinci, şi degetele desfăcute ca pliseurile...
Vorbiţi despre evantaie. Între timp, eu punctez una dintre notaţiile fugare şi deosebit de incitante: pluteşte pe o fişă atît: "pustietatea ei ademenitoare". Cît loc de legănat şi imaginat!
Ucu, Tiberiu! Asta da surpriză! Ce de ani s-au dus şi unde ne-au dus, care încotro. Dragul meu coleg, mă bucur să afli tu de o carte de la mine, fiindcă biblioteca ta era cea care hrănea multe guri pe atunci, cînd încă n-aveam nici 20 de ani!... Am şi povestit undeva de rafturile înalte, pe care le scanam cu grijă, cocoţaţi pe scăunele, sub supravegherea bunicii sau a mamei tale...
Nu ştiu ce premii în direct...
Tu ce faci, Veronica ta ce mai face? Dar sora, mititică pe atunci, care plesnea de isteţime? Ce mai face pădurea Trivale, dacă e pe-aproape şi poţi s-o întrebi?
Am o adresă de e-mail la profil, dacă îţi face plăcere îmi poţi scrie acolo.
Voiam să enumăr evantaiele de pe vreme cînd FLaura deschisese un boutique d'evantails împreună cu o studentă și un artist polonez, iar Philip Wild cumpărase vreo cinci, afirmînd, din timiditate, că sint pentru "două mătuși și trei nepoate". "Evantaie negre și mov, evantaie ca niște explozii solare portocalii, evantaie pictate cu fluturi chinezești cu coada îngroșată la capăt..." Și mi-am amintit că și maică-mea avea evantaie destul de ingenioase cu care își răcorea sînii ca pe două animăluțe prețioase, protejate de căldură... Rămăsese cu obiceiuri ușor sclifosite, din pensionul de la Bălți, mici gesturi ce nouă ni se păreau exagerate, păstrate cu sfințenie.
Normal, lectura unui autor ca Nabokov este însoțită de adevărate roiuri de amintiri din viața ta, de neașteptate descoperiri în hățișul trecutului propriu, altfel căzut complet în uitare. Sînt autori ce te hrănesc cu imaginația lor, dar și cu haloul personal de nebănuite, înainte, visuri și reverii extrem de intime.
De asta îşi au rostul lor recitirile la vîrste diferite, la dispoziţii diferite, la anotimpuri diferite.
Mi-am dat seama azi că experimentasem şi eu căutarea în zona autoanihilării, chiar dacă din alte motive şi cu alte mijloace. Autodizolvarea din eleganţă, fără să laşi urme, sinuciderea făcută plăcere. Să te ştergi, să te elimini de pe faţa pămîntului, da, sub pămînt, să te trezeşti poate la timp ca să te întorci, tic, tac, doar poate... O povestioară care închidea un volum. De-aş fi citit "Originalul Laurei" înainte, cum aş mai fi îndrăznit? Încotro m-aş fi îndreptat?
Mi-am amintit şi de bufniţa care m-a vizitat cu o seară înainte de a primi cartea de tradus. Priveam furtuna de zăpadă prin fereastra întredeschisă, cînd a poposit cu o fluturare largă în brad, gheare solide, ochi portocalii şi mi-a zis: "Taci şi ascultă!"
Hm! Niciodată nu m-am gîndit la sinucidere ca o plăcere, dimpotrivă, mi s-a părut cea mai "deplasată" soluție. Acum cîțiva ani (era Ziua Franței, țin minte precis!), stînd comod pe pat, într-o amaiză destul de călduroasă, cititnd lejer ceva, brusc, m-am văzut aruncîndu-mă de la etajul V! Parcă eram la un film pe care-l vizionam detașat și surprins totodată. M-a dezgustat profund grămada însîngerată de pe cimentul curții interioare, hărmălaia vecinilor din jurul ei, stupoarea, latura, cum să zic, total inestetică a unei aemenea fapte... Mi-am scuturat capul și am decis să nu procedez vreodată în felul asta grosolan, agresînd din senin oamenii cu hoitul meu intempestiv lățit lîngă gunoier! Sper să mă țin de cuvînt. "Autoștergerea" lui Nabokov este de o discreție și o delicatețe infinită.
Dar exact despre căutarea soluţiei elegante, fără să laşi urme, vorbeam şi eu mai înainte.
Să nu uităm însă că în metoda de autodizovare imaginată de Nabokov sînt chiar ecourile chinurilor lui pe patul de spital, chinuri cît se poate de reale. Cred că de fapt asta m-a tulburat cel mai mult la carte. Muritul e amuzant? Poate pentru personaj...
Trimiteți un comentariu