24 martie 2010

Plec un pic



Un gînd - unii oameni, să zicem tocmai aceia care au impresia că te cunosc, au senzaţia că duci o viaţă grozav de idilică dacă scrii şi traduci. Zîmbesc ca în faţa unui pierde-vară de lux, ca în faţa unuia care îşi permite prea multe răsfăţuri. Se înşală. E muncă. Şi e o muncă atît de plăcut acaparantă, fără program şi fără limite, încît te stoarce pînă să apuci să-ţi dai seama. Uiţi de timp, uiţi de corp, uiţi de tine, absorbit de toate cîte descoperi acolo, în glob. Cînd te opreşti, şi binele şi răul sînt deja făcute.
Plec un pic şi bagajul e greu. Sper să vin repede.

*
De citit azi: Zi urîtă şi Piaţa Unirii.

21 martie 2010

Frici

O binevoitoare privire transparentă este de-ajuns - căţeluşul auriu se trînteşte instantaneu pe spate, mătură iute asfaltul cu coada, aşteptînd mîngîierile. Dar e un gard între noi.
Promisiunile fără acoperire.
Ar trebui să umblăm pe stradă atenţi, şi mai atenţi, eventual purtînd cagule, eventual ţinînd mîinile adîncite în buzunare, pipăindu-ne pe furiş tumorile care stau să crească, cîntărind în rotunjimile lor tari toate promisiunile fără acoperire.

Nebuna (cum să-i zic altfel?) mă alege iar din şuvoiul de oameni, îmi zîmbeşte, îi zîmbesc, mă opreşte cu o bătaie pe mînă şi-mi zice muteşte, clar, fără un sunet: "Gata!". Taie cu palmele aerul, în două laterale ca aripile desfăcute. Repetă, să fie sigură că am înţeles: "Gata!". Şi iar taie aerul. Ne despărţim mimînd fericirea. De fapt, ea chiar părea fericită. Transmisese mesajul. Gata era la mine de-acum.

Maşina parcată la scară are numărul "HOW". How ca how, dar mai ales When.

*

Azi mi-a plăcut: Regele dimineţii.

20 martie 2010

Un detaliu

Mi-am dat seama de ce anume am nevoie cel mai mult de la o carte: de blîndeţe. Cele mai cumplite atrocităţi pot fi descrise doar de autorul caracterizat de blîndeţe. Fără blîndeţe, de fapt, nici nu le vede. Răul se strigă scris doar dacă doare. Cele mai mari atrocităţi pot fi detalii minuscule, abia sesizabile, expandate sub lupa tandreţii. O carte fără blîndeţe e o carte mută, nu-mi zice nimic. Şi nici nu mă pot înveli cu ea.

18 martie 2010

News!

Să fim veseli.
- Noul site al "Suplimentului de cultură": http://www.suplimentuldecultura.ro/. Încă nu sînt blogurile, dar se pot citi articolele.
- Tiuk cu copilăria: http://www.tiuk.reea.net/. De citit şi de văzut multe poze adorabile cu autorii în copilărie!
Sunt şi eu cuminţică aici. Şi aici. Mulţumesc!

Şi pentru că sînt atît de mică, de azi trăiesc două săptămîni fără buletin. L-am dat la înnoit şi n-am primit nimic-nimic în schimb, nici o hîrtiuţă... Timp de paisprezece zile voi trăi ca la treisprezece ani.

17 martie 2010

Ninsoarea

Ningea aseară extraordinar de frumos. Fiecare ninsoare trebuie iubită ca prima, privită ca ultima. Să te uiţi la fiecare lucru ca şi cum l-ai vedea pentru ultima oară, asta te poate umple de-o bucurie sfîşietoare. Să te topeşti de dragul ultimei zăpezi, să-ţi îmbătrîneşti privirea, să te faci mic, mic, să înveţi să nu te temi că poate undeva e cineva care, exact aşa, se uită la tine cu o bucurie sfîşietoare.

13 martie 2010

Vizitatori


Ce-are lumea cu ciorile?
Pe mine mă încîntă orice apariţie înaripată din zonă. Dacă-mi plac piţigoii, mierlele, ciocănitorile, bufniţele, vrăbiile care mă vizitează, de ce nu m-aş entuziasma în faţa ciorilor?
O cioară grivă tocmai a dat o roată, s-a speriat de omul de la fereastră şi-a renunţat la popasul din brad, s-a dus la teiul decapitat primăvara trecută. S-a aşezat pe-o crenguţă pirpirie, a lopătat stîngace dintr-o aripă, deranjată de vînt, un pic indecentă arătîndu-şi burta dolofană - ce caldă trebuie să fi fost -, apoi a plecat...
În tei, aşa de aproape, părea uriaşă. Acum, în mesteacănul de departe, e o bijuterie gravată pe cer.
Aşa şi noi, fluturi pentru unii, hipopotami pentru alţii. Îmi plac şi hipopotamii (deja mă repet...).

12 martie 2010

Tenis la perete

Cafeaua de dimineaţă, fierbinte:
"Ieri, la un curs, i-am întrebat pe studenţii mei dacă ştiu numele vreunui scriitor român cu vârsta sub treizeci de ani. Văzând că se lasă tăcerea, am coborât ştacheta: spuneţi-mi un scriitor sub patruzeci de ani. Nimic. Măcar unul sub cincizeci de ani! Incredibil: studenţi de la filologie, din ultimul an, nu cunoşteau măcar un nume de scriitor român sub cincizeci de ani! Şi vă asigur că nu e vorba de nişte loaze, ci de copii buni, dornici să înveţe." - Mircea Cărtărescu în Evenimentul zilei de azi.

Mi s-a întîmplat şi mie să mă simt ca şi cum aş fi jucat tenis la perete, în nişte discuţii mult mai întîmplătoare. Şi, da, nu erau nişte "loaze". Studenţi, masteranzi, ba chiar şi profesori de limba română. O tînără profesoară mi-a povestit recent cum, rugată la un soi de acţiune de "împrietenire" cu literatura română, într-o librărie, să completeze într-un formular un nume de autor român pe care îl recomandă elevilor, l-a trecut pe... Slavici. Numele pe care îndrăznisem să i le spun cu diferite ocazii, poate cu un entuziasm ce i se păruse ridicol, îi zburaseră pe lîngă ureche, în timp ce ea deja îmi privea nepăsătoare peste umăr. Poate ar fi interesantă şi-o discuţie despre profesori - despre cum unii ratează să deschidă o fereastră, atunci cînd au ocazia. Despre lecturile lor, înainte de ale elevilor.

În aceeaşi ordine de idei, abia aştept emisiunea Adelei Greceanu de azi, de la Radio România Cultural. Marin Mălaicu-Hondrari va citi un fragment din noul său roman, "Apropierea", în curs de apariţie.
Şi dacă iar va suna telefonul să mă întrebe vreun perete pe unde-am dispărut şi dacă nu cumva mi-e poftă de o cafea în oraş, iarăşi nu voi răspunde, fiindcă n-am nici un chef să mai lansez mingi de tenis spre ziduri.

9 martie 2010

Un final

Să înfigem aici un ţăruş. Să marcăm ziua asta, ziua din care nu mai lucrez la Evenimentul zilei.
În fapt, decizia am luat-o acum cîteva săptămîni, exact în seara cînd s-a anunţat că Ringier a vîndut ziarul. Chiar a doua zi dimineaţa, fără să mai aştept vreun anunţ, mi-am lansat scrisoarea de despărţire.
Au fost cinci ani de colaborare cu trustul Ringier, aşa că o oarecare părere de rău există. Colaborarea mea a avut avantaje: independentă, fără "norme" şi şedinţe, delimitată pe-un culoar strict, pe domeniul cultural, cu vîrfuri în 2007, dar subţiată în ultima vreme, pînă aproape de extincţie în acest an.
Ţăruşul îl înfigem acum, cînd vechile telefoane au rămas fără ton.
Îmi place, privind ţăruşul, să alung părerile de rău cîntărind independenţa.

Pentru curioşi, EVZ trece cu toate catrafusele la noul patron din 15 martie.

8 martie 2010

Cum se nasc complexele



Am fredonat toată ziulica aşa: "De ziua ta, mămico/ Scot capul prin panou...". Şi-am găsit în sfîrşit poza asta, probabil cea mai nefericită dintre toate pozele copilăriei.

Se făcea că eram mai mică decît un pui de privighetoare în ziua cînd a venit fotograful la grădiniţă, să ne facă poze pentru 8 martie. Poze pe care urma să le dăm mămicilor. Am fost aliniaţi, aranjaţi, duşi la ghilotină... Ce însemna aranjaţi? Hm... Fetiţa asta purta ochelari şi avea cîrlionţi. Nepermis! Ochelarii portocalii i-au fost luaţi fără discuţii, pletele i-au fost prinse zdravăn la spate, iar cîrlionţii complet neascultători şi-au primit ultima pedeapsă chiar de la educatoarea care şi-a lins palma şi apoi mi-a trecut-o peste cap. Pomponul roşu a fost scos la înaintare. Asta conta! Iar eu, nefericită şi înspăimîntată de toate defectele mele...

Ochelari şi cîrlionţi. Iată un păcat capital pentru o fetiţă! Şi nu mi-a trecut nici pînă acum.

Pun poza aşa, să mă fac de ruşine. Dar şi ca un promo nostalgic: două fotografii fără pedeapsă, în deplină libertate, o să apară în Tiuk de primăvară, număr dedicat copilăriei.

7 martie 2010

Motanul cu o mie de nume



Mi-e dor.
Culmea e că încă mai am bluza.

6 martie 2010

Asteptari si saluturi

După un timp, poate deveni destul de amuzantă aşteptarea pe holurile policlinicilor. Emoţiile de început dispar, devii mai atent la detalii.
Bătrînii, bunăoară, fără nici o excepţie, intră pe coridoare salutînd. Nu se miră niciodată de aglomeraţie. Resemnaţi, caută din priviri un scaun pe care să se aşeze.
Tinerii se abţin de la salut; dar au şi ei o trăsătură comună: mobilul din mînă. Aşteptările lor se măsoară în sms-uri trimise, primite.
Cel mai interesant salut la intrare - acum cîteva zile, dînd ochii cu noi, cei mulţi care aşteptam, un băiat ne-a adresat cu voce tare un: "Fuck!". Apoi s-a resemnat, a scos mobilul...