24 februarie 2009

Despre ezitari

Cum mi-am făcut curaj înaintea lansării. Copiez însemnarea de atunci - de fapt un scurt e-mail trimis lui A.G. şi pus, ca un bilet de intrare fantomatic, în buzunarul de la blugi.

Tocmai a fost la radio actorul M. D. Îmi plăcea mult cînd eram mică. Acum însă, timp de o oră, aud o voce pe care n-o mai recunosc: un bărbat cu glas puternic, sigur, prea sigur de el. Un macho! Unde e băiatul timid, cu voce tremurată? Şi mă gîndesc că e bine să îţi păstrezi, cu vîrsta, ezitările, îndoielile, bîlbîielile chiar. Şi deodată nu-mi mai e ruşine. Să-mi amintesc neapărat să-mi fie, dacă o să ajung vreodată să declam cu o grozavă siguranţă...


19 februarie 2009

14 februarie 2009

Asteptari



Era o astfel de zi.
Decoruri albe pentru zile negre.

12 februarie 2009

Inceput

Mă privesc, de deasupră-mi, cum stau ţintuită la baza copacului, cu spatele sprijinit de muşchiul său moale. Trunchiul viguros e crucea care marchează acest mormânt altfel neînsemnat, eu sunt coroana. Pădurea se-nvârte în jurul meu, sub hotarul ei mişună cârtiţe derutate, şoareci hibernează ţinându-şi degetele în gură, câini şi pisici odihnesc culcaţi pe o parte; prin rădăcinile refăcute copacii îşi trag din ei viaţa şi o risipesc în văzduh. În toată această lume fantastică, ceva mă stânjeneşte, ca o haină prea strâmtă.
Abia acum, astăzi, sprijinită de acest stejar – ales dintre toţi nu de mine, pentru a străjui mormântul unui căţel care cândva îmi ronţăia vârfurile degetelor însoţindu-mi paşii grăbiţi până la ieşirea din pădure – acum îmi dau seama că totul s-a petrecut în doar paisprezece săptămâni, în cea mai înşelătoare iarnă din câte mi-a fost dat să trăiesc. O iarnă care a-nceput prea devreme şi care încă nu s-a terminat, un anotimp cât o viaţă, în care timpul s-a-mpotmolit în el însuşi ca-ntr-un palton prea lung, o iarnă-n care s-au înghesuit de-a valma, precum lucrurile din lada bunicii, fâşii zdrenţuite de viaţă, cioburi de iubire sparte în prea ascuţite unghiuri şi ciucuri de moarte clătinându-se grele precum clopotele de bronz. Nu trebuie să fac eforturi ca să-mi amintesc ziua aceea de noiembrie când, ca un bulgăre de zăpadă ce-avea să se îngroaşe din propria-i rostogolire, s-a pornit la vale povestea datorită căreia mă aflu înapoi în miezul pădurii. De-ajuns să ridic capacul cufărului, pentru ca începutul să-mi răsară viu în faţa ochilor, proiectat aici, pe frunzele putrede.


(începutul unei cărţi nepublicate - de prin 2005)

2 februarie 2009

Ziua cirtitei

"Sobolul muncise din greu toată dimineaţa, scuturînd, de primăvară, mica lui locuinţă. Întîi cu mătura, apoi cu cîrpa; iar la urmă se cocoţase pe scări, pe mese şi pe scaune, cu o bidinea şi o căldare de var şi lucrase pînă ce-şi simţise gîtul şi ochii plini de praf şi braţele îi atîrnau grele şi obosite. Primăvara plutea prin văzduh, deasupra lui, şi zvîcnea în adîncul pămîntului, sub el şi împrejurul lui, străbătînd pînă şi întunecoasa şi micuţa-i locuinţă cu suflul ei de nelinişte şi dor. Nu e de mirare, deci că, deodată, Sobolul, zvîrlind jos bidineaua, zise:
- La naiba! Să mă slăbească! Mai dă-o încolo de scuturătură!"

("Vîntul prin sălcii" - Kenneth Grahame)



De fapt, de ziua ei, cîrtiţa ieşi, îşi văzu umbra, se sperie şi fugi înăuntru-n muşuroi.
De dragul tuturor cîrtiţelor dezamăgite, acest blog cu mult prea amăgitoare culori se închide temporar.
Fratele lui ţipă că vrea şi el.