Trunchi

Era o astfel de zi.



"Nu oboseala mă-nspăimîntă, clipa trece…
Aş vrea să o lărgesc pînă la moarte"

Ciinele fantastic

Sînt întîmplări neobişnuite pe care vrem să nu le povestim niciodată. Apoi, vine o zi...

Aveam trei lupi. Trăiau într-o cuşcă îngustă, la zoo. Cînd îi strigam venea întîi ea. O recunoşteam uşor: avea un ochi căprui şi-altul verde. Se lipea de gratii şi, pe cînd întindea gîtul sub mîngîierile mele, buzele i se alungeau ca-ntr-un zîmbet. Apoi venea masculul alpha, cel dominant, ocupînd cu corpul lui uriaş o întreagă latură a cuştii, spre-a fi zdravăn scărmănat, ca de sărbătoare. Un căţeloi. Din colţul lui umed, mirosind crunt, mă privea masculul celălalt, cel căruia niciodată nu i se vindecau rănile de pe spinare; striga din priviri că nu există haită mai păcătoasă decît aceea formată dintr-o lupoaică şi doi lupi – căci unul va fi rege, şi-altul sclav pe viaţă.
I-au mutat de-acum, ce fericire, într-un ţarc larg, la marginea pădurii. Cu-n cîine gri şi ud leoarcă pe urmele mele – traversase pîrîul Trinkbach venind glonţ, cu gînduri precise – m-am dus duminică la lupii mei, ascunşi acum între arbuşti, brusturi şi stoluri de păpădii. Trebuie să-i strigi ca să se ivească. Acoperit de răni, lupul trist mi-a scîncit primul, dar a fugit repede... Apoi a venit ea – uluită, am cercetat-o: tu eşti? Avea ambii ochi ca de ambră. Tu eşti? De ce nu mai ai un ochi verde? Era mare, grăsună, se vedea că-i prieşte petecul de pădure unde-şi va naşte puii.
Lupul cel mare, regele haitei, trona sub soare între frunze şi flori, cu ochii întredeschişi, aţipind... Nici nu s-a clintit. S-a uitat din miezul paradisului prin mine, se uită şi acum şi mă face să povestesc întîmplarea care nu s-a povestit niciodată.

În pădurea Trivale din Piteşti, pe cînd aveam 16-17 ani şi fugeam de la liceul aflat foarte aproape, pentru cîte-o oră sau două, lăsam drumul asfaltat în urmă şi apucam în dreapta, cam înainte de-a ajunge la Grotă, pe o alee cu pietre de rîu, cu borduri subţiri de-o parte şi de alta. În stînga, în dreptul unei buturugi groase, săream peste o rîpă şi ne adînceam în pădure. Peste vreo douăzeci de metri era locul nostru preferat, o poieniţă între stejari înalţi. Întindeam gecile de blugi, sau batistele, sau nimic, şi ne culcam cu faţa la cer.
După un timp, îi auzeai cum se apropie. Te ridicai pe o parte şi îi vedeai. Cerbul mergea mereu înainte. Îl urmau ciutele, ca fragii noştri înşiraţi pe cîte-un pai, supuse, una în spatele alteia, demne, elegante, puternice indiferent de poziţia în şir. Nicicînd în Dumbrava Sibiului şi-n nici o altă pădure nu mi-a fost dat să mai văd animalele sălbatice aşa de aproape. Eram la o sută, două sute de metri de şosea, încă auzeai vocile celor care se plimbau jos, pe alei... Iar căprioarele traversau pădurea la zece paşi distanţă de noi, văzîndu-ne, ignorîndu-ne, fără să se teamă de nimic, apropiindu-se întruna...
Acolo s-a întîmplat, într-o duminică lungă. În exact acelaşi loc unde urma să se petreacă întîlnirea nemaipovestită, un coleg găsise puiul de căprioară. Uluit, mă chemase, am crezut că e o glumă... dar sub frunzele late, date deoparte de palma lui, era puiul roşcat, cu pete albe pe spinarea tremurîndă, picioare umede şi subţiri, privire nedumerită şi nu chiar: la urma urmei, eram şi noi, în uniformele noastre de elevi, la fel de ciudaţi ca şi frunzele dimprejur, căci pentru bietul pui totul era nou, neînceput, nemaivăzut. Nu l-am atins, ne-am îndepărtat imediat fără să tulburăm vraja, însă purtînd-o cu noi mai departe; pînă azi, iată...

În ziua de care vă spun, în exact acelaşi loc, eu am fost cea care, culegînd mure şi îndepărtîndu-mă puţin de grup şi de poiana mirifică, am dat deoparte o creangă joasă şi m-am trezit ochi în ochi cu cîinele fantastic.
E ceva ce pluteşte în aer, mai îmbătător decît orice mister nedesluşit, cînd te afli faţă în faţă cu un animal sălbatic. Şi ştii cu sufletul încă dinainte să îţi dai seama cu mintea. Fără gratii între tine şi el, cînd răsuflarea ta se amestecă cu a lui în aceleaşi rotogoale calde, cînd privirea ta speriată se oglindeşte în uimirea lui... Stătea întocmai ca lupul meu rege, cuibărit între frunze, doar capul îl ridicase, cam aşa cum ridică privirea din carte un om pe care-l deranjezi din citit întrebîndu-l dacă n-ar vrea să bea un ceai. A mîrîit... Inima a stat. Mîna a lăsat încet creanga să se aşeze la loc. Sufletul a lăsat sufletul să se aşeze la loc. Răsuflarea a lăsat răsuflarea să se aşeze la loc. Paşi înapoi, cu spatele, printre muri care zgârie. Buza muşcată, fericirea nespusă... Tăcerea, în miezul vulcanului. Secretul păstrat atunci şi mulţi ani după aceea, fiindcă cine ar fi putut crede una ca asta?

Lupul-rege, care îmi arată acum că mîngîierile mele devin zadarnice cînd cuşca se lărgeşte, el m-a făcut să mărturisesc întîlnirea. Aş vrea să fie şi el dincolo de garduri. Eu să-l tot strig, el să nu mai răspundă niciodată. Să mă şi mîrîie uşurel cînd ridic creanga şi-l întreb dacă vrea ceva de la mine.

Cursul zilei

Azi totul se plăteşte-n păpădii.

La fereastra

Era o astfel de zi.

Piticotnică

Cînd eram fetiţă, căutam în crengile de liliac florile cu cinci petale. După ţipătul de uimire, prindeam cu grijă preţiosul exemplar între două degete, ca pe-un fluture viu, apoi strecuram floarea în sîn, purtătoare de dorinţă secretă. Aş da orice să-mi amintesc măcar una dintre acele dorinţe.
Acum, în pădurile de flori mov caut pitici cu scufie liliachie, să-mi fie ei a cincea petală, să-mi spună ei ce să-mi doresc şi să-mi dea darul înainte ca eu să înţeleg ce mi se întîmplă, să mă zbat, să vreau să fug...

Sa fii tu melcul...

Să îţi ţiuie urechile de singurătate cînd te plimbi pe străzile de pe covorul îngust. Să asculţi ţiuitul din urechi ca pe muzica scrisă de sufletul tău. Să fii fericit chiar atunci, în clipa cînd te simţi mizerabil, fiindcă aici ţi-ai dorit să ajungi. Să îţi aminteşti că nu eşti, pentru că nu vrei să fii, parte a nici unui grup. Singur să ceri să ţi se şteargă numele din liste (mulţumesc!). Să nu răspunzi la telefoane. Să nu te duci la şedinţe. Să nu ai ecuson. Să lupţi pentru singurătatea care, pînă la urmă, te-ar putea înghiţi ca un val uriaş, pe care tu din voia ta l-ai creat, mereu cu faţa spre peretele de apă ce creşte ca un minunat cal nărăvaş ridicat pe picioarele din spate.
Să ştii că doar în melcul care taie strada în două, lăsînd o dîră argintie pe cînd caută să ajungă de pe un gazon pe altul, da, în cochilia lui mai scundă ca iarba se sprijină universul, nu-n fuga oamenilor care se agită punînd ceea ce numesc suflet în ceea ce numesc treburi importante...
Să fii tu melcul strivit cînd traversai drumul cu seninătate, fără ceas şi fără agendă - două corniţe îndreptate spre soare, o talpă de carne, un suflet cu un unic sertar, găzduind o unică "chestiune" importantă, o dragoste spiralată închizînd în ea toate curcubeele lumii - iar ghemul alunecos în care te transformi să se întindă pe asfalt sub forma unui onctuos zîmbet strălucitor, fiindcă măcar erai singur; nimeni să nu îţi audă primul şi ultimul scrîşnet. Cerul să se reflecte infinit în ciobul tău umed, de cochilie fragilă.

Vinzatorul de lamii

Era o astfel de zi.

Veroniteca

Am rîs ieri citind în Dilemateca, numărul actual, la rubrica 3,14teca:



Vai de mine, ce de lacrimi ar fi curs dacă poezioara ar fi circulat în vremea cînd mergeam la şcoală!
Şi mi-am mai amintit ceva la fel de nostim: acum cîţiva ani, un vechi prieten pe care nu-l mai văzusem de mult mi-a spus că a citit "Veronica se pregăteşte să moară" numai din cauza numelui. Eu, ce să zic, stupefiată... nu mai conteneam cu scuzele. Atîta rău involuntar nu făcusem niciodată cuiva, mai ales unui prieten...

Înclinare

Îmi sprijin casa-ntr-o lalea.

Magnolii

Era o astfel de zi.
Florăresele îşi dădeau demisia. Leşinau trandafirii de seră. Garoafelor le crăpa obrazul de ruşine. Crizantemele comiteau sinucideri în masă.

Biciclete

Într-un timp, fotografiam biciclete. Schelete însufleţite. Mi se părea că le văd peste tot; şi cum era bicicleta, aşa-mi devenea şi ziua.

Am renunţat la ideea de-a face o serie, aşa că pun aici cîteva.

Buturuga de pe strada Arhivelor

Cum se simte buturuga peste care se scutură în fiecare primăvară doar florile altui copac?

Cam ca bunicul, atunci cînd mă ţinea în braţe, la Mureşel, şi-mi povestea despre călătoriile lui Ulise? Sau ca atunci cînd - în aceeaşi după-amiază - mingea aruncată de-o verişoară i-a spart un dinte şi el a intrat singur în casă, cu sîngele şiroind din gură, fără ca nimeni să se ducă după el?

Sau poate ca femeia care îşi adună repede hainele şi cînd îşi trage ciorapii îi scapă un "dar e groaznic, nu pot...", şi medicul îi spune "ei, nici chiar aşa, sînt lucruri mai rele pe lumea asta, sînt oameni care trăiesc fără o mînă sau fără un picior". Sau ca aceeaşi femeie, peste douăzeci de minute, legănîndu-se pe un pod şi privind în apa cea galbenă, groasă ca o ciorbă?
Sau poate ca podul?

Cum se simte buturuga cînd, în fiecare primăvară, frunzele de păpădie cresc mai înalte ca ea?
Cum, cum?... De parcă n-am şti.

Contradicţii

Uite de ce e bine să ai două bloguri (unul cameră de zi, altul dormitor): îţi poţi permite să fii contradictoriu.

Dacă ieri am scris dincolo despre o anumită plăcere, pot spune azi aici despre senzaţia de sfîrşit de lume, despre cum nu pot, cu nici un chip, să mă simt uşurată cînd pun ultima literă (e drept, nu e clar niciodată care e ultima). Orice aş face, dar orice aş face, mereu e la fel. Chiar dacă, ştiind că asta urmează, aş putea să fac cumva ca să stopez coborîrea; nu, nu merge aşa, ea începe lin şi deodată te-ai şi dus pe tobogan. Şi iată-te fără nici un rost, nici nu trec cîteva zile de cînd încă mai mergeai pe străzi ţesînd la poveste - ce plăcută captivitate! - şi deja eşti al nimănui, nu mai ai nimic, s-a dizolvat lumea cea nouă din care puteai face orice. Orice! Şi-acum, nimic. Hainele-s grele, soarele ustură, zarva asta colorată e dintr-o dată enervantă, cîtă vreme nimic din toate acestea nu va fi folosit. O vreme bună toate vor fi aşa. O vreme rea.

Acum îmi dau seama, chiar şi aici scrisesem despre bucurie. Iată un sîmbure de plăcere: să te contrazici! Să-ţi pui piedică, să-ţi dai un bobîrnac, să nu-ţi pese că ieri, că mîine.

Telefonul. Şi aflu că a murit un văr din Germania, avea 41 de ani, l-au găsit după două zile, televizorul din faţa lui încă mergea.

Ar trebui să-mi fie jenă de mofturile mele, zice o voce. Ar trebui să fiu fericită, zice o voce. Nu e momentul, zice alta. Şi nu şterg...